De la trei anișori în Siberia - Din amintirile Elenei Loic din localitatea Ţureni

De la trei anișori în Siberia
(Din amintirile Elenei Loic din localitatea Ţureni, raionul Herța)

Nici nu credea, că toate aces­tea au fost realitate, nu doar un vis urât.

Adesea se întreabă: oare de ce familia noastră a fost ridicată şi dusa în Siberia? Ni s-a spus că am fost „duşmani ai poporului”. Dar eu, mărturiseşte doamna Elena, care încă nu aveam nici trei anişori, tot eram „duşman al poporului”?!

Noaptea de 13 iunie 19-11 îmi va rămâne în memorie pen­tru toată viaţa, o noapte neagră, groaznică.La ora două soldații au înconjurat casa, au bătut la uşă. În casă eram eu, fratele de opt ani şi mama. Mama Alexan­dra Pantelei, de 32 de ani. fratele Constantin de 8 ani şi eu.

Soldaţii au intrat în casă şi au spus să ne pregătim de drum. Când ieşeam pe poartă, mamei i s-a închis sufletul de jale, du­rere şi spaimă. Ne-au încărcat în căruţe şi ne-au dus la gara din Noua Suliţă. Ne-au urcat în vagoane pentru vite. Flecare întreba oare unde ne duc? Co­piii plângeau întruna, domnea o spaimă mare. Războiul ne-a ajuns în drum. Nu ştiu cât timp am călătorit. Peste un timp am trecut munţii Ural, cum ni s-a spus, dar tot am mers mai de­parte și am ajuns în Siberia în­depărtată. în regiunea Tiumen, satul Vikolovo.

Pe noi ne-au dus într-o pă­dure unde era o baracă mare. Acolo şi ne-au lăsat. Pe la orele patru noaptea mama cu alte fe­mei s-au dus în satul ce se atla la vreo 20 km şi a schimbat hainele pe o căldare de cartofi care au îngheţat şi s-au făcut ca pietrele până au ajuns îna­poi. Erau geruri mari şi zăpadă, viscole. Limba rusă nimeni n-o cunoştea. Au vrut să ne trimită mai departe, în Nadim, la aşa-numitul „şantier nr. 501”, de unde nimeni nu s-a întors.

Am trăit până la întoarcerea acasă în localitatea Şuga. Eu am umblat la grădiniţă până în anul 1945, iar fratele de la 10 ani a în­ceput să lucreze la fabricarea poloboacelor. La şcoală nu învăţa, o ajuta pe mama.

Mama iarna lucra la tăiat pădurea, vara - la împache­tat peştele. Erau timpuri grele. Lumini nu era. Ne foloseam de lămpi cu gaz sau opaiţ. Lu­mea murea de frig, de foame, de boli: malarie, tif, scorbut. Biserici nu erau, însă oamenii erau credincioşi şi se rugau la Bunul Dumnezeu să le uşureze suferinţele.

Mâncare era puţină. La co­pii dădeau câte 250 grame de pâine. Mama primea 500 grame de pâine! Multă lume de diferi­te naţionalităţi era cu noi: ruşi, ucraineni, poloni, români, evrei, tătari, calmâci, nemţi. Toţi tră­iau ca o familie mare.

9 mal 1945. o zi neuitată, plină de bucurie. Toţi râdeau, plângeau, cântau, se cuprindeau s-a terminat războiul.

În Şuga am absolvit 7 cla­se, apoi la Nida am absolvit zece clase. Visam să devin învăţătoare de limba şi litera­tura rusă şi să-mi fac studiile împreună cu colegii la Institutul pedagogic din Tobolsk.

În anul 1955 m-am întors la Mamorniţa. Mama cu fratele au venit peste doi ani. când s-a ter­minat contractul.

M-am angajat la lucru la bi­blioteca sătească din Ţureni.

În anul 1960 m-am întâlnit cu Ion Loic, numai ce numit director la şcoala din localitate. Datorită lui, visul meu s-a rea­lizat. Fără ştirea mea a inaintat actele la Institutul pedagogic din Bălţi (Moldova), unde am studiat impreună. Am devenit profesoară de limba şi literatu­ra rusă, am lucrat la şcoala din satul natal, am lucrat până la pensionare în biblioteca şcolii. Mama a murit în 1996, fratele în 1988.

Împreună cu soţul Ion, am crescut şi am educat o fiică, care a absolvit Universitatea din Cernăuţi. Suntem mândri, îm­preună cu soţul, de nepoţi.

Despre calvarul suferit se poate povesti mult, se poate scrie o carte mare. Toate au ceva co­mun: durerea sufletească după cei ce ne-au părăsit şi dorinţa să nu se mai repete cele petrecute de noi, românii din ţinut.

A Înregistrat Viorel Ghiba

Gazeta de Herța

 (Nr. 24 - 12 iunie 2015)