„Mediocritatea” sau Cine e mai mare? de Aurelian Silvestru

„Mediocritatea” sau Cine e mai mare? de Aurelian Silvestru

De cum ne naştem, suntem pândiţi de mediocritate. Hidoasă şi necruţătoare, ea (ca o fiară flămândă) încearcă să ne devoreze. Mulţi nici nu-i observă furişarea. Alţii o văd, dar preferă să i se supună. Şi numai unii, foarte puţini dintre noi, se întorc fulgerător spre ea, o înşfacă de grumaz şi o doboară la pământ. Şanse de izbândă sunt foarte puţine şi, totuşi, doar neîmpăcarea cu rutina te poate ocroti de ofensiva ei... E clipa înălţării, clipa revelaţiilor creatoare, clipa în care omul simplu poate deveni erou.

La acest nivel, nu mai contează cât de mare ai ajuns să fii considerat  de  către  alţii.  Important  e

să-ţi auzi chemarea. S-o auzi şi s-o urmezi, în pofida tuturor dificultăţilor, în pofida leneviei, în pofida slăbiciunilor şi adversarilor care îţi subestimează munca. Dacă eşti mare cu adevărat, atunci discuţiile despre importanţa ta îţi par sterile şi nu te afectează...

Când „binevoitorii” din anturajul lui Vasile Alecsandri au încercat să bage discordie între el şi tânărul Mihai Eminescu, otrăvindu-l cu aluzii cum că acesta scrie mai bine decât dânsul, „acel rege al poeziei” (cum l-a numit ulterior Eminescu pe Alecsandri) le-a răspuns cu demnitate:

- E unul care cântă mai bine decât mine?

Cu-atât mai bine Ţării şi lui cu-atât mai bine!

Un om de merit nu poate să nu vadă şi meritele altor oameni. Talentul se clădeşte pe calităţile personale, nu pe neajunsurile celor care fac parte din aceiaşi breaslă cu tine. La urma-urmei, importă nu locul pe care îl ocupi pe scara afirmării, ci adevărul, binele şi frumuseţea pe care le-ai încorporat în propria ta operă.

Păcat că, uneori, până şi personalităţile marcante uită acest lucru...

În ziua când Necrasov urma să fie înmormântat în cimitirul central din Petersburg, prietenii lui s-au adunat în jurul sicriului şi, rând pe rând, au prins a-şi exprima regretul de la o tribună îmbrăcată în doliu.

-Necrasov a încheiat şirul poeţilor care au avut de spus un cuvânt nou în poezie, a menţionat, printre altele, Dostoevski. Iată de ce, el trebuie situat, fără rezerve, imediat după Puşkin şi Lermontov.

-Greşeşti! s-a revoltat Plehanov. Necrasov este mai presus decât aristocratul Puşkin!

-Aşa este! l-au susţinut mai multe voci. Necrasov a fost mai aproape de popor, deci este mult mai mare, mai poet, mai important!

Uitând, parcă, de ce veniseră la cimitir, cei prezenţi la funeralii s-au împărţit în două tabere, gata să se ia la bătaie chiar acolo, de faţă cu defunctul...

În altă parte, la Paris, Emile Zola lupta cu duritate împotriva lui Alexandre Dumas-tatăl.

-Dumas e măscăriciul cititorului naiv, zicea el zeflemitor. Ca mâine, cărţile lui vor fi date uitării.

Când parizienii au vrut să-i înalţe prozatorului un monument, Emile Zola s-a pronunţat cu vehemenţă împotrivă:

-Cum să tolerăm un monument al lui Dumas într-un oraş în care încă nu există nici un monument al lui Balzac?! S-ar comite o mare nedreptate, dacă Dumas ar fi considerat mai mare decât Balzac!

Lev Tolstoi a fost şi mai nedrept cu bună parte din confraţii de condei. Într-o lucrare despre Shakespeare a scris că acesta nu numai că nu este genial, dar „nu poate fi considerat nici măcar scriitor mediocru”. Până şi despre „Regele Lear” a zis că este o lucrare foarte proastă, scrisă neglijent, care nu poate trezi decât „dezgust şi plictiseală”... Într-un alt eseu („Ce este arta?”) a lovit necruţător în personalităţi ca Goete, Ibsen, Beethoven, Rembrandt sau Michelangelo...

Jean-Jacgnes Rousseau, fiind convins că talentul lipsit de virtute este incomparabil mai imoral decât virtutea lipsită de talent, a biciuit necruţător lucrările lui Corneille şi Moliere, ridicând în slăvi alţi câţiva autori, pe care timpul i-a îngropat ulterior în praful uitării.

Exemple în care unii încearcă să-şi situeze idolii pe cele mai înalte postamente, iar alţii încearcă să demoleze aceste postamente, se întâlnesc în toate domeniile activităţii creatoare. E un proces firesc, cu caracter atât de subiectiv, încât nici nu e de mirare că stârneşte controverse.

Mult mai periculoasă e necuviinţa cu care mediocritatea, din proprie iniţiativă, aleargă cu neruşinare după lauri. Ea ştie că nu e cu nimic mai bună decât alţii, dar vrea ca toată lumea s-o considere aşa, uitând că omul este mare şi puternic nu atunci când se înalţă cu orice preţ deasupra celorlalţi, ci doar atunci când îşi face cu smerenie datoria şi nu aşteaptă onoruri speciale de la cei din jur...

În seara de după Cina cea de Taină, Iisus Hristos s-a ridicat de la masă, a turnat puţină apă într-un vas şi a prins a spăla picioarele ucenicilor Săi. Aceştea s-au împotrivit, s-au revoltat, dar El le-a spus:

-Ceea ce Eu fac pentru voi acum e un exemplu de smerenie, nu de umilinţă. Voi mă numiţi pe mine învăţător şi Domn şi bine faceţi, căci asta sunt. Dar cine vrea să fie mare cu adevărat acela e dator să fie slujitorul celorlalţi...

Altă dată, urcând cu trei ucenici pe munte, li s-a arătat schimbat la faţă, în veşminte care străluceau ca soarele. Tot atunci, un nor luminos a coborât din ceruri, iar vocea lui Dumnezeu a precizat:

-Acesta este Fiul Meu Cel Iubit! Pe El să-l ascultaţi!

Impresionaţi de cele întâmplate, cei trei ucenici (Petru, Iacov şi Ioan), au povestit cu lux de amănunte tot ce au văzut acolo, iar asta a stârnit un abur de invidie printre ceilalţi ucenici, care s-au întrebat:

-De ce, oare, învăţătorul i-a ales tocmai pe dânşii, ca să-l însoţească sus, pe munte? Oare nu cumva îi consideră mai buni decât pe noi? Oare nu cumva şi în împărăţia Cerurilor vom fi discriminaţi?

Cum nu ştiau ce să răspundă, s-au apropiat de Iisus şi i s-au adresat:

-Învăţătorule, am vrea să ne spui direct: cine dintre noi va fi mai mare în împărăţia Cerurilor?

Mântuitorul a înţeles pe dată de unde vine frământarea lor, dar, ca să nu-i certe, a luat în braţe un prunc şi le-a răspuns:

-De nu veţi fi curaţi la suflet, precum pruncii, niciodată nu veţi intra în împărăţia Cerurilor! Deci, ţineţi minte ce vă spun: cel mai mare în împărăţia Tatălui Meu va fi cel smerit ca un prunc!

Din răspunsul lui Iisus, putem desprinde următoarele concluzii:

-În primul rând, Cerul nu tolerează puterea celor „mari” clădită pe slăbiciunea celor „mici”;

-Iar în al doilea rând, numai omul cumsecade, omul evlavios, poate spera să treacă prin Judecata de Apoi cu fruntea sus, indiferent de faptul cât de mare şi de talentat a fost considerat atunci când mai era în viaţă...

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag.107-111