Costiceni: Deportările staliniste, crimă împotriva umanității (Mărturie, Memorie, Demnitate)

„De pe Prut ne-au dus pe Obi, să pierim ca niște robi...”
Deportările comuniste, crimă împotriva umanității.
Mărturii ale foștilor deportați din Costiceni, Ținutul Hotinului

Beria, Beria,
Ai umplut Siberia
Nu cu hoți, nu cu tâlhari,
Cu moldoveni gospodari…
din folclorul românilor basarabeni 
deportați de regimul stalinist

Material pregătit de Sergiu Barbuța,
președintele Societății Culturale „Valea Prutului”

28 iunie este o zi tragică în istoria neamului românesc, zi în care în anul 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Odată cu ocupația sovietică au început și represiunile împotriva populației locale, zeci de mii de persoane fiind executate, arestate sau deportate.

În total, au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței. La primul val, început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 32.000 de români au fost deportați în Siberia și Kazahstan. Al doilea val a avut loc în 6-7 iulie 1949 și a deportat peste 35.000 persoane, din care două treimi erau femei și copii. Ultimul val a fost în 1 aprilie 1951 și a vizat 5.000 de membri ai cultului religios „Martorii lui Iehova. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

Din actuala regiune Cernăuți mii de persoane considerate ca „ostile” pentru regimul totalitar stalinist, au căzut țintă deportărilor dirijate de Kremlin. Oamenii au fost ridicați pe timp de noapte de soldații sovietici, fiind trimiși în cele mai îndepărtate regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, precum Siberia, Kazahstan sau Carelia. Printre cei deportați erau nu doar bărbați, ci și copii, bătrâni și femei gravide.

Lăsându-și gospodăriile și tot ce-au agonisit întreaga viață, oamenii erau urcați în vagoane de vite și duși în Siberia în condiții inumane. Majoritatea dintre cei osândiți nu-și mai revedeau baștină. Obârșia lor nouă pe bună dreptate li-i era „răbdarea, foametea și gerul”.

Alexandru Pripa la mormântul mamei înainte de a reveni în Basarabia din Siberia

Politica criminală de exterminare a populației civile, implementată de nomenclatura comunistă, realizată de structurile NKVD-iste și „cozile de topor”, a afectat fiecare localitate din fostul raion Noua Suliță, inclusiv satul Costiceni.

Nu putem să știm cât de exacte sunt datele statistice publicate în documentarul științific „Reabilitați de istorie. Regiunea Cernăuți (vol.II)”, dar chiar și în condițiile unor mari aproximări, numărul deportaților din localitățile actualului raion Noua Suliță, specificat aici, este impresionant: 1.961 persoane - 794 bărbați, 630 femei și 543 copii.

Dintre acestea, mai mult de două treimi (1.352 persoane) au fost români sau moldoveni, așa cum obișnuiau sovieticii să ne divizeze, restul fiind ucraineni (475), evrei (95), ruși (22), polonezi (12), greci (3), etc. Potrivit documentarului, cel mai mult au avut de suferit țăranii din localitățile Mahala (701 persoane), Noua Suliță (200 persoane), Toporăuți (195 persoane), Rarancea (126 persoane) Boian (113 persoane) și altele. Printre cei condamnați la surghiun se numărau țărani (1.122), funcționari (75), muncitori (56), primari (20), preoți (3), etc.

Andrei Prodan - Cireșii s-au copt (28 iunie 1940)

Din localitatea Costiceni, inclusiv satele Pol-Vancicăuți și Dumeni, în perioada anilor 40 și 50 ai secolului trecut, au fost osândite la surghiun în jur de 80-100 de persoane, fiind identificate 76 de nume.

O parte dintre sătenii deportați erau acuzați de „apartenență la partidele burgheze românești”, fiind catalogați drept „element social periculos” pentru regimul comunist și considerați un impediment al procesului de sovietizare. Acești oameni, precum și membrii familiilor lor au fost deportați în cele mai sinistre regiuni ale Rusiei. Unii dintre ei, precum Atanasie Alexandroaie, Gheorghe Savca, Vasile Nicorici, Toadere Cocostârc, Vasile Rața și alții, au murit în acele îndepărtate locuri, departe de baștina străbună.

Maria Vatamanu, mama regretatului poet și savant Ion Vatamanu (născut în 1937), nu-și poate explica, vorbind despre acele timpuri, cum oameni nevinovați erau pedepsiți numai pentru că un netrebnic de vecin, din invidie, le inventa diverse păcate pentru a-i „turna” la noile autorități.

„Nevinovații oamenii erau „turnați” chiar de invidioșii săi vecini care în popor au fost porecliți „cozi de topor”. De exemplu, Toadere Banari a fost acuzat de faptul că era membru al mișcării legionare, însă toți din sat știau că el era un om sărman, care nu avea habar de ce înseamnă această mișcare, dar a fost ridicat noaptea de acasă și silit să ispășească o cruntă pedeapsă pentru o vină imaginară. Țăranul avea doi copii, o bojdeucă și câteva găini. Finul meu, Eusebie Cocostârc a fost un om harnic și omenos, însă din pricini necunoscute a fost ridicat și el cu toată familia și numai bunul Dumnezeu știe prin ce a trecut sărmanul. Tată-l său Toadere s-a stins din viață acolo”, spune Maria Vatamanu.

Femei deportate din Basarabia (ACIMS, fond Mârzenco)


Printre cei deportați se numără țăranul Vladimir al lui Pavel Pascari din Pol-Vancicăuți, născut în 1919. În timpul instalării graniței se afla în România, la muncă. Bărbatul a solicitat în repetate rânduri să i se permită să revină la baștină, însă sovieticii au ignorat doleanță lui. Astfel Vladimir a decis să treacă clandestin noua graniță impusă de cotropitori.

În noaptea de 16 spre 17 octombrie 1940 Vladimir pornește spre casă, unde îl așteptau părinții, un frate și o soră. Din nefericire nimerește în mâinile grănicerilor sovietici în apropierea satului Băhrinești din nordul Bucovinei. La data de 14 iunie 1941 NKVD-iștii l-au condamnat la 3 ani de detenție, pedeapsa fiind executată în lagărul de muncă corecțional „Stalinist” din Novosibirsk. A avut fericirea să scape cu zile din infernul bolșevic și să se întoarcă la vatră. A adus cu el culoarea străinătății, conturul taigalei fără de margini și o imensă durere sufletească. Vladimir Pascari a fost reabilitat abia în 1990.

Deomid Savca, fost profesor la școala din Costiceni, își amintește cu groază despre acele vremuri când în sat au dat navală comuniștii: „Atunci în satele noastre nu exista nicio lege, nicio dreptate. Puteai fi luat, încătușat și dus unde nu te mai putea găsi nimeni, așa cum s-a întâmplat cu învățătorul Vasile Șagan. Pe la ora unu de noapte, i-au bătut la ușă și l-au luat... Avea în jur de 25 de ani și era necăsătorit. Lumea spunea că călăii l-au dus în pădure și l-au împușcat. Dar pentru ce ilegalități, nu știe nimeni. Nici până azi nu se cunoaște nimic despre moartea lui. Dacă l-au împușcat, de ce oare vor fi făcut acest lucru și în ce groapă l-or fi aruncat? A dat cineva socoteală pentru moartea lui?. Într-o societate civilizată așa ceva e de neimaginat!”, spune Deomid Savca.

Copii deportați în Siberia (ACIMS)

Deportările comuniste i-au vizat și pe membrii comunităților religioase din localitate, în special pe membrii cultului „Martorii lui Iehova”. Astfel, în listele deportaților au fost incluși țăranii Andrei Cușnir, Serghei Harabagiu, Ilarion Ivanov, împreună cu familiile lor. Țăranul Grigore al lui Iacob Captari, un adept al acestui cult religios, din considerente dogmatice a refuzat să servească în armata sovietică. Prin urmare a fost condamnat de Judecătoria raionului Noua Suliță la 5 ani de închisoare, pedeapsa fiind executată într-un lagăr de concentrare. Procesul de judecată a fost organizat în incinta Casei de Cultură din Costiceni în prezența sătenilor.

În cazul celor deportați, listele erau pregătite cu câteva zile înainte de consiliul sătesc şi aprobate la centru. Familia care urma a fi deportată era trezită noaptea, câteva persoane în uniformă militară şi alţii în civil pătrundeau în casă. Se acorda aproximativ 20-40 de minute pentru facerea bagajelor, care nu trebuiau să depășească 40 kilograme de fiecare familie. Urma îmbarcarea în maşini şi transportarea până la cea mai apropiată staţie feroviară, de unde se făcea repartizarea conform locului de destinaţie stabilit din timp de NKVD.

Drumul până la destinația finală dura timp de 2-3 săptămâni în condiţii absolut insuportabile. Norma zilnică de apă era de 200 ml, dar unor deportaţilor li se dădea în loc de mâncare doar peşte sărat. Alţii primeau 300 g pâine dimineaţa şi apă fiartă şi nimic mai mult la amiază sau seara.

Un alt aspect al acestor acţiuni inumane consta în faptul că deseori familiile erau dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului. Astfel, capii de familii au fost trimişi în lagăre de concentare, iar membrii familiilor lor – în localităţi speciale pentru „strămutaţi”.

Istoria i-a reabilitat, dar coșmarul amintirilor trăite i-a urmărit până la moarte. Unii au murit în străinătate, în condiții tragice, alții, care au supraviețuit, au fost siliți să se stabilească pentru totdeauna în Siberia, pentru că aveau interdicție de întoarcere la baștină. Iar cei ce se întorceau nu-și mai găseau casele libere. În ele locuiau alți oameni. Pentru a le redobândi, trebuiau să fie răscumpărate de la primărie. În unele cazuri, autoritățile locale interziceau victimilor să se stabilească în satul baștină, ei fiind nevoiți să își înceapă viața de la zero în alte localități.

Din mărturiile celor ce au fost ridicați și au supraviețuit coșmarului deportării, din amintirile celor ce s-au întors, într-un târziu, acasă și mai sunt astăzi în viață, încercăm să reconstituim filmul evenimentelor, spre a-l lăsa ca document generațiilor ce vor urma.

Comemorarea victimelor deportărilor comuniste la Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Costiceni. Acțiune comemorativă organizată de Societatea „Valea Prutului” (2019)

„Mărturie, Memorie, Demnitate”

„PE TIMP DE NOAPTE” de Zinaida Smochină-Rotaru


Pe timp de noapte păgânii
Prin case navală au dat.
Fără pic de milă
Au scos lumea forțat.
Fără pâine, fără sare
I-au dus în depărtare,
Prin pustiuri au murit
Nimenea nu i-a jelit.
Nici la groapă nu i-au dus,
La cap cruce nu le-au pus,
Îngropați în zăpadă
Fiind lupilor pradă.
Carnea de pe trupul lor
A fost hrana corbilor.
În Siberia de gheață
Rar cine a scăpat cu viață,
Deportați fără de vină,
Duși în țară străină,
În vagoane i-au urcat,
Ușile au încuiat:
În vagoane pentru boi,
Să nu mai vină înapoi.
Tot cu chinuri și plâns
Prin pustiuri au ajuns,
Pe cele locuri la muncă
Nimenea să nu ajungă.
În barăci ei trăiau,
Ploșnițele îi mâncau,
De frig și foame sufereau,
Pe zi cu sutele mureau.
Cine s-a întors acasă
Nu găsi nici gard, nici masă,
Casele fiind dărâmate
Ușile scoase și furate.
Sărmanii au fost și au rămas
Tot cu lacrimi pe obraz.
Cât de mult au muncit
Până când și-au revenit.
Să nu aibă nimenea așa chin
Nici șarpele cu venin –
Așa soartă blestemată
Să n-aibă nimeni niciodată.

Patimile unei românce născute în Siberia

(Zinaida COCOSTÂRC)


Bunicii mei, Eudochia şi Toadere Cocostârc nu au fost oameni înstăriți. Aveau cal, căruță și ceva pământ pe care îl lucrau cu tragere de inimă. N-au făcut parte din partide politice, nu aveau rude peste graniță și nu s-au manifestat împotriva regimului instaurat de comuniști. Însă, în data de 13 iunie 1941, la ora unu noaptea, soldații ruși au venit și au înconjurat casa bunelului meu, sculându-i pe toți din somn și amenințându-i cu arma.

Zinaida Cocostârc, relatând despre soarta familiei sale.


Buneii Eudochia și Toadere, uncheșii Nicolae și Vladimir împreună că părinții mei, Eusebiu și Alexandra, plângeau și nu știau cu ce au greșit în fața puterii sovietice. Au fost ridicați și duși în Siberia de gheață.

Au fost duși la gara feroviară din Noua Suliță și urcați într-un marfar. Acolo i-au întâlnit și pe consătenii Andrei Vataman, Atanasie Alexandroiaie și ații.

Timp de o lună de zile a durat călătoria lor încătușată. În timpul călătoriei amare, aproape nu li se dădea nimic de mâncare, numai un pic de apă. În acel vagon mulți oameni au murit de foame.

Bunicul, bunica, cei trei feciori ai lor și mama mea, când au fost dați jos din tren, n-au știut încotro s-o apuce. Au privit în dreapta, au privit în stânga și i-a cuprins jalea și deznădejdea, căci atunci și-au dat bine seama că au fost trimiși la moarte sigură.

Mai bine de un an au muncit într-un colhoz din satul Dolgovka, regiunea Tiumeni. Apoi, au fost transferați într-o localitate prizărită şi uitată de Dumnezeu numită Iaptik-Sale, districtul Iamalia-Neneția.

Nu aveau alimente și nici haine de sezon. Le era frig, însă, încetul cu încetul și-au găsit de lucru ca să aibă cu ce se întreține. Pentru munca depusă primeau numai 150 de grame de pâine. Trăiau în „zemlenci”.

De suferință mare și de scârbă, moșul meu Toadere Cocostârc a murit de tânăr în vârsta de 43 de ani. Era un om muncitor, lucra zi și noapte în greutăți.

Toadere al lui Ion Cocostârc, bunelul Zinaidei Cocostârc

În 1946 la Iaptik-Sale s-a născut fratele meu mai mare Serghei. Am locuit acolo 4 ani, însă de sus a venit o „ucazanie” ca să fim strămutați pe țărmul mării Kara, în localitatea Novîi Port, la Oceanul Arctic. Acolo familia noastră a întâmpinat greutăți mari și mult ger. Temperatura maximă oscila de la -40 până la -50 de grade. Părinții și-au construit o căsuță de lemn și s-au angajat din nou la lucru. Tata, țin bine minte, muncea din greu ca să ne poată hrăni și îmbrăca. Avea 15-20 de câini mari și cerbi pe care erau legați la „nartă” – sanie din zona nordică. Făcea câte 10-15 butoaie pe zi pentru transportarea peștelui, iar mama a muncit 20 de ani la prelucrarea peștelui pentru conservare. Acolo, la Novîi Port, în anul 1951 am văzut lumina zilei. Tot acolo am crescut și am fost dată la școală.

În localitatea respectivă locuiau neneții – un popor indigen care trăiau în nord-vestul Siberiei. Ocupația lor de bază era creșterea renilor și vânătoarea. Erau niște oameni foarte buni și foarte prietenoși care mereu ne stimau. Tata se străduia să-i ajute cu ce era în stare. Chiar și conducerea locală permanent îl întreba pe tata pentru ce v-au judecat atât de aspru căci voi sunteți oameni muncitori.

Peste câtva timp după moartea lui Stalin, ne-au eliberat de surghiun. La 30 august 1960 familia noastră a venit înapoi acasă. Întorcându-se la Costiceni, părinții mei n-au găsit nimic din ceea ce avuse. S-au alăturat colhozului și au primit un lot de pământ pe care și-au ridicat casă nouă. Să nu fi murit moșul meu, venea și el împreună cu noi la casa părintească.

Nici eu, nici fratele meu, Serghei, nu cunoșteam limba română. De aceea tata l-a dat pe Serghei, care a absolvit şcoala de 8 ani din Novîi Port, la şcoala medie cu predare în limba rusă din Noua Suliţă. Eu, care am terminat acolo numai trei clase, luându-mă cu copiii de sama mea, am deprins repede limba vorbită de ei, de aceea am fost dată la școala „moldovenească” din sat.

Acei săteni care l-au trădat pe bunelul meu, când se întâlneau pe drum cu bunica sau cu tata, mereu lăsau privirea în jos căci le era rușine să-i privească în ochi.


Drumul spre Siberia, udat cu lacrimi și presărat cu cadavre

(Andrei RAȚA)


Mă numesc Andrei al lui Vasile Rața. M-am născut în anul 1930 în satul Costiceni. Anul 1941 a venit zbuciumat în casa noastră cu multe nenorociri. Am avut o soartă nemiloasă căci de mic copil (11 ani) am fost izgonit din casă și dus împreună cu cei dragi pe parcursul a 18 ani în Siberia.

În noaptea unei zile de iunie 1941, la ușa noastră au bătut cu înverșunare sovieticii înarmați până la dinți, ordonându-i tatălui meu, Vasile, ca peste zece minute să fim cu toții în căruță.

Am fost duși la gara feroviară din Noua Suliţă și îmbarcați în vagoane de vite. Printre cei ridicați se aflau mai multe familii din satul nostru, precum ar fi familia lui Atanasie Alexandroaie și Serafim Savca. Erau sute de suflete împinși într-o cutie de metal. Drumul a urmat până în Siberia. Prin gări mai mari scoteau morții din vagoane și-i lăsau numai Dumnezeu știe pe seama cui. Cei care mai erau încă vii se aflau în mâinile și în paza NKVD-ieștilor care „aveau grijă” ca toți să nu scape din ghearele morții. Deci, drumul din nordul Basarabiei și până în Siberia, pe bună dreptate a fost udat cu lacrimi și presărat cu cadavre.

Andrei şi Verginia. Siberia, 1957.


La Tiumeni ne-au dat jos din vagoane și trei săptămâni am stat într-o biserică. Eram cam la vreo trei sute de oameni acolo. După trei săptămâni ne-au îmbarcat pe niște nave, ducându-ne, undeva pe apă. Am ajuns tocmai la Hantî-Manciisk, în satul Zinkovo. Am coborât într-o văgăună, în care erau câteva bordeie. Acolo neam întâlnit cu mai multe familii de români din ținutul nostru.

Mama mea muncea din răsputeri ca să-ne poată întreține, fiindcă eram șapte copiii. În anul 1947 am mers la o școală profesională tehnică. Nu aveam nici îmbrăcăminte, nici încălțăminte. Pe lângă toate, eram sleiți de foame și mizerie.

În 1947 tata, Vasile s-a înecat în râul Obi. Lucram la construcție câte 18 ore. Se terminase de acum războiul și ne-am zis că ar fi bine să ne căutăm de drum.

În anul 1955 așa a fost sortit să fac cunoștință cu Verginia Ţopa, viitoarea mea soție, născută la 1934 în satul Ţânteni, un sat din zona Herței, populația cărui a fost ridicată și strămutată pe numai Dumnezeu știe unde.

Am creat o familie tânără, dar dorul de plaiul natal nu-l puteam uita. Soția Virginia, împreună cu părinții ei, a fost ridicată la vârsta de 6 ani în miez de noapte. Tatăl ei a murit la vârsta de 55 de ani în aceleași pustiuri.

Vasile al lui Nicolae Rața. Bărbatul s-a înecat în râul Obi.

În anul 1960 ne-am întors acasă. Însă, nici tu casă, nici tu masă nu am găsit. Nici măcar nu ne-au dat voie să locuim în sat. Primăria categoric ne-a interzis să mai călcăm piciorul în Costiceni. Atunci am procurat o casă în orașul Herţa, unde am lucrat 30 de ani în construcție. Îmi amintesc cu tristețe despre tinerețea distrusă în înghețurile Siberiei.

(Maria CAPTARI-RAȚA)
Soțul meu, Rața Vasile al Nicolae s-a născut în 1899. Împreună cu el au crescut și educat trei fete: Olga, Vera și Zinaida. Soțul meu făcea comerț. În 1940 aici s-a instaurat puterea sovietică. În luna iunie 1941, pe la ora 4 noaptea, au fost treziți din somn și ni s-a ordonat să luăm cele mai necesare lucruri și să urcăm în trăsură. Am fost transportați până la Noua Suliță fără ca cineva să ne ofere explicații ce se întâmplă. Am fost urcați într-un marfar și duși într-o direcție necunoscută. 

Vagonul era supraîncărcat de oameni. Deportații duceau lipsă de hrană și aer curat. Călătoria noastră a durat timp de o lună. În sfârșit am fost dislocați în satul Bikișevo, regiunea Tiumeni. Acolo am muncit la defrișarea pădurilor. În anul 1947, soțul meu Vasile s-a înecat într-un râu local. În același an, ne-am reîntors cu copiii acasă.

De la tras plugul pe valea Prutului, la aruncat mrejele în apele reci ale Nordului 

(Natalia LUNGU, fiica lui Toadere SAVCA)


Natalia Lungu, născută Savca, povestește cum s-a prăpădit în 1958, la Novîi Port, pe malul golfului Obi de la Marea Cara a Oceanului Înghețat de Nord, bunicul ei, Gheorghe al lui Ion Savca, ridicat pentru că a fost membru al Partidul Liberal Român. În umezeală, vânt și ger, bieții oameni ieșeau în larg pe corăbii primitive și, cu picioarele în apa rece ca gheața, îndeplineau normele exagerate de prins pește, primind pentru aceasta câteva sute de grame de pâine ca să nu moară de foame. Ceilalți membri ai familiei s-au întors în timpul dezghețului hrușciovist la Costiceni, dar nu a fost chip să rămână aici, cu excepția Mariei, văduva lui Gheorghe, rămas să putrezească lângă Oceanul Arctic. Fiul mai mic, Toadere s-a stabilit la Răuțel, Republica Moldova, iar cel mai mare s-a întors în Siberia, pentru a-și continua la Irkutsk viața de român născut în pustietățile nordului. Așa a pierdut Costicenii încă doi fii al lui risipiți în lumea largă.

„Moșul meu, Gheorghe a lui Ion Savca s-a născut în anul 1888. În timpul administrației românești a fost membru al Partidului Liberal Român. În anul 1941 familia lui moș Gheorghe, feciorii și familiile lor au fost deportați la Polul Nord, în orașul Novîi Port.

Acolo, condițiile de viață erau foarte dificile, sărmanii oameni locuiau în barăci de lemn. De dimineață până seara deținuții munceau la prelucrarea peștelui.

În anul 1958 moșul meu Gheorghe Savca s-a stins din viață și a fost înmormântat în orașul Novîi Port.

La începutul anilor 60, familia Savca s-a întors acasă, dar cu interdicție de a locui în satul natal. Fiul cel mai mic, Toadere, s-a mutat în satul Răuțel (Moldova), cel mai mare Vladimir s-a reîntors în Rusia la Irkutsk. Soția lui Gheorghe Savca, bunica Maria a murit în 1989 și a fost înmormântată în satul Costiceni”.

Familia Savca

(Valentina GRIGORENCO, fiica lui Vladimir SAVCA)

M-am născut în 1946 în localitatea Antipaiuta, regiunea Tiumeni, Rusia. Sunt româncă de etnie. Familia mea locuia în regatul României, mai exact în localitatea Costiceni din actuala regiune Cernăuți. După alipirea acestui teritoriu la Uniunea Sovietică, în 1940, pe râul Prut a fost trasă sârmă ghimpată. În urma acestor acțiuni, numeroase familii au rămas despărțite de cei dragi. Așa familia mea s-a trezit în altă țară. 

Sârma ghimpată de pe Prut

În 1941 părinții tatălui meu - Gheorghe și Maria Savca au fost incluși în lista sovietului sătesc pentru a fi deportați. Bunelul avea o moară și ceva pământ. Din acest motiv el a fost catalogat drept chiabur, adică era considerat țăran înstărit.

Calvarul familiei noastre a început în noaptea de 13 iunie, când la ușa casei bunelului au bătut soldații înarmați și câțiva împuterniciți de stat. Mama mea, Nina a lui Vasile, avea 20 de ani, iar tata Vladimir avea 24 de ani. Ei creșteau și educau împreună doi copii - pe sora mea mai mare Alexandra care nu împlinise încă 3 ani și pe fratele meu Victor, de nici o lună. 

În noaptea aceea tragică, așa s-a întâmplat că părinții mei au rămas să înnopteze în casa bunelului, într-o odaie separată. Tata a început construcția propriei locuințe pentru familia sa. Temelia casei era deja gata. Totodată, tata a plantat o livadă cu pomi fructiferi. 

Unul dintre împuterniciții de stat care a venit în gospodăria bunelului, l-a avertizat pe tata să nu iasă din casă: „Volodea, stai ascuns în odaie și nu ieși afară, ei au venit după tată-l tău”. Tata a ascultat de sfatul împuternicitului. Cu toții au tăcut până când s-a făcut linișteEl avea în inimă o neliniște pe care nu o putea potoli. Înțelegea foarte bine ceea ce se petrece. În cele din urmă a deschi ușa și a ieșit în tindă, crezând că convoiul a plecat. Dar n-a fost să fie așa. Unul dintre NKVD-iști care l-a văzut pe tata ieșind din casă a întrebat: „cine-i tipul?”, la care altul dintre cei prezenți a spus: „este fiul lui”. „Atunci și el să se pregătească de plecare”, a ordonat securistul.

Valentina Grigorenco-Savca

Cu toții au fost duși într-o căruța până la gara din „Mămăliga”. Acolo, erau așteptate toate persoanele din împrejurimi, care au fost arestate în acea noapte cumplită, pentru a fi îmbarcate în trenuri și trimise în surghiun. Călătoria lor a durat până în luna august. Au fost coborâți într-o stație feroviară, iar până la punctul final al destinației sale, adică localitatea Antipaiuta, raionul Tazovsk, regiunea Tiumeni, au ajuns cu o barcă.

Încă din prima zi, au fost nevoiți să își construiască un adăpost pe un loc pustiu. Până în luna august locuința era gata. Printre cei deportați erau o mulțime de deținuți din statele baltice - Lituania, Letonia și Estonia, dar și foarte mulți evrei.

Buneilor nu li s-a permis să rămână împreună cu părinții mei. Ei au fost duși în orașul Novîi Port. În 1958 bunelul Gheorghe s-a stins din viață. murit cu inima sfâșiată de întrebări și suferință. Nu înțelegea cu ce a greșit. 

Consider că aacționat perfid împotriva familiei noastre. Mă cuprinde mereu un fior de groază când  gândesc prin ce au trecut părinții meu, prin ce a trecut mama mea de doar 20 de ani cu un copil sugar în brațe.

Familia noastră nu vorbea rusește. Ei au stăpânit această limbă treptat.

Acolo a văzut lumina zilei sora mea Tania, iar eu m-am născut peste doi ani, în 1946.

Pentru a putea toată familia, tata s-a ocupat cu pescuitul. Printre altele, icrele de pește erau destinate soldaților care luptau pe front. Deținuților li se interzice să mănânce acest produs.

Gheorghe al lui Ion Savca în surghiun


Un bucovinean și-a unit destinul cu o basarabeancă la Polul Nord

(Constantin POPICIUC)


Constantin al lui Ion Popiciuc a cunoscut-o pe viitoare sa nevastă, Liuba, la Iaptik-Sale. Lucra pescar în Novîi Port, la câteva sute de kilometri de Iaptik-Sale, cea mai apropiată localitate dinspre Oceanul Arctic. Constantin era bucovinean din Mahala, iar Liuba, basarabeancă din Costiceni. Familiile lor fuseseră ridicate în 1941. S-au luat în anul în care murise tatăl Liubei, Vasile Nicorici, 1946. La un an, în 1947, a murit și tatăl lui Constantin - Ion Popiciuc. În 1958, când au scăpat de iadul siberian, au ales să se stabilească la Costiceni, unde și-au făcut casă și și-au crescut copii.

„Eu, Constantin al lui Ion Popiciuc, m-am născut în anul 1919 în comuna Mahala. Familia noastră a fost una numeroasă. Frații mei se numeau Avram și Gheorghe, surorile – Elena și Ecaterina.

În anul 1941, fratele meu mai mare a fost împușcat de către bolșevici în apropierea satului Fântâna Albă, când el și cu alți români au încercat să treacă noua graniță în România. În curând tatăl meu, eu și cu fratele Gheorghe au fost ridicați și duși în localitatea Novîi Port, regiunea Tiumeni. Acolo am muncit din răsputeri pe o barcă de pescuit. În anul 1947, tatăl meu, Ion, istovit de muncă a murit.

Am aflat de la localnici că în satul Iaptik-Sale locuiește o familie din ținutul nostru. Am decis să-i vizitez, cum nu dai – sângele apă nu se face. În anul 1946 așa a voit soarta ca să mă întâlnesc cu viitoarea mea soție – Liuba a lui Vasile Nicorici din localitatea Costiceni.

Familia lor, la fel ca și a noastră, a fost ridicată în anul 1941 și dusă la Polul Nord. În anul 1946, socrul meu Vasile al lui Ion Nicorici, pe care nu am avut ocazie să-l cunosc, a decedat, iar fiica lui, Axenia, sa îmbolnăvit grav. Am trecut peste multe obstacole împreună cu soția Liuba și, în anul 1958, ne-am întors împreună la baștină”.

(Ludmila NICORICI-POPICIUC)


„M-am născut în 1950 în Siberia. Țin minte copilăria mea începând cu vârsta de 4-5 ani. Îmi amintesc mereu cuvintele bunicii Maria pe care le repeta aproape în fiecare zi: „Să mănânc numai mămăliga din cenușă, dar să mă văd pe prispa căsuței mele”. Odată am rugat-o să-mi explice însemnătatea cuvintelor. Atunci ea a spus că până în iunie 1941 familia noastră locuia în satul Costiceni. Capul familiei era bunelul meu Vasile Nicorici. Aveau împreună 3 copii - Liuba (mama mea), Serafim și Axenia, care aveau respectiv 14, 12 și 7 ani.

Maria a lui Toadere Nicorici

Bunicul Vasile cultiva pământul, creștea animale domestice și păsări de curte. Împreună cu bunica Maria au construit o casă și erau fericiți alături de copiii lor. Făceau planuri de viitor. Până la 28 iunie 1940 satul nostru s-a aflat în componența României. În 1937 au avut loc alegeri parlamentare. Bunelul și-a exercitat dreptul democratic la vot și a votat pentru Partidul Național-Țărănesc. După instaurarea puterii sovietice în localitate, un sătean a informat noile autorități că bunelul Vasile a votat în favoarea unui „partid pro-fascist” la alegerile din 1937. Acest lucru a fost suficient pentru includerea familiei noastre pe lista dușmanilor regimului sovietic și deportarea în regiunile nordice ale Siberiei.

În dimineața zilei de 10 iunie 1941 familia bunelului a fost trezită de o bătaie puternică în ușă. Când bunelul a deschis-o s-a găsit față în față cu mai mulți soldați sovietici înarmați. Căpetenia lor ne-a spus să adunăm cele mai trebuincioase lucruri și să urcăm în căruță. Toata familia a fost dusă la gara feroviară Mămăligă, unde a fost încărcată în vagoane de marfă. Bărbații și adolescenții erau separați de femei și copii mici.

Bunica mea a povestit că înainte cu o zi un militar i-a spus bunelului meu să ia familia și să plece undeva, să părăsească satul pentru câteva zile. El l-a avertizat că familia noastră a fost inclusă pe lista celor ce vor fi deportați. Bunicul i-a spus soției sale despre acest lucru, dar ea nu a crezut. Când familia a fost ridicată, bunica Maria nici nu a luat îndeajuns mâncare, nu știa că se va întoarce acasă abia peste 18 ani.

Drumul a fost lung. Cu durere și chin în suflet au ajuns la Tobolsk. Populația locală s-a bucurat de sosirea deportaților. Ei credeau că oamenii au venit benevol la muncă și nimeni nu a înțeles că bunelul a fost trimis forțat, împreună cu familia, într-o așezare specială, fiind acuzat că face parte dintr-un „partid contrarevoluționar”.

La acel moment, Germania deja începuse acțiunile militare active împotriva URSS. Prin urmare s-a luat decizia ca „forțele de muncă sosite” să fie trimise mai la nord. Din acel moment, potrivit bunicii, a început cea mai dificilă perioadă din viața familiei Nicorici. Dar aici, din nou, nu au folosit ocazia. La sosirea în Tobolsk bunicul meu a fost angajat la o fermă de stat. Conducerea i-a propus să rămână și să continue să lucreze. Cu toate acestea, speranța că vor fi trimiși înapoi acasă a prevalat asupra bunului simț. Cu toții au fost urcați într-o barjă care i-a dus mai la nord.

După cum povestea bunica mea, această parte de drum a fost cea mai grea. Din cauza vremii nava care îi transporta pe deținuți era purtată de valuri în direcții diferite. În cele din urmă au fost scufundate șlepurile cu materiale de construcție și alimente. Timp de trei zile, nava de bucătărie nu a putut fi ancorată de nava lor, și în cele din urmă s-a scufundat. Au fost și victime umane. Cei care au supraviețuit își așteptau moartea. Dar soarta s-a milostivit, a început reflexul și nava s-a împotmolit pe peninsula Iamal.

Ludmila Nicorici-Popiciuc, povestind despre greutățile deportaților din Costiceni

În zonă respectivă locuiau neneții, un popor indigen din Siberia. Populația locală schimba cu plăcere pești, păsări sălbatice pe tutun și alcool. Întrucât bunicul meu nu a fumat și nu a băut alcool, aceste rezerve au făcut posibilă rezistența pentru o perioadă de timp.

Valurile mării aruncau scânduri la mal, cutii de unelte și chiar produse alimentare. Din aceste materiale am început să construim adăposturi. A fost un lucru foarte dificil, deoarece trebuia să săpăm cel puțin o jumătate de metru în pământul veșnic înghețat. Din scânduri am început să meșterim paturi supraetajate pentru somn. Peste câtva timp copiii și bătrânii au început să se îmbolnăvească în masă. În special oamenii se îmbolnăveau de scorbut (ținga).

Bunicul meu a murit în 1943. Până la ultima suflare el s-a considerat vinovat de necazurile familiei. Înainte de a închide ochii pe vechi el și-a cerut iertare de la soție și copii, spunând că nu are nicio vină față de popor. De asemenea, el a spus numele consătenilor complici la deportările organizate de regimului sovietic.

În momentul când bunicul era pe patul de moarte, mătușa mea Axenia se afla într-o stare foarte gravă. Nu mai umbla, nu vorbea, respira greu. Bunica i-a rugată de ceilalți deportați să aștepte cu înmormântarea soțului ei pentru ai îngropa împreună într-un singur sicriu, în cazul morții fiicei sale Când Axenia a auzit că tatăl ei a murit, ea a plâns amar și a pierdut cunoștința. După ce recăpătat cunoștința, încetul cu încetul ea a început să-și revină.

Familia Popiciuc, anii 70

Treceau anii. Bărbații prindeau pește, care era trimis pe mare la fabrica de conserve din Salehard. Femeile și copiii mergeau în taiga unde adunau fructe de pădure, ciuperci, muguri de brad. Toate acestea erau consumate pentru a preveni apariția scorbutului.

Într-o zi a venit de la Salehard viitorul meu tată, Constantin Popiciuc. Era originar din Mahala și a fost, de asemenea, deportat împreună cu familia sa. În 1946 s-a căsătorit cu mama mea pe care a dus-o la Salehard. Mama a început să lucreze la o fabrică de conserve. Ea a condus o echipă de femei tinere de diferite naționalități. Mama era respectată de toți muncitorii. Deportații trăiau împreună, se ajutau reciproc. La Salehard, în familia lui Costantin și Liuba Popiciuc s-au născut patru copii. În 1947 s-a născut fratele meu Vladimir. În 1950 m-am născut eu. În 1953 și 1954 s-au născut frații mei Serghei și Vasile.

În anul 1947 a murit bunelul Ion, tatăl tatălui meu Constantin. Este înmormântat în cimitirul orașului Salehard. Așa că bunicii mei au rămas pentru totdeauna în pământul siberian, veșnic înghețat. Apare întrebarea, pentru ce păcate pământești au murit ei atât de departe de casele lor? Dar ce a fost pentru regimul stalinist viața oamenilor?

În 1958 am fost eliberați și ne-am întors la Costiceni. În casa pe care au construit-o bunicii mei locuia o altă familie care suferea și ea din cauza regimului stalinist. Am locuit o vreme împreună, apoi s-au mutat în casa lor, care până atunci era ocupată de cârmuirea colhozului.

După reîntoarcere, mama și bunica au început să lucreze la gospodăria colectivă, iar tatăl meu a lucrat la distileria din Noua Suliță. Eu și frații mei am absolvit școală din localitate. La început a fost dificil, pentru că eram deprinși cu școală rusă din Salehard, iar aici a trebuit să studiem în „limba moldovenească”. Cu toate acestea, în comparație cu greutățile prin care au trecut bunicii, părinții și sute de oameni nevinovați, dificultățile noastre au fost minore.

După absolvirea școlii am continuat studiile în instituțiile de învățământ superior. Cu toate acestea, poate prin ce am trecut în timpul copilăriei ne-au lăsat o amprentă asupra sănătății noastre. Toți cei trei frați ai mei au murit devreme, lăsând copiii orfani.

Bunicul meu Vasile, bunica Maria, mama mea Liuba, unchiul Serafim, mătușa Axenia au fost reabilitați în baza articolului 3 din Legea Ucrainei d e la 17 aprilie 1991.

Desigur, nu am reușit să transmit toate necazurile prin care au trecut rudele mele, despre care a povestit bunica mea Maria, dar îmi doresc sincer ca aceste atrocități să nu se mai repete niciodată.

Credința: motiv de deportare

(Porfira IVANOV)


Familia Ivanov (anii 60-70)

Toți cei despre care am vorbit până acum au fost ridicați de sovietici în 1941. Dar și după zece ani, când timpurile parcă se schimbaseră sper bine, s-a mai produs un val de deportări. De data aceasta din motive confesionale.

Porfira lui Ion IVANOV nu-și poate explica cum de familia sa a fost deportată doar din cauză că făcea parte din organizația creștină „Martorii lui Iehova”.

„Familia noastră făceau parte din organizația religioasă creștină „Martorii lui Iehova”. În luna aprilie 1951, soțul meu Ilarion, eu și copii noștri Eugenia și Serafim, am fost deportați în Siberia. Înainte ca NKVD-iștii să ne urce în transport, am reușit să iau ceva îmbrăcăminte și alimente din casă. Ăştia ne-au urcat într-o căruță care mergea spre Noua Suliță. Apoi, urcându-ne în tren, ne-au dus într-o direcție necunoscută.

În vagon era foarte întuneric și era mare îngrămădeală, oamenii stăteau întinși pe podea. Rareori, pe la unele stații, bărbații luau de la soldați puțină mâncare și apă. Călătoria noastră a durat câteva săptămâni. La sosire, am fost duși în satul Novociunca, regiunea Irkutsk. Acolo am trăiau în barăci de lemn și am muncit la pădure”.

(Liuba HARABAGIU)


Liuba lui Petru Harabagiu spune, de asemenea, că familia sa a fost ridicată pentru credință:

Familia noastră a fost o familie credincioasă și tocmai din acest motiv a fost reprimată de sovietici. La 8 aprilie 1951 am fost informați că vom fi duși de acasă pentru că suntem „trădători de patrie”. A doua zi am fost transportați la Noua Suliță, iar bunurile noastre au fost confiscate. Am fost urcați într-un tren de marfă care ne-a dus în Siberia. Călătoria noastră a durat șaisprezece zile.

Împreună cu familia am muncit la despădurirea teritoriilor din regiunea Ircutsk, raionul Taișet. Trăiam în barăci. Era un mare deficit de produse alimentare. Nici localnicii nu trăiau mai bine ca noi, dar ne ajutau cu ce puteau.

Abia în 1968 am putut să ne întoarcem acasă.

Familia Harabagiu în Siberia


Victimele regimului comunist din localitatea Costiceni,

 inclusiv satele Pol-Vancicăuți și Dumeni


1.       Alexandroaie Atanasie al lui Matei, născut în 1896, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru apartenență la un partid contrarevoluționar. A murit în localitatea respectivă (regiunea Tiumeni) la 15 noiembrie 1945. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991 +

2.       Alexandroaie Maria a lui Axente, născută în 1904, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind soția unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

3.       Alexandroaie Xenia a lui Atanasie, născută în 1922, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

4.       Alexandroaie Fevronia a lui Atanasie, născută în 1926, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

5.       Alexandroaie Vera a lui Atanasie, născută în 1928, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

6.       Alexandroaie Vladimir al lui Atanasie, născut în 1930, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

7.       Alexandroaie Gheorghe al lui Atanasie, născut în 1932, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

8.       Alexandroaie Vasile al lui Atanasie, născut în 1937, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

9.       Banari Toadere al lui Toader, născut în 1906, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru apartenență la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

10.  Banari Liuba a lui Onufrie, născută în 1910, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind soția unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

11.  Banari Boris al lui Toader, născut în 1931, român de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce aparținea la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

12.  Bețianu Galina a lui Policarp (n.1920) – învăţătoare la școala din Costiceni, originară din satul Drepcăuți, deportată împreună cu familia - Tata: Policarp (n.1887), învățător; membru al Partidului Naţional-Ţărănesc, mama: Olga (n.1891), fratele:Petru (n.1921). Au fost încadrați „chiaburi” și deportați, în 1941, în regiunea Tiumeni. Au fost reabilitați în 1989.

13.  Captari Grigore al Iacob (n.?) - Membru al cultului „Martorii lui Iehova”, condamnat pentru că a refuzat să servească în armata sovietică.

14.  Cârstea Serafim al lui Ştefan, născut în 1930, român de naționalitate, cu studii primare. Este arestat de grănicerii sovietici la 27 februarie 1947, apoi judecat la 10 aprilie 1947 la 10 ani de lagăr „pentru trădarea patriei”. A fost reabilitat la 10 iunie 1991.

15.  Cimpoi Andrei al lui Alexei, născut în 1902 în Vancicăuți, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Este arestat 17 martie 1950, apoi condamnat la 22 mai 1950 la 10 ani de lagăr „ pentru agitație antisovietică”. A fost reabilitat la 19 mai 1991.


Familia Cocostârc

16.  Cocostârc Toadere al lui Ion, născut la 28 septembrie 1895, român de naționalitate, cu studii medii incomplete, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, este condamnat la muncă forțată și deportat într-o localitate specială ca fiind un „element social periculos”. A murit în Siberia la 16 mai 1943. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991 +

17.  Cocostârc Eudochia a lui Gheorghe, născută în 1897, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, este condamnată la muncă forțată și deportată într-o localitate specială ca membru al familiei unei persoane „social periculoase”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

18.  Cocostârc Eusebie al lui Toadere, născut în 1919, român de naționalitate, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, este condamnat la muncă forțată și deportat într-o localitate specială ca membru al familiei unei persoane „social periculoase”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

19.  Cocostârc Alexandra a lui Pentelie, născută în 1922, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, este condamnată la muncă forțată și deportată într-o localitate specială ca membru al familiei unei persoane „social periculoase”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

20.  Cocostârc Vladimir al lui Toadere, născut în 1920, român de naționalitate, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, este condamnat la muncă forțată și deportat într-o localitate specială ca membru al familiei unei persoane „social periculoase”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

21.  Cocostârc Nicolae al lui Toadere, născut în 1928, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, este condamnat la muncă forțată și deportat într-o localitate specială ca membru al familiei  unei persoane „social periculoase”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

22.  Cuşnir Andrei al lui Ion, născut în 1890, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Este arestat 16 februarie 1949, apoi condamnat la 9 mai 1949 la 10 ani de lagăr „pentru apartenența la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitat la 7 aprilie 1991.

23.  Cușnir Evtodie (Dusea) al lui Andrei (n.?)

24. Govornean Alexei al lui Petru, născut la 1900, român de naționalitate, cu studii medii incomplete, țăran. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru „apartenență la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

25.  Govornean Varvara a lui Ion, născută în 1909, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la la 10 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind soția unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.


Comemorarea victimelor deportărilor comuniste la Biserica Sfântul Ierarh Nicolae din Costiceni. Acțiune comemorativă organizată de Societatea „Valea Prutului” (2019)

26.  Harabagiu Serghei al lui Ion, născut în 1921, român de naționalitate, cu studii medii incomplete, țăran. Conform verdictului de la 7 iunie 1951, a fost deportat într-o localitate specială „pentru apartenența la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

27.  Harabagiu (Parpauț) Olga a lui Anton, născută în 1927, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 7 iunie 1951, a fost deportată într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

28.  Harabagiu Victor al lui Serghei, născut în 1948, român de naționalitate, cu studii medii incomplete, țăran. Conform verdictului de la 7 iunie 1951, a fost deportat într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

29.  Harabagiu Valentina a lui Serghei, născută în 1950, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 7 iunie 1951, a fost deportată într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

30.  Harabagiu Vladimir al lui Toader, născut în 1921, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 24 noiembrie 1951, a fost deportat într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

31.  Harabagiu Liuba a lui Petru, născută în 1919, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 24 noiembrie 1951, a fost deportată într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

32.  Harabagiu Grigore al lui Toader, născut în 1934, român de naționalitate, cu studii primare, muncitor. Este arestat la 12 septembrie 1962 și condamnat la 3 decembrie 1962 la 7 ani de detenție într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. La 13 septembrie 1967 Curtea Supremă al RSS Ucrainene i-a recalificat infracţiunea, stabilindu-i 5 ani de detenție. A fost reabilitat la 3 septembrie 1991.

33.  Ivanes Gheorghe al lui Toma, născut în 1914, român de naționalitate, cu studii medii incomplete, țăran. Este arestat la 14 noiembrie 1945. Conform verdictului de la 8 ianuarie 1946 este condamnat la 7 ani de detenție într-o localitate specială „pentru activitate antisovietică”. A fost reabilitat la 5 iulie 1990.

34.  Ivanes Ion (Ionică) al lui Toma (n. ?). Veteran de război, invalid. În perioada 1945-1946 este condamnat la 10 ani de pușcăriei pentru că a rupt o afișă cu Stalin.

35.  Ivanov Ilarion al lui Alexei, născut în 1922, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 7 iulie 1951, a fost deportat într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

36.  Ivanov Porfira a lui Ion, născută în 1921, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 7 iulie 1951, a fost deportată într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

37.  Ivanov Serafim al lui Ilarion, născut în 1942, român de naționalitate. Conform verdictului de la 7 iulie 1951, a fost deportat într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

38.  Ivanov Eugenia a lui Ilarion, născută în 1942, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 7 iulie 1951, a fost deportată într-o localitate specială „pentru apartenență la organizația religioasă ilegală „Martorii lui Iehova”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.


Istoricul Vadim Captari, prezentând câteva obiecte ce aparțineau foștilor deportați

39.  Nicorici Vasile al lui Ion, născut în 1900, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială „pentru apartenență la un partid contrarevoluționar”. A murit în localitatea respectivă (regiunea Tiumeni) în 1943. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991 +

40.  Nicorici Maria a lui Toader, născută în 1908, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind soția unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

41.  Nicorici (Popiciuc) Liuba a lui Vasile, născută în 1926, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

42.  Nicorici Serafim al lui Vasile, născut în 1928, român de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

43.  Nicorici Axenia a lui Vasile, născută în 1934, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.


Pascari Vladimir al lui Pavel

44.  Pascari Vladimir al lui Pavel, rezident al satului Costiceni născut în 1919 în Vancicăuți, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Este arestat la 17 octombrie 1940. Conform verdictului de la 14 iunie 1941 este condamnat la 3 ani de detenție într-o localitate specială „pentru trecerea ilegală a frontierei”. A fost reabilitat la 25 ianuarie 1990.

45.  Parpauţ Eusebie (n.?). Deportat împreună cu familia „pentru apartenență la o organizație religioasă ilegală”.

46.  Parpauţ Ion (n.?) Deportat împreună cu familia „pentru apartenență la o organizație religioasă ilegală”.

47.  Raţa Vasile al lui Nicolae, născut în 1899, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru apartenență la un partid contrarevoluționar. A murit în localitatea respectivă (regiunea Tiumeni) în 1946. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991 +

48.  Raţa (Captari) Maria a lui Pavel, născută în 1912, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind soția unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

49.  Raţa Toadere al lui Vasile, născut în 1925, român de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.


Familia Rața


50.  Raţa Andrei al lui Vasile, născut în 1930, român de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

51.  Raţa Leonid al lui Vasile, născut în 1932, român de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

52.  Raţa Olga a lui Vasile, născută în 1936, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

53.  Raţa Victor al lui Vasile, născut în 1938, român de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

54.  Raţa Zinaida a lui Vasile, născută în 1941, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 10 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

55.  Sajin Roman al lui Iacob (n.1904) (condamnat).

56.  Sajin Petru al lui Vasile (n.1914) (condamnat).


Interviu cu directorul de promovare artistica Valentina Grigorenco, fiica fostului deportat Vladimir al lui Gheorghe Savca din Costiceni



57.  Savca Ion al lui Andrei, român de naționalitate, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru apartenență la un partid contrarevoluționar. A murit în localitatea respectivă (regiunea Tiumeni). A fost reabilitat la 17 aprilie 1991 +

58.  Savca Gheorghe al lui Ion, născut în 1888, român de naționalitate, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru apartenență la un partid contrarevoluționar. A murit în localitatea respectivă la 16 iunie 1956 (regiunea Tiumeni). A fost reabilitat la 17 aprilie 1991 +

59.  Savca Maria a lui Nicolae, născută în 1893, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind soția unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

60.  Savca Vladimir al lui Gheorghe, născut la 1916, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

61.  Savca (Rața) Nina a lui Vasile, născută în 1920, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind ruda unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

62. Savca Alexandra a lui Vladimir, născută în 1938, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind nepoata unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

63.  Savca Victor al lui Vladimir, născut în 1941, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind nepotul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

64.  Savca Toadere al lui Gheorghe, născut în 1922, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

65.  Savca Serafim al lui Spiridon, născut în 1910, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru apartenență la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

66.  Savca Anastasia a lui Petru, născută în 1912, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind soția unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

67.  Savca Maria a lui Serafim, născută în 1922, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

68.  Savca Toadere al lui Serafim, născut în 1934, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A murit tragic în localitatea respectivă la 1949 (regiunea Tiumeni). A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

Vladimir al lui Gheorghe Savca în armata română

69.  Şagan Vasile al lui Ştefan (n.?). Profesor din Costiceni, luat noaptea de NKVD-iști și dus într-o direcție necunoscută.

70.  Vataman (Captari) Elena a lui Vasile (n.?). Potrivit mărturiilor a murit la vârsta de aproape 90 de ani și a fost înmormântată undeva după Ural.

71.  Vataman Andrei al lui Pentelie, născut în 1897, român de naționalitate, cu studii primare, țăran. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială pentru apartenență la un partid contrarevoluționar. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

72.  Vataman Olga a lui Dumitru, născută în 1900, româncă de naționalitate, țărancă. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

73.  Vataman Vera a lui Andrei, născută în 1925, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind nepoata unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

74.  Vataman Grigore al lui Andrei, născut în 1927, român de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportat într-o localitate specială ca fiind fiul unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitat la 17 aprilie 1991.

75.  Vataman Maria a lui Andrei, născută în 1932, româncă de naționalitate. Conform verdictului de la 9 iunie 1941, a fost deportată într-o localitate specială ca fiind fiica unei persoane ce „aparținea la un partid contrarevoluționar”. A fost reabilitată la 17 aprilie 1991.

76.  Vataman Ion al lui Andrei (n.?).


Material pregătit de Sergiu Barbuța,

președintele Societății Culturale „Valea Prutului”

Note

1. Sergiu Barbuța. „De pe Prut ne-au dus pe Obi Să pierim ca niște robi…” – ( Mărturii ale foștilor deportați din satul Costiceni, raionul Noua Suliță) - Mesager Bucovinean. – 2016. – Anul XIII, Nr. 2. – P. 29 - 31.

2. Reabilitați de istorie. Regiunea Cernăuţi, vol. II (pag. 693, 694, 702, 703, 704, 709-712). 2010 (Реабілітовані історією. Чернівецька область. ‒ Книга 2. – Чернівці, 2010. – 832 с.).

3. Zinaida Cocostârc. Născută în Districtul Iamalo-Nenețk. Țara Fagilor. – 1998. Vol.VII. – P. 172-173. 

4. Viorel Ghiba. 18 ani în Siberia – Mărturia lui Andrei și Verginia Rața. Zorile Bucovinei. – 2015. – Nr.47 (3 decem.). – P. 4.

5. Sergiu Barbuța. Mărturii ale foștilor deportați din satul Costiceni. Gazeta de Herța. – 2020. – Nr.24. – (12 iuni). – P. 4.

6. Mărturii ale deportaților păstrare în arhiva Muzeul de Etnografie și Istorie al Liceului „Ion Vatamanu” din Costiceni.

7. Mărturii, date și imagini colectate de autor (Sergiu Barbuța, s. Costiceni).

8. Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuți (Державний архів Чернівецької області - Ф.Ч. 2838, оп.3, спр.294. (Resursa electronică: https://archives.gov.ua/um.php?nac=16&p=1&a=48&id=35458).

9. Petru Grior. „Eliberarea” și martirizarea populației băștinașe. Țara Fagilor. - 2007. -Vol.XVI. - P.61

10. Nicorici A.V. Istoria comunității rurale (comuna) din Costiceni. Din moși-strămoși și până în prezent. Redacția generală:., - 2022. -  Cernăuți . – Tehnodruk. - P. 261-267.

11. Poezie semnată de Zinaida Smochină-Rotaru, poetă și scriitoare din Costiceni, închinată memoriei românilor deportați în gulagurile siberiene, Kazahstan și alte regiuni îndepărtate ale fostei URSS.

12. Un dialog de suflet cu doamna Maria Vatamanu, mama renumitului savant și poet Ion Vatamanu

(Resursa electronică: Valea Prutului - https://costiceni.blogspot.com/2016/04/un-dialog-de-suflet-cu-maria-vatamanu.html).

13. Victimele deportărilor comuniste, comemorate la Costiceni (22 noiembrie 2015)

(Resursa electronică: Valea Prutului - https://costiceni.blogspot.com/2015/11/victimele-foametei-si-deportarilor.html).

14. Victimele deportărilor comuniste, comemorate la Costiceni (9 iunie 2019)

(Resursa electronică: Valea Prutului - https://costiceni.blogspot.com/2019/06/victimele-deportarilor-comuniste.html).

15. Interviu realizat de jurnalistul Dmitrii Gordon cu directorul de promovare artistica (impresar) Valentina Grigorenco, fiica fostului deportat Vladimir al lui Gheorghe Savca din Costiceni - (Resursa electronică: Youtube - https://youtu.be/qoB1bRQore8?t=128)

16. Cartea MemorieiCatalog al victimelor totalitarismului comunist. - vol. I. - Chișinău. - 1999. - P.215

Trimiteți un comentariu

0 Comentarii