Grigore Pantazi, consăteanul care ne-a dus faima în Europa

Grigore Pantazi, consăteanul care ne-a dus faima în Europa

Născut la 5 februarie 1862 în satul Costiceni, judeţul Hotin, consăteanul nostru este dat uitării, spre regret, după decesul său, la 11 iunie 1939 la Horecea, o suburbie a oraşului Cernăuţi. Şi aceasta se întâmpla în timp ce faima lui Grigore Pantazi se răspândise în întreg spaţiul românesc şi după hotare drept un talentat regizor de teatru, muzician, actor, poet, coregraf, pictor şi sculptor.
În cultura românească familia Pantazi s-a făcut cunoscută prin mai multe ramificaţii, deşi, sub aspect genealogic, nu toate încrengăturile şi-au alimentat seva dintr-o singură rădăcină. Este suficient să ne referim la academicianul Emanoil Pantazi, actriţa Camelia Pantazi Tudor, scriitorul şi politicianul Pantazi Ghica având şi pseudonimul G. Pantazi, bineînţeles şi Constantin Pantazi, general de armată român şi ministru al apărării în cel de-al doilea război mondial între anii 1942-1944 şi adept fidel al mareşalului Ion Antonescu şi alţii. Oare din ce seminţii greco-macedonian-albaneze, dar şi a române se trag consătenii noştri?
Şi dacă despre unii omonimi au fost scrise tomuri întregi, despre costiceneanul Grigore Pantazi ne-au rămas cronici şi informaţii răzleţe, semnate de Dumitru Covalciuc, Emil Satco, Dr. Vitencu, V. Morariu, G. Breazu, J. Czeikel, S. Buzilă ş.a.
După studiile de la Liceul din Cernăuţi, unde studiază pictura cu Eugen Maximovici, învaţă la Facultatea juridică a Universităţii Franz Josif din Cernăuţi şi la Viena. După absolvire a revenit la Cernăuţi, unde ocupă postul de funcţionar în Administraţia Bucovinei. În perioada 1904-1921 editează Monitorul oficial austriac, versiunea românească (Foaia legilor imperiale). Între anii 1927-1934 deţine mai multe funcţii: inspector al artelor pentru Bucovina în Ministerul Culturii şi Artelor din România, subdirector la Ministerul de Interne din România, detaşat în Serviciul Consular pe lângă Legaţia română la Viena, Consilier Superior în Administraţia Bucovinei.
Este uimitor cum în iureşul activităţii sale politice, diplomatice şi de funcţionar public reuşeşte să scrie versuri, scenarii de teatru, librete de balet, să picteze şi să sculpteze şi nu numai.
Debutează la 19 ianuarie 1894 pe paginile revistei cernăuţene Junimea literară cu tablourile Soarele, Visul marinarului şi compoziţia-feerie Tricolorul alcătuite din şase pânze. Ca pictor a fost atras de peisajele din valea Prutului de la Costiceni, scriind şi schiţe pentru scenografia unor spectacole de teatru.
Ce l-a atras pe Grigore Pantazi determinându-l să realizeze direcţia muzicală şi scenică a baletului Prometeu de Ludwig Van Beethoven?
Baletul Creaturile lui Prometeu se încadrează în perioada de formaţie stilistică a sa, cu lucrări reprezentative, cum ar fi primele două Simfonii, cele şase Cvartete Lobkowitz op. 18, Cvintetul pentru pian şi suflători op. 16, (transcris ulterior pentru pian şi coarde), Septetul op. 20, Trio-uri cu pian, Cvintete de coarde, primele trei Concerte pentru pian şi orchestră, circa şaptesprezece Sonate pentru pian (să reţinem Patetica, Pastorala, cele două Sonate quasi una fantasia op. 27, opt din cele zece Sonate pentru pian şi vioară, două Sonate pentru violoncel şi pian, mai multe lucrări vocale etc. Tema contradansului din finalul baletului stă la baza Variaţiunilor op. 35 pentru pian şi a Variaţiunilor din finalul Eroicii. În aceste creaţii, deşi domină stilul clasic, apar mai multe inovaţii, cum ar fi procedeele dinamice tipice, crescendoul urmat de piano şi sforzandoul neaşteptat, în arhitectura sonoră domină impetuozitatea vulcanică şi frământările profunde ale eului său creator, tonusul emoţional puternic, expresia aprofundată a sentimentelor în muzica gravă şi energetică.
Limbajul nou, îndrăzneţ şi insolit, îmbinat cu tragismul zbuciumului lăuntric al confruntărilor cu dramatismul contemporaneităţii corespunde frământărilor coregrafului şi artistului plastic, dar şi ale muzicianului de la Costiceni, contribuind la apropierea muzicii beethoveniene de patosul şi tragismul vieţii contemporanilor lui Grigore Pantazi.
Bănuiesc, nu toţi cititorii cunosc legendele despre Prometeu. Repovestirea lor pe scurt poate ne-ar ajuta să înţelegem mai lesne povestirile Olimpului.
Prometeu era fiul titanului Iapet şi al titanidei Temis. Isteţ şi avid de cunoaştere, el a făurit o fiinţă din lut şi apă asemănătoare la chip cu un om, un bărbat care se dorea de fapt să fie leit ca un zeu. Atena, zeiţa înţelepciunii, a înzestrat fiinţa cu gândire înţeleaptă. Acesta l-a supărat tare pe Zeus, care cerea ca oamenii să fie supuşi zeilor în toate celea. Prometeu, fiind de partea oamenilor de rând, a furat focul din fierăria lui Hefaistos-Vulcan dându-l oamenilor să-l folosească pentru a-şi face case, arme, unelte, corăbii etc. Mânia lui Zeus era şi mai mare. El a făcut o cutie – cutia Pandorei, cu toate relele ascunse în ea şi a făcut aşa ca aceasta să ajungă la Epimeteu, fratele lui Prometeu. Din cutie s-au răspândit pe faţa pământului ura, minciuna, suferinţa, durerea, invidia, foamea, setea, necazul, moartea şi alte răutăţi. Prometeu venind la Zeus îi cere să înceteze răzbunarea, însă este prins şi legat în lanţuri pe o stâncă pe muntele Elbrus, unde vulturul trimis de Zeus îi sfâşie trupul cu ciocul şi ghearele în fiecare zi... De acolo de sus Prometeu vedea oamenii care îşi trăiau viaţa în tihnă, spre marele necaz al lui Zeus. Învăţăturile lui Prometeu, focul dobândit şi dăruit oamenilor i-au ajutat să supravieţuiască... Asta l-a ajutat pe Prometeu să îndure durerile fără să se vaiete...
De ce mitul lui Prometeu, aşadar? Pentru că fiecare om tinde către eliberare, spirit de autodescoperire şi autoafirmare, autoînălţare prin răzvrătire interioară, de conştiinţă. Calea receptării mitului prometeic în lirica şi dramaturgia românească a fost deschisă de Tudor Vianu prin studiul Mitul prometeic în literatura română.
În alt context, dar la acelaşi subiect ne vom referi la Anca Florea, autoarea studiului Opera Română. Primul deceniu 1921-1931, despre stagiunile din 1927-1928, care citează din articolul lui George Breazul din 22 aprilie întitulat sugestiv Coregrafia românească sau balet vienez? despre baletul Nippes într-un act de Cavaler Gregur de Pantazi pe muzică de Joseph Bayer: „Acest cavaler, autorul baletului, nu este decât un Gligore de-al nostru, român, brav bucovinean, devenit Gregor care, pe lângă ocupaţiunea sa oficială de a reprezenta interesele pe lângă Ambasada Română la Viena, are ocupaţia predilectă de a compune balete...” Un alt autor de cronici, Sim (Simionescu) îl califică pe Grigore Pantazi drept un „emerit regizor de music-hall bucovinean”.
Dintr-un alt articol-recenzie aflăm că premiera baletului Nippes (Figurine de porţelan) pe un libret de Grigore de Pantazi a avut loc la 5 aprilie. Aflăm că „Grigore Pantazi din Costiceni este originar dintr-o familie veche românească din Moldova şi că spectacolul a fost în repertoriul Teatrului Imperial Schonbrun – Viena, care ne-a trimis şi figurinele în costume care sunt distinse şi frumos stilizate. S-a jucat la noi în 1913-1914 de către amatori din societatea înaltă, în folosul Policlinicii Reginei Elisabeta, cu un succes răsunător. Acţiunea se petrece într-un interior în care figurinele de porţelan de Saxa, Sevres, Meissner, împreună cu un Apollo de bronz şi nişte goblenuri lucrate de Lancret, toţi au viaţă însufleţiţi de un spiriduş şăgalnic şi un amoraş-curier. Muzica e plăcută şi melodioasă. Distribuţia a fost următoarea: Elena Dobiezka – Marchiza şi Păstoriţa, S. Simion .Marchizul, E. Kozianska – Apollo, Georgescu Oprişan – doctorul, R. Moravsky – Spiriduşul, Anton Romanovsky – Păstorul, M. Kaminska – Tanagra, Mia Apostolescu – Amor, C. Apostolescu – Bufonul şi Al doilea Gobelin, Iosefina Sternfeld – Primul Gobelin; coregrafia era semnată de Romanovsky, care realizase şi regia împreună cu Constantin Pavel, la pupitru fiind I. Bein.”
O altă cronică a timpului avea să remarce, în acelaşi spirit, reuşita autorului libretist Grigore Pantazi, în baza unei simple intrigi amoroase în lumea figurinelor de porţelan [...] şi că „au fost minunaţi interpreţii. Kaminska e excelentă prin frumuseţea atitudinilor plastice şi dansul expresiv. Costumele – superbe. Corpul de balet a realizat bine dansurile. Orchestra dirijată de I. Bein s-a comportat ca în asemenea spectacole”.
De opinii favorabile au avut parte şi opusurile Cântul de Gr. Pantazi, Oiţa pierdută, Cuvântul Neamului, sufletul şi muzica, Rococo, la fel, Naierul, Luceafărul şi Vis de vară de Raoul Mader, precum şi Povestea soarelui, Die Puppenfee şi Wienez Bilder de Josef Bayer.
Aparte se cuvine să amintim despre realizarea direcţiei muzicale şi scenice a spectacolelor Noaptea Sfântului Gheorghe şi Moş Ciocârlan de Tudor Flondor. Nu există îndoială despre bunele relaţii de colaborare dintre Grigore Pantazi din Costiceni şi Tudor Flondor din Mahala, de lângă Cernăuţi. Astfel, este de amintit informaţia că la 21 august 1905, în a treia zi a serbărilor inaugurării Casei Naţionale a Astrei, la Sibiu a fost repetarea spectacolului Moş Ciocârlan de Tudor Cavaler de Flondor, sub direcţia muzicală şi scenică a lui Grigore Pantazi care avusese un succes deosebit. De menţionat că în 1906 I. C. Brătianu venise la Bucureşti cu Reuniunea de Muzică din Sibiu, cu opereta Moş Ciocârlan într-o reprezentaţie de excepţie semnată de Grigore Pantazi.
Iar interpretarea rolului titular în opereta Moş Ciocârlan i-au adus adevărata glorie actoricească lui Grigore Pantazi cu ovaţii la bis pe mai multe scene unde a jucat.
Opereta Crai Nou de Ciprian Porumbescu, după spusele lui George Breazul în studiul-portret, publicat postum, ar fi o sinteză a întregii sale experienţe componistice, idee argumentată prin exemplele de autocitare şi nu numai, în opinia prof. univ. Laura Vasiliu, mai ales prin metrul ternar, reprezentând şi un adevărat simbol românesc – tempo di hora, dar şi prin sursele şi influenţele europene.
Octavian Lazăr Cosma în Hronicul muzicii româneşti evidenţiază virtuţile istorice ale operetei în contextul devenirii genurilor de teatru muzical în limba română. Prin Crai Nou se face trecerea de la vodevil la operetă, de la Flechtenmacher la Caudella (L. Vasiliu), datorită dramatizării/simfonizării numerelor din finalul fiecărui act, după modelul operetei vieneze. De presupus că anume această simbioză dintre repertoriul lăutăresc românesc şi opereta vieneză l-au inspirat pe Grigore Pantazi să semneze direcţia scenică a operetei Crai Nou. Am putea adăuga în acest context farmecul inspiraţiei melodice, dar şi capacitatea de a oglindi civilizaţia românească arhaică, cultura cosmopolită „asociată paradoxal cu fiorul patriotic din provincia românească aflată în teritoriul habsburgic” (L. Vasiliu). Autoarea încearcă şi o sistematizare a genurilor, speciilor şi stilurilor în desfăşurarea acestei creaţii, cele patru categorii genuistice – folclorul, romanţa, marşul şi valsul dezvăluind, prin mixtura stilistică, ambianţa culturală a românilor din Cernăuţi şi Suceava, corespondentă cu cea a oraşelor din Ardeal, cu trăirea intensă a sentimentului patriotic, dacă privim fenomenul muzical din perspectivă postmodernă.
În literatura noastră muzicală aspiraţia compozitorului C. Porumbescu de a asimila modelele europene şi de a le transpune pentru prima dată într-o operetă românească cu sonorităţi de horă, doină, romanţă rusă, marş patriotic, vals vienez demonstrează că autorul avea conştiinţa integrării romanităţii în cultura Europei Centrale... Astfel, publicul pare să fie îndemnat a crede că schiţele unor pagini din operetă au fost gândite în timpul studiilor la Cernăuţi sau la Viena.
Suntem oare în stare, ca şi consăteanul Grigore Pantazi, să percepem, la nivel cultural această partitură atât de accesibilă prin simplitatea armoniei, interculturalitate, intertextualitate, conştiinţă de neam şi acceptare a subiectului de epocă, zonă etnoculturală cu formele de expresie din acele timpuri? Sincer, mi-aş dori această primă operetă românească pe scena casei de cultură din Costiceni! Turnee artistice cu prezenţa activă a lui Grigore Pantazi au mai avut loc, după Viena, Sibiu şi Bucureşti, la Budapesta, Timişoara, Oradea, Botoşani, Rădăuţi, Vatra Dornei şi în alte centre culturale.
Mai mulţi critici de teatru au remarcat discernământul lui Grigore Pantazi în diverse spectacole, prin colaborarea soldată cu realizări de înaltă probă artistică împreună cu mari personalităţi artistice ale timpului, printre care Constantin Hostiuc, Aurora Vicol, Ancuţa Ştefureac, Lucia A. Cosma, Dolina Olariu, Ermil Borcia, Ştefan Scalat, Dori Popovici, Adrian Onciul, Ştefan Volcinschi, Octavian Scalat, dar şi cu Gustav Mahler, Luigi Manzotti, Josef Bayer, Josef Hassrciter ş.a.
Ca om al culturii naţionale şi universale, poet şi muzician, artist plastic şi regizor, poet şi muzician, artist plastic şi regizor, maestru de balet, actor şi nu numai, s-a impus şi ca membru al Societăţii Muzical-Dramatice Ciprian Porumbescu din Suceava.
Meritele de creaţie artistică ale lui Grigore Pantazi au fost înalt apreciate în epocă: Coroana României în grad de ofiţer şi cavaler, Medalia Bene Merenti, medalia jubiliară Carol al II-lea, Steaua României şi alte menţiuni.
Plecarea sa pe alte tărâmuri la 77 de ani (11 iunie 1939) a fost deplânsă de toţi cei care l-au cunoscut din lumea artelor, de prieteni şi rude, în primul rând de mama sa Nadina Pantazi, cea care a deţinut terenuri de pământ la Costiceni până la expropriere.

Tudor COLAC,
doctor în etnologie.