Păcală și Popa - poveste de Petre Dulfu

Păcală și Popa - poveste de Petre Dulfu

I. Tocmeala

După ce umblă o vreme prin păduri şi prin munţi, Păcală coborî la şes. Ajunse într­un sat, iar în drum se aflau o grămadă de oameni, supăraţi nevoie mare, văitându­se împotriva popii din sat. Păcală se apropie şi intră şi el în vorbă. Află astfel că popa tocmea oameni şi le ciuntea trupul dacă crâcneau, chiar aseară doi flăcăi rămăseseră fără nas…

Când auzi Păcală de doi fraţi, deodată tresări, întrebă unde sunt şi plecă spre casa unde erau cei doi, sub îngrijirea babei Floarea.

Într­adevăr, Păcală bănuise bine. Erau chiar fraţii lui. După ce tâlharii îi ajunseseră, îi bătuseră amarnic şi le luaseră tot, au ajuns cu chiu cu vai în acest sat. S­au tocmit slugi la popă, cu următoarea învoială: dacă ei se vor supăra pe el, să le taie nasul, iar dacă el va fi cel
care se va supăra pe ei, fraţii să­i taie lui nasul. Timp de două zile, ei au muncit la câmp, iar popa nu prea le­a dat de mâncare, aşa că seara i­au spus supăraţi că îi ţine nemâncaţi. Popa atât a aşteptat, a pus mâna pe brici şi i­a schilodit.

Mânios foc, Păcală plecă în grabă la popă, să se bage şi el slugă, spre marea mirare a fraţilor săi. Păcală se învoi cu popa să­i muncească un an şi să­l plătească atât cât va voi. Popa puse condiţia ca, dacă unul se va supăra pe celălalt, acela să­i jupoaie supăratului o fâşie de piele de pe spate. Iar anul se va împlini când se va auzi cucul cântând prin copaci.

II. Caprele popii

A doua zi dimineaţă, popa îl trimise pe Păcală să aducă un car de lemne din pădure. Îi dădu merinde un caş şi o pâine, dar îi zise să le aducă înapoi întregi. Păcala înjugă boii la car şi plecă la pădure. Seara, când veni cu lemnele, îi duse popii caşul şi pâinea, întregi. Popa luându­le în mână, băgă de seamă că sunt ele întregi, dar cam uşoare. Îl întrebă pe Păcală ce e cu ele, iar Păcală răspunse frumuşel că sunt uşoare fiindcă le­a făcut câte un dop şi le­a scos miezul, ca să mănânce. Apoi îl întrebă pe popă dacă s­a supărat. Popa nu avu încotro şi spuse că nu s­a supărat, hotărât în sinea lui să i­o plătească lui Păcală a doua zi.

În dimineaţa următoare l­a trimis la şură, la treierat grâul. Până seara, nimic nu i­a trimis de mâncare, apoi popa s­a dus la şură. Zise că preoteasa a uitat să­l cheme la masă, dar Păcală, voios, spuse că nu s­a supărat, că nu a stat el nemâncat cu atâta grâu în jurul lui. A luat un sac de grâu pentru prânz şi unul pentru cină, le­a dus în sat la o femeie, iar aceasta i­a dat mâncare pentru amândouă mesele!

Când auzi, popa începu să tremure de mânie, dar îşi ţinu gura, zicând doar că trebuia să ceară, că i­ar fi dat ei să mănânce… Plecă şi îi povesti preotesei ce păţise cu argatul, iar aceasta îl sfătui să­i dea o treabă grea, pe care să nu poată să o facă şi atunci o să plece.

Se gândi el popa, se gândi, se duse la Păcală şi îi spuse să îi facă până a doua zi dimineaţă un pod peste păpurişul mocirlos din grădină. Dar nu oricum, ci tot o călcătură moale şi o călcătură tare…

Popa se duse la culcare, iar Păcală rămase uitându­se prin grădină cam din ce să facă podul. Deodată dădu cu ochii de caprele popii. Judecând că sunt tare stricătoare, că rod toate cele, se hotărî. Le tăie caprelor capetele şi picioarele, apoi le aşeză peste mocirlă una lângă alta, dar una cu burta în sus, următoarea cu spinarea în sus şi tot aşa. Acoperi apoi totul cu pământ, cu iarbă şi cu flori şi se duse la culcare.

Dimineaţă, popa încercă podul şi fu foarte mirat că era întocmai cum spusese el. Mulţumit de aşa pod, porni înapoi spre casă, dar în bătătură întrebă unde sunt caprele. Păcală zise că sunt la loc bun toate, în grădină. Popa zise că de acolo vin şi nu era nici o capră. Atunci Păcală îl lămuri cum făcuse podul. Popa, să turbeze de necaz. Îi zise el lui Păcală câteva, dar acesta îl întrebă dacă s­a supărat şi, de frica să nu­i jupoaie spinarea, popa zise că nu s­a supărat. Acasă însă, îl apucară năbădăile. Preoteasa îi spuse să­i dea plata pe un an, doi, numai să plece de acolo. Încercă popa, dar Păcală zise că nu vrea bani nemunciţi şi că el nu pleacă decât atunci când va cânta cucul prin frunze, că aşa fusese învoiala. Atunci popa hotărî să îl trimită la oi, să nu­l mai vadă pe lângă casă

III. La oi

Păcală plecă la şes cu oile. În timp ce oile păşteau îi veni chef să cânte din fluier. Când colo, ce să vezi! Oile începură cu toatele să joace. Bucuros că are un fluier fermecat, Păcală cântă până seara, iar oile jucară şi ele tot aşa. Acasă, popa se miră când le văzu aşa trudite şi nemâncate, iar când Păcală îi spuse că au jucat tot timpul, nu­-i veni să creadă.

După vreo trei zile, popa se luă după el când plecă cu oile şi se ascunse în nişte spini. Păcală îl văzu, însă, şi se aşternu pe cântat, oile începură să joace şi, pe urmă, începu să joace chiar şi popa. Abia pe la prânz se opri Păcală din cântat, iar popa se duse acasă zgâriat şi zdrenţuit, de se cruci preoteasa când îl văzu. Popa îi povesti ce se întâmplase, dar ea nu vru să creadă nicidecum.

Pe seară, când Păcală veni cu turma, preoteasa tocmai era în pod, căuta nişte fuioare. Popa, voind să­i dovedească adevărul, îl puse să cânte din fluier pe Păcală, iar preoteasa jucă aşa cu foc, încât căzu prin gura podului şi rămase fără suflare. Popa strigă el la Păcală, dar când acesta îl întrebă dacă s­a supărat, tăcu şi îşi ascunse faţa în palme…

VI. Boii lui Păcală

După cele trei zile lăsate de datina creştinească, popa îşi îngropă soţia, cu jale mare. Oamenii îşi cam dădeau coate, că dăduse şi sfinţia­sa de greu. Seara, popa se culcă cu gânduri de răzbunare în cap, iar a doua zi de dimineaţă îl trimise pe Păcală să­i aducă un car cu lemne, tocmai de la Cuibul Urşilor, unde pădurea era plină de sălbăticiuni. Puse Păcală boii în jug şi plecă la pădure. Ajunse Păcală acolo, opri, priponi boii de un stejar, apoi plecă să caute lemne. Când veni el înapoi, boii popii tocmai erau sfâşiaţi de un urs şi de un lup. Păcală lăsă fiarele să mănânce pe săturate, apoi, cu dibăcie, le împunse cu toporul pe la spate până le înjugă în locul boilor.

Încărcă el carul bine cu lemne, apoi arse fiarele cu o prăjină pe spinare şi acestea porniră la fugă. Când ajunse în sat, cine îl vedea îşi făcea cruce, dar el ajunse la poarta popii şi strigă să îi deschidă repede. Până la urmă Păcală îşi deschise singur poarta, căci popa fugi în casă. Scoase capul pe fereastră, să afle ce s­a întâmplat cu boii, iar când află, porunci lui Păcală să scoată repede fiarele din bătătura lui.

Aşa făcu, dar popii îi venea să­ şi smulgă barba de supărare că, în loc să scape de Păcală, rămăsese şi fără boi.

V. Moara dracilor

Popii îi veni altă idee. O puse pe soacră­sa să umple trei saci cu cenuşă, chipurile că ar fi fost grâu, porumb şi secară, şi îl trimise pe Păcală la măcinat tocmai la Moara Dracilor. Gândul lui era că, atunci când dracii vor vedea cenuşa, se vor înfuria şi îl vor omorî pe argat.

Păcală, însă, prinsese vicleşugul, dar plecă fără grijă. Ajunse la Moara Dracilor, intră, înăuntru era întuneric beznă. Puse sacii după uşă, aprinse focul în vatră, făcu o frigare dintr­-un băţ şi începu a rumeni o bucată de slănină.

Deodată se trezi înăuntru cu un drac, negru, încornorat şi cu coadă, urââât… Dracul îl întrebă cum îl cheamă, iar Păcală spuse că îl cheamă Singur Eu. Apoi dracul zise că ar mânca şi el din ce frige Păcală acolo, pe foc. Păcală, însă, îl trimise la baltă să­şi găsească friptură câtă­i place. Dracul dădu fuga şi îndată se întoarse cu o broască mare pusă în frigare. O puse asupra focului şi, din când în când, o lipea de slănina lui Păcală. Păcală îi spuse să stea locului, dar dracul iar lipi broasca de slănină, până când Păcală se înfurie şi îl plesni cu slănina peste ochi, de îi plesniră amândoi. Dracul se puse pe urlat şi moara se umplu de încornoraţi. Îl întrebară pe drac cine i­a făcut asta, iar acesta spuse: „Singur Eu !” 

Atunci dracii îi ziseră că trebuia să fie mai atent, apoi îl zăriră pe Păcală. Îl întrebară ce caută pe acolo, iar Păcală începu să strige că a venit la moară să macine, dar cineva i­a pus în saci cenuşă în loc de boabe şi că va spune el tuturor ce fel de moară era aceea. Dracii săriră ca arşi, dar când se uitară în saci, erau plini de cenuşă! Atunci, ei îi umplură sacii cu făină, ca să nu spună nimănui ce i se întâmplase. Plecă Păcală…

Când ajunse, popii nu-i veni  să­şi creadă ochilor şi urechilor, dar nu avu ce­i face. În saci era chiar făină de grâu, de porumb şi de secară.

VI. Răfuiala

 Disperat, popa recurse la alt vicleşug. O rugă pe mama soacră să urce în nuc şi să cânte ca un cuc. Se urcă soacra pe o scară, apoi în nuc şi se puse pe cântat: „cucu! cucu!”.

Popa dădu fuga la Păcală, îl aduse în livadă şi îi spuse că, uite, cântă cucul, i s­a încheiat anul de muncă. Păcală, întâi, zise că aşa e, dacă cântă cucul, el îşi ia simbria şi pleacă. Apoi, însă, Păcală luă un retevei şi îl aruncă în nuc, să vadă şi el cum arată un cuc care cântă în miezul toamnei. Soacra căzu de­a berbeleaca şi popa rămase şi fără ea, dar nu zise un cuvânt, de teama jupuitului…

Popa, văzând că rămăsese fără soţie şi soacră, îi spuse fiului, singurul care îi mai rămăsese, că trebuie să fugă ca să scape de Păcală. Puse popa la fundul unui sac cărţile sfinte, apoi nişte lucruri şi se duse în cămară să mai caute câte ceva. Păcală, care auzise tot din tindă, se strecură iute pe uşă, aruncă lucrurile din sac, şi se băgă el în locul lor. Când popa se întoarse, legă sacul la gură, îşi luă fiul şi porniră la drum.

Pe drum întâlniră un râu, pe unde nu era nici pod, nici luntre. Cum apa nu era prea mare, porniră să­l treacă cu picioarele prin apă. Popa scăpă de câteva ori sacul în apă, iar Păcală, strigă de fiecare dată să salte sacul că se udă Evanghelia. Nevenindu­le să creadă ce aud, cei doi îşi spuseră că a fost o minune şi că a grăit chiar Evanghelia. Când a deschis sacul şi a dat cu ochii de Păcală, mare i­a fost mirarea popii şi abia reuşi să nu­şi arate supărarea.

Era seară. Obosiţi, se culcară chiar la malul râului, Păcală chiar către râu, iar fiul popii şi popa alături… În timpul nopţii se sculă şi schimbă locul, aşa că acum era fiul popii lângă râu. Mai târziu, când luna intrase în nişte nori groşi, popa se trezi şi, vrând să scape odată de Păcală, îi dădu brânci chiar copilului său în apă, apoi se culcă la loc.

Dimineaţă, când văzu că i se dusese şi fiul, iar Păcală era teafăr, popa fu cuprins de furie şi sări la Păcală. Acesta îl prinse în braţe şi îl întrebă dacă s­a supărat, iar popa nu mai putu să spună că nu. Atunci Păcală îi aminti învoiala lor şi îi spuse să treacă să îi jupoaie fâşia de pe spinare. Nemaiavând ce zice, popa se supuse, dar lui Păcală i se făcu milă, îi aminti că lui nu îi fusese milă de fraţii săi şi îl iertă. Răsturnă lucrurile popii pe jos şi luă ca simbrie numai sacul, apoi plecă în lumea largă.