75 de ani de la marile deportări ale populației din Basarabia și nordul Bucovinei

75 de ani de la marile deportări ale populației din Basarabia și nordul Bucovinei 
(Comemorarea sătenilor deportați din comuna Mahala, raionul Noua Sulița)
12 iunie 2016
Anul curent se împlinesc 75 de ani de la marile deportări din Nordul Bucovinei.
În 1940 România a fost forţată să cedeze către Uniunea Sovietică un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiași an.
Imediat ce administrația și armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NCVD au ocupat teritoriul.
Care a fost soarta românilor de pe teritoriile anexate, putem urmări după soarta satului Mahala.
Mahala este un sat martir, oamenii plătind cu viaţa mândria de a fi români, păstrarea tradițiilor, a obiceiurilor și a limbii. Sub ocupația sovietică din sat au fost deportați în Siberia, împuşcaţi la Lunca, au murit la munci silnice peste 1500 de persoane.
Chiar din primele zile regimul stalinist a trecut la sovietizarea teritoriilor anexate, prin impunerea ideologiei comuniste şi distrugerea vieţii politice şi a structurilor social-economice încetățenite în Bucovina istorică. Astfel, în partea ocupată de sovietici a Bucovinei istorice, au fost aduşi, în primele zile de ocupaţie, 4970 de funcţionari, pregătiţi să îndeplinească întocmai directivele Moscovei. A început o strictă supraveghere a populaţiei. Chiar în lunile iulie şi august 1940, sub pretextul trecerii ilegale în România a noii graniţe stabilite de sovietici, au fost împuşcaţi, fără judecată, sute de oameni. Membrii fostelor partide politice din perioada interbelică, foştii primari, jandarmi, ofiţeri, preoţi, perceptori, au fost arestaţi şi duşi în direcţii necunoscute.
Înspăimântați de măsurile represive ale autorităţior sovietice, numeroase grupuri de români din diferite sate încearcă să treacă noua graniţă, prin locuri mai dosite, pentru a fugi în România.
Aşa în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, aproape 400 de ţărani, în majoritate tineri, din satele: Mahala, Coteni, Buda, Boian, Ostriţa Herţei, Horecea Mănăstirii, Horecea Urbană, Plaiul Cosminului, Ceahor, Corovia au încercat să treacă Prutul îngheţat şi să se refugieze în România, zicând ei că e mai bine decât să ajungă la închisori sau la munci forţate în Rusia. Toată lumea ştia că noua stăpânire pusese deja ochiul pe cei mai buni gospodari din teritoriul ocupat.
Aşadar, la ora fixată cu câtva timp înainte s-au adunat pe malul Prutului, între Mahala şi Ostriţa, vreo 400 de persoane, majoritatea tineri, printre ei şi câteva femei şi adolescenţi. Au încercat să treacă Prutul îngheţat, pe un ger de vreo 250C, prin nămeţi şi pe un viscol năprasnic. Frontiera pe Prut se afla în preajma satului Lunca. Dar au fost trădaţi de cineva din Mahala. Pe cotul Prutului, în dispozitiv bine organizat, îi aşteptau grănicerii sovietici. Majoritatea au fost seceraţi de refalele mitralierelor sovietice. Numai vreo 57 de persoane au reuşit să ajungă în România. Sute de morţi au fost aruncaţi în trei gropi comune din albia Prutului. Şapte dintre acei, care au supravieţuit, deşi erau răniţi, au fost arestaţi şi duşi la Cernăuţi. Au fost împuşcaţi pe 13 iunie 1941 şi zac în cimitirul militar al oraşului.
Prutul, revărsându-se mult peste maluri, şterse orice urmă de mormânt comun. Aşa că, în vara, după revenirea armatei române, nu s-a putut găsi decât o singură groapă din cele trei existente. Trupurile a 107 de tineri au fost deshumate şi aduse spre reînhumare în satul natal după datina creştină în cimitirul din sat. Şi astăzi în cimitirul din satul Mahala se mai păstrează crucile încolonate ostăşeşte pe mormintele lor, consătenii le numesc – Aleea Eroilor.
Dintre cei, care nu reuşiseră să treacă noua graniţă, puţini au rămas în viaţă. Au început arestările. Din cei 44 de suspecţi închişi, 12 au fost condamnaţi la moarte, iar 32 – pedepsiţi cu ani grei de muncă silnică. Familiile celor, care au fugit, au fost prinşi sau omorâţi la Lunca, au fost trecute pe liste spre a fi deportate în Siberia. Toate acestea s-au întâmplat în februarie 1941.
Apoi au început cercetările şi arestările. Mulţi oameni au fost arestaţi la întâmplare, fiind doar bănuiţi că au avut legături cu cei plecaţi de acasă să treacă graniţa în România.
După aceste evenimente, elanul întocmirii listelor cu viitorii deportaţi a crescut şi mai tare în rândul noilor stăpânitori. În primele zile ale verii listele cu pricină erau deja gata. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 în toate teritoriile româneşti ocupate au fost arestaţi peste 300 000 de români.
Mărturii zguduitoare despre calvarul deportărilor staliniste găsim оn cartea Aniţei Nandiş-Cudla „20 de ani în Siberia. Destin bucovinean”. Această carte şi astăzi este un strigăt de durere a zeci de mii de români din gulagurile bolşevice. În fiecare cuvânt din carte desluşim glasurile acelora, care au fost nedreptăţiţi, ucişi prin foame, frig, mizerie. În 1992 cartea a fost distinsă cu Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române şi tradusă în cinci limbi străine.
La 30 septembrie 2012 în scuarul din centrul satului a fost deschis un bust Aniţei Nandriş-Cudla cu inscripţia „Aniţa Nandriş-Cudla. 21.03.1904 – 30-08-1986. Ţărancă deportată din Mahala ale cărei memorii „20 de ani în Siberia” au făcut înconjurul lumii”. Acest monument este nu numai în cinstea ei, ci şi a sutelor de mahaleni, care au avut aceiaşi soartă tragică.
„Cam pe la 20 mai, într-o siară, ce să vezi, au început să vie maşini în sat. Dar nu aşa una sau două, ci una după alta, poate a ţinut mai bine de un cias. Au intrat fără număr de maşini în sat. Dar pe lângă maşini, veniau o mulţime de miliţieni, care călări pe cai, care pe jos. S-au oprit toţi înaintea primăriei. (...) Ei aviau listele făcute gata pentru lumia care aviau de ridicat. (...) Peste scurt timp, ce s-a început în sat, nici nu mai pot să povestesc. (...) Au fost o mulţime de maşini. Au tras maşina la poarta omului, au intrat i ciată de miliţieni în ogradă, au înconjurat casa. Bătia în uşe, spunea să deschidă uşa. (...) Scula din somn copiii, femeia, cine se afla în casă, le spunia să se îmbrace, să meargă cu ei. (...) Îi cetia, dacă sunt toţi câţi îi avia scris (...) şi pe urmă îi încărca în maşini (...) s-a început un zgomot prin sat, de îţi paria că e sfârşitul lumii. Glasuri de femei bocind, cum bocesc în urma mortului, copii răcnind, felurite glasuri. (...) Vitele prin grajduri răgiau, parcă presimţiau că rămân fără stăpân, cоpii în legătoare urlau. O mare groază şi frică a fost în noaptia aceia. (...) În zori de zi, au început şi maşinile încărcate (...) toate s-au îndreptat spre gara Sadagura.
(...) Joi, după Dumineca Mare, siara după ce s-a întunecat, a început iarăşi să vie în sat miliţie, căruţe şi maşini. (...) A intrat o ciată neagră în ogradă. (...) Peste câteva secunde au înconjurat casa, cum le era obiceiul lor, şi alţii o bătut în uşe să le deschidem. (...) Au intrat vro patru bărbaţi străini îmbrăcaţi în negru şi cu dânşii un om din sat. (...) Au sculat copiii, au ridicat pernile, au scuturat aşternutu şi pe urmă ni-a pus pe toţi şi ni-a spus să stăm nemişcaţi. Ei s-au pus la masă, au scos nişte hârtii, au mai scris nu ştiu ce întrînsele, pe urmă ni-a cetit pe toţi. Mama, copii, noi. După ce ni-a citit, ne-a spus: de acuma îmbrăcaţi-vă, în 15 minute să fiţi gata şi plecaţi cu noi. Bagaj nu aveţi voie nimic de luat.
...am plecat spre primărie. Acolo era mai multă lume aşa ca noi adunată. Ni-a încărcat de pe căruţă pe maşini şi ni-a pornit spre Sadagura. (...) Am ajuns la gară, la Sadagura. Acolo ni-a dat jos. Sta un şir mare cu vagoane, de cele de cărat vite, pline cu lume. A deschis un vagon de acelia, în care era destulă lume, şi m-a ticsit şi pe mine acolo cu copiii. (...) Eram vre-o treizeci şi cinci de suflete. (...) Ni-a ţinut o zi în gară la Sadagura. S-a strâns sute de lume împrejurul vagoanelor. (...) Răcniau şi eştia din vagoane şi ceia de jos. (...) Adică pe data de 13 iunie 1941 ni-a scos din casă, era joi siară şi ni-a ţinut până sâmbătă după masă pe data de 15 iunie. (...) Apoi a îndreptat vagoanele spre Nouasuliţa. (...) Trenul nu s-a mai oprit. (...) Ni-a dus cu trenu până în oraşul Omsc...
Astfel, a început calvarul.
O lună de zile a durat călătoria până în Siberia, timp în care mulţi au murit de foame şi sete. Siliţi să călătorească zăvorâţi în marfare, hrăniţi cu peşte sărat şi ţinuţi fără apă, să moară de sete, mulţi dintre cei ridicaţi, în special bătrâni şi copii, şi-au dat duhul până a ajunge la destinaţie.
În acea noapte neagră de 13 iunie 1941 din Mahala au fost ridicate 190 de familii cu 602 suflete. Cel mai grozav este faptul, că în listele deportaţilor găsim şi oameni bătrâni, şi copii mici. Aşa, de exemplu, a fost deportată familia Chelba: Elena – 67 de ani, Viorica – 9 ani, Gheorghe – 6 ani, Aurel – 3 ani, Dumitru – 68 de ani, Paraschiva – 62 de ani, Paraschiva – 27 de ani, Dumitru – 2 ani. Numărul pruncilor nevinovaţi de la 1 până la 7 ani a fost de 98, cel al copiilor de la 11 până la 16 ani – 105.
Evenimentele tragice, legate de nimicirea românilor, de deportări, sunt eternizate şi în imnul satului Mahala:
...Flăcăii tăi ca nişte brazi înalţi
Lângă Prut, la Lunca, fost-au seceraţi
Şi ale tale fete – vis neîmplinit
Tot acolo moartea şi-au găsit...
...Gospodarii tăi cei mai frumoşi
Cu sutele din case au fost scoşi
Şi duşi în neagra lume, deportaţi
Părinţi, bătrâni, copii, surori şi fraţi...
Mahalenii cu cinste poartă amintirea martirilor neamului. La 31 martie 1991, la Mahala, a avut loc dezvelirea unui monument pentru a eterniza memoria victimelor terorii staliniste. Pe placa de granit este făcută inscripția „Victimelor evenimentelor tragice din anii 1941-1944”.
La 10 iunie 2001 la Buda-Mahala a fost sfinţită o troiţă pe care sunt scrise numele celor, care au fost împuşcaţi la Lunca, au murit în Siberia, în lagărele de muncă din Karelia, pe front, împuşcaţi în pădurea de la Buda în 1944.
Iar la 7 februarie 2016 pe locul masacrului de la Lunca a fost înlocuită vechea cruce de lemn, ridicată оn 1992, cu una nouă cu inscripţia „În memoria martirilor, seceraţi de gloanţele grănicerilor sovietici, la Lunca, în iarna anului 1941”.
Cine nu-şi cunoaşte trecutul, nu are viitor. Dacă noi vom da uitării martirii, e posibil şi pe noi să ne uite viitoarele generaţii. Deci, ca să nu se întâmple aşa, suntem obligaţi cu sfinţenie să păstrăm în suflet ceia ce s-a întâmplat în istoria satului Mahala, tot ce ne-au lăsat ca moştenire înaintaşii neamului.
Ana Gostiuc,
profesoară de istorie şi drept
la ŞCG din Mahala „Grigore Nandriş”.
Sursa: ziarul Cuvântul Adevărului din Noua Sulița
Foto: Nicolae Hauca
Acțiune de comemorare a martirilor din comuna Mahala 12 iunie 2016
----------------------------------------------------------------------------------------------- La Mahala se va desfășura o acțiune de comemorare 
a sătenilor deportați în vara anul 1941
2 iulie 2016
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, din comuna Mahala au fost ridicați și deportați în Siberia, 602 persoane... De la deportările în masă au trecut 75 de ani, dar durerea a rămas și va dăinui în inimile însângerate ale mahalenilor, se spune într-un comunicat al primăriei comunei Mahala.
La data de 12 iunie 2016, ora 14.00, lângă monumentul Aniței Nandriș-Cudla, se va desfășura acțiunea de comemorare a martirilor, care nu s-au întors acasă din gulagurile sovietice, rămânând să-și doarmă somnul veșnic departe de glia străbună.
„Vă așteptăm să fiți alăturea de noi în această zi sfântă pentru neamul nostru și să aprindem câte o lumânare pentru sufletele lor nevinovate. Veșnica lor pomenire!”, se spune într-un mesaj postat de Facebook de primarul comunei Mahala, doamna Elena Nandriș, transmite BucPress.eu

Foto: Comemorarea a 75 de ani de la 
Masacrul de la Lunca (7 februarie 2016)

Comentarii