Auromania de Aurelian Silvestru

Auromania de Aurelian Silvestru

Ovidiu, poetul exilat din Roma la Tomis (azi.Constanţa) şi lăsat să moară în pustietatea Sciţiei, povesteşte în Metamorfoze o legendă despre lăcomie...

El spune că odată, după o petrecere cu multă băutură, organizată de către Dionis, zeul vinului, învăţătorul acestuia a rămas în urma grupului de petrecăreţi şi s-a rătăcit. Supuşii lui Midas, regele Frigiei, l-au găsit într-o pădure şi l-au dus la curtea suveranului. Midas l-а recunoscut şi l-а primit cu mare cinste, apoi, când Dionis pierduse orice speranţa de a-l revedea, s-a dus la el şi i-a spus:

-Ştiu bine că l-ai plâns pe învăţătorul tău, crezându-l mort. Dar  iată-l  din  nou  în
fata ta nevătămat şi vesel!

Plin de recunoştinţă, zeul l-а îmbrăţişat pe Midas şi l-а întrebat:

-Ce vrei să-ţi dau pentru această faptă? Zgârcenia şi lăcomia regelui erau proverbiale, însă, cu cât mai multe comori aduna în jurul său, cu atât mai mare devenea setea lui nesăţioasă pentru ele. Acum se afla în faţa unui zeu atotputernic. Avea ocazia să-i ceară imposibilul. Şi el a cutezat...

-Ce-ar fi să-mi dai puterea magică de a preface în aur tot ce ating cu mâna?

-Vorbeşti serios? s-a mirat Dionis. Nu-i o alegere prea bună... Dar fie cum doreşti!

Triumfând de bucurie, Midas a făcut cale întoarsă, iar pe drum, ca să-şi verifice puterea, a rupt o crenguţă de stejar. Aceasta s-a preschimbat imediat în aur. Râzând în hohote, el a intrat călare într-un lan de grâu şi a cules un braţ de spice. Cât ai clipi din ochi, toate spicele s-au prefăcut în aur. A rupt un măr din pom şi mărul, de asemenea, a devenit de aur. Până şi apa cu care încerca să-şi spele mâinile se preschimba în picături de aur...

La palat, slugile îl aşteptau cu masa pusă. Regele s-a aşezat în capul mesei, dar, când s-a atins de bucate, ele s-au prefăcut în aur. Nimic nu putea duce la gură (nici vin, nici pâine), pentru că totul devenea în mâna lui un boţ de aur.

Abia atunci sărmanul rege şi-a dat seama că darul său era mortal şi că, în scurtă vreme, avea să moară de sete şi de foame. Speriat, Midas a alergat înapoi la Dionis şi l-а rugat:

-O-o, zeule atotputernic! Am fost nesăbuit când ţi-am cerut puterea cu care m-ai înzestrat. Dar am greşit! Dezleagă-mă, te rog, de vraja asta!

Dionis a râs de spaima lui şi l-а trimis să facă o baie în râul din apropiere, salvându-l, astfel, pentru totdeauna de patima pentru comori şi aur...

Pe rege l-а salvat, dar n-a putut salva întreaga omenire, căci pretutindeni unde lăcomia a adulmecat mirosul dc metale preţioase, omul lipsit de scrupule a dat cu bâta în aproapele său...

Când Imperiul Roman şi-a consumat rezervele de aur şi nu mai avea cu ce-şi plăti legionarii, împăratul Traian a năvălit în Dacia care pe atunci era una dintre cele mai bogate ţări din Europa. Cunoscând lăcomia romanilor, Decebal a adunat comorile din cetatea de scaun, a abătut albia unui râu de munte şi le-a ascuns într-o groapă adâncă peste care a pus la loc prundiş şi pietre, apoi a readus râul în albia sa, ferm convins că nici un străin nu-i va descoperi ascunzătoarea. Dar s-a găsit un trădător, pe nume Bicilis, care i-a vândut secretul.

Comorile furate din Dacia au stârnit la Roma un entuziasm de nedescris. Traian a organizat în capitala imperiului sărbători care au durat 123 de zile! Nici un cetăţean al Romei, n-a plătit impozite pe parcursul unui an întreg!

Însuşind această lecţie, urmaşii de peste veacuri ai lui Decebal, în timpul primului război mondial, de teamă ca nu cumva armatele germane să procedeze la fel ca romanii, au încărcat tezaurul ţării într-un eşalon şi l-au expediat în Rusia - ţară aliată care a garantat înapoierea comorilor la sfârşit de război. Dar...din ziua semnării acelui acord s-a scurs deja aproape un veac, iar aurul ţării aşa şi nu e de găsit..

În anul 1492, descoperirea Americii a deschis o nouă filă în istoria şi progresul Europei. Pentru popoarele din continentul nou-descoperit însă, acest eveniment a însemnat Apocalipsa. Invadatorii au şters de pe faţa pământului o întreagă civilizaţie necunoscută şi neînţeleasă încă până în prezent.

Vestea că noul continent e plin de aur a stârnit o adevărată febră printre aventurieri. Unul din ei, pe nume Cortes, a fost primit în capitala aztecilor ca un semizeu. Localnicii l-au întâmpinat cu flori, l-au aşezat la masă, i-au oferit cadouri, iar el, văzând podoabele de aur pe care le purtau aborigenii, a ordonat conchistadorilor să-i jefuiască.

Rivalul lui Cortes, Francisco Pizarro, l-а răpit pe regele azetecilor, cerând drept recompensă o încăpere plină până la tavan cu aur. Când băştinaşii au adus tot aurul cerut, el a pretins mai mult. Regele i-a amintit de onoare, dar conchistadorul demult nu mai era în armonie cu morala, aşa că, plin de ură, a izbit cu sabia în pieptul lui. Apoi, a năvălit pe străzile capitalei şi a dezlănţuit masacrul.

Oraşul avea palate cu ziduri aurite, statui şi zei turnaţi din aur. Văzând toate acestea, conchistadorii aveau să răspândească mai târziu zvonul despre un rege, El Dorado, care în fiecare dimineaţă facea, chipurile, baie într-o cadă cu aur lichid.

În cele două zile, cât oamenii lui Pizarro s-au îmbătat cu sânge şi cu aur, se spune că au pierit peste o sută de mii de aborigeni, iar pe parcursul tuturor ostilităţilor dintre azteci şi spanioli au fost ucişi peste două milioane de localnici!

Noi credem că istoria este morală.

Întotdeauna, ore?

Câţi oameni nevinovaţi mai trebuie să moară, ca agresorii să se debaraseze odată pentru totdeauna de vraja prin care a trecut regele Midas?

Aurelian Sulvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag.229-232