Leonid Nicorici: „Frumoasă poveste cu nimb de legendă...”

Leonid Nicorici: „Frumoasă poveste cu nimb de legendă..”

Leonid Nicorici este o personalitate cunoscută în Europa grație, mai cu seamă, activității prodigioase în cadrul companiei Lafarj, care la o etapă anume a preluat și tehnologia de producere la uzina de ciment din Rezina, unde protagonistul acestui portret s-a afirmat ca director general.
Dar, înainte de toate, Leonid este omul cu rădăcini trainice la Costiceni, considerând că mai presus de orice este acea entitate numită familia, iar vița familiei Nicorici este una de proveniență nobilă, renumită prin cultul muncii, onestității și valorilor morale – etice recunoscute.
-  Eu am mare onoare că m-am născut în familia Nicorici, cum îi zice la Costiceni, a lui Toadere a lui Nicolae a lui Gheorghe. Și tătuca, Toadere Nicorici se mândrea că se trage de la Iacob Nicorici. Nicolae, străbunelul meu, și soția lui, Alexandra se trage din familia Precupenilor, o altă familie recunoscută de la Dumeni, de la Toadere Precup, cu cele trei surori, Alexandra, bunica mea, Domnica și sora ei măritate la Vancicăuți, în familia Prisăcaru. Au fost șapte copii, trei fete și patru băieți acei Precupi: Vrivonia, Axnia, și Anițuca, apoi Andrei, Toadere, Vladimir și Ionică. Vladimir este tatăl lui Andrei Nicorici, profesor, soțul Profirei, învățătoare de clase primare la Costiceni. Toadere, născut la 1897, la 16 februarie, a avut patru copii, două fete și doi băieți. Cea mai mare a fost nana Liuba, măritată după Serafim Bidașcu, sora căruia a fost măritată după Dumitru Colac, unchiul dumitale, tot Liuba o chema, mama vărului dumitale, Vasile Colac. După dânsa a fost un băiat, Vasile Nicorici, născut în 1925, un om foarte smerit și curat la suflet. Altă soră, Ana Nicorici, noi îi spuneam Aniuta, născută în 1927 și măritată în familia Căptărenilor, din care face parte și Victor Captari, de la Comisia Națională pentru piața financiară. Taică-meu era cel mai mic, Mihai născut în 1932. Deci eu sunt Leonid al lui Mihai, al lui Toadere, al lui Nicolae, al lui Gheorghe. Mama celor patru copii este Marica a lui Iosub Captari, din 1899, cu doi ani mai mică decât tătuca Toadere Nicorici. Străbunelul meu Iosub Captari a avut șase copii: Marica, Frăsâna măritată cu Ion Panainte, mare gospodar din Vancicăuți, Vera, bunica lui Sirioja a lui Andrei a lui Iermolai, și Liuba măritată cu Mihalaș a lui Ștefanache; după care Mihai și nașu Ion, zis Vanea, născut în 1919.
Taică-meu s-a căsătorit cu Sima a lui Vologhia Cârstea. Mama este fata lui Vologhia al lui Toadere Cârstea și de la ea am cunoscut mai bine oamenii din Dumeni, gospodari de excepție. Vologhia Cârstea locuia înspre Prut, pe strada dintre Ulița Mare și cea de la Prăjini, dinspre Șendreni. Împreună cu Marița Cimpoi au avut trei copii, doi băieți și o fată; bădița Andrei, plecat în Cazahstan, a murit acolo, Ion a decedat, iar mama s-a căsătorit cu taică-meu, aici în centrul Costicenilor, lângă Vologhia Banari, vizavi de Casa de Cultură. Eu am fost atașat strâns de tătuca și cunosc amănunte despre Nicoriceni și Căptăreni, toți mi-s dragi ca ochii din cap. Aici, lângă tătuca eu am înțeles de ce o comunitate, un sat se ține, se sprijină totalmente pe acest modul, familia. Cel mai mare frate al bunelului Toadere, Andrei Nicorici a murit în primul război mondial, a avut trei copii: Sirioja, Vologhia și tanti Mașunea. Acești doi feciori erau inteligenți, ca și toți din familia Nicorici, erau învățători, iar la momentul oportun s-au înrolat în armata română și au luptat până la Cotul Donului. Una din surorile lui moș Toadere s-a măritat în familia Colăcenilor, Anițuca, și a avut două fete, una Vrivonica, soția lui Andrei a lui Anton Rața, părinții lui Vova și Arcașa, cealaltă – mama savantului fizician Andrușca Nicorici. Reiese că am trasat, iată, o punte între noi, o relație de rudenie.
... Da, într-adevăr, am putea continua aceste ramificații, restabilind un arbore genealogic viguros și reprezentativ pentru configurația socială și civilizatoria satelor Costiceni și Dumeni. Tot odată, descendentul pre nume Leonid Nicorici este cel mai mic, alături de copiii săi, din acest arbore genealogic. Ești conștient de această răspundere în fața memoriei strămoșilor?
-  Eu m-am născut la 21 martie 1959, în 1967 am pășit pragul școlii. Copilăria noastră, a mea și a fratelui, a fost încălzită de dragostea unei familii unite. Taică-meu a lucrat toată viața ca tractorist și pe combină, a fost distins cu două ordine Drapelul Roșu al Muncii. Avea și Ordinul Lenin. Erou al muncii nu i-au dat fiindcă nu era comunist. Maică-mea toată viața a lucrat la Grădina de la Odaie, împreună cu tatăl dumitale, Vasile Colac.
La școală profesorul meu a fost Vasile Vatamanu, o personalitate excelentă ce a instruit mai multe generații, am absolvit în 1967 cu medalie de aur; am luat admiterea la Institutul Politehnic din Chișinău la facultatea de electrofizică, după doi ani fiind selectat și trimis la Institutul Tehnologic din Sanct-Peterburg, cu specializare și repartizat la Uzina de ciment din Rezina, în 1981, ca inginer în automatizări, șef departament, șef de producție, director, director general, director afaceri corporative, trecând toate treptele într-o singură companie...
-  Dragă Leonid, te întrerup fiindcă vreau să-ți spun o legendă. În anii de tristă faimă a „privatizării”, aflându-mă la Saharna, am auzit această legendă. Știi că în acea perioadă moldovenii „împărțeau” frățește patrimoniul – cineva lua o fereastră, altcineva o ușă sau acoperișul construcțiilor, unora le revenea un segment de gard ș.a.m.d. Primarul de la Saharna Veche, Ion Durbală, mi-a povestit cum un tânăr înalt, voinic de la uzina de ciment din Rezina, a organizat un grup de muncitori și nu a permis nimănui să se atingă de averea acelei uzine, de fapt salvând-o de la dispariție, așa cum au fost delapidate sute și mii de întreprinderi, colhozuri, sovhozuri ș.a. Mi-a spus că acel tânăr era un specialist venit de prin părțile Cernăuților. Eu mi-am dat seama cine era acel erou cu nimb de legendă...
-  ...Legendele au la temelie și un grăunte de adevăr... Din 1999 am intrat în grupul Lafarj din Franța și noi, ca unitate operațională eram împreună cu România, cu sediul la București și, respectiv, eu am fost directorul acestei unități operaționale din Moldova în cadrul Lafarjului RomâniaMoldova. Lafarjul este un grup mare, dezvoltat, situat pe primul loc în lume la momentul respectiv, care activa în zece țări ale lumii. Eu în Lafarj am făcut școală ca nicăieri în alte instituții. Am avut stagieri în România, Austria, Polonia, Germania, Turcia și nu numai. Eu le-am numit „colindat la furat meserii”. Mult am învățat în Constanța, în Ardeal, în Oltenia la Târgu-Jiu, unde erau întreprinderi specializate. De asemenea am făcut carte bună în cadrul proiectului-program „Marșal” susținut de Statele Unite ale Americii. Desigur, în cei 37 de ani de activitate am avansat în însușirea limbilor de circulație internaționale, franceza și engleza.
Aș vrea să înțeleagă toți: Lafarjul a adus în Republica Moldova o nouă abordare a stilului de management al afacerilor în stil apusean, controlat și aplicat în peste 90 de țări ale lumii – în engleză management bussines administration. Important este că principiile Lafarj de administrare sunt respectate și se aplică în practică. Lafarj ne-a dus bunele practici care au rezistat unor testări riguroase de gestionare, principii în strategiile de dezvoltare, în securitatea muncii etc.
Lafarjul are la periferia orașului Lion un Centru științific bine dotat în domeniul tehnologiilor materialelor de construcție, unde sunt testate toate propunerile noastre inovaționale în domeniu. De la momentul privatizării încoace noi avem un salt calitativ brillant. Cele circa 200 de persoane angajate la Rezina au înregistrat performanțe ce nu pot fi tăgăduite, astfel că realizăm peste 500 de mii de tone de ciment în Republica Moldova. Capacitatea uzinei ne-ar permite în perspectivă să producem de 2-3 ori mai mult.
-    Și totuși, mai tare și mai durabil decât betonul obținut din cimentul de la Rezina este liantul creat de familia Nicorici. Vorbește-mi și despre familia la care ții cel mai mult...
-     Am cunoscut-o pe soția mea, Marina, la facultate, pe când eram student la facultatea de utilaj chimic, tot la Sanct-Peterburg, pentru complexul militar. Avem doi copii, pe băiat îl cheamă Mihai, e numele lui taică-meu. Mihai are două fetițe, nepoțelele mele, Andreea și Laura. Soția lui Mihai, nora mea Dorina, este colaboratoarea Ministerului construcțiilor și dezvoltării regionale. Fiica mea, Xenia, noi o numim Asea, este colaboratoare la Departamentul de Arhitectură al Universității Tehnice.
Fratele meu mai mare, Vasile, este șeful rețelelor electrice în raionul Herța, iar soția lui și cumnata mea Maria este primar de Noua Suliță, îi zicem noi „Marița primărița”.
Feciorul meu Mihai a absolvit Academia de Studii Economice din Chișinău, a făcut stagieri în Franța și în SUA, lucrează în Holdingul DAAC Hermes. A călătorit prin Spania, Cuba, Republica Dominicană. Eu cu Marina le-am dat copiilor mai mult decât cei șapte ani de acasă. Pentru noi familia a fost și este ceva sfânt, acea citadelă unde copiii sunt în securitate întotdeauna unde au condiții propice de viață și studii, familie în care buneii și străbuneii sunt model de viață pentru ei. Tatăl meu, în cele vre-o 38 de toamne cât a recoltat grânele cu combina Ferească Sfântul să fie adus acasă măcar un pumn de boabe, grâu sustras, clandestin. Acest principiu al muncii oneste copii noștri l-au însușit perfect. Ne stimează pe noi, pe bunica, mama mea, pe oamenii mai în vârstă. Lucrul acesta ar trebui luat la temelia tuturor familiilor din Costiceni. Atunci când bădița Ion Vatamanu a lansat poezia-apel „Unire, moldoveni!”, acasă la noi în familie aceste versuri erau citite cu apelul ”Unire, consăteni!”, și doar astfel vom zămisli în suflet unirea cea mare atât de râvnită.

Tudor Colac
doctor în etnologie
În fotoLeonid Nicorici cu  nepotica Laura; Leonid Nicorici cu feciorul (Mihai), măma (Sima), fiica (Asea), fratele (Vasile).
Înapoi
Înainte
Comentează aici

0 comentarii: