Valentina Volcanescu: „Minunile vieții mele...”

Valentina Volcanescu: „Minunile vieții mele...”

-  Când m-am născut, la 8 octombrie 1942, pe la răsăritul soarelui, Coana Moașa m-a ridicat spre podul casei spunându-i mamei: „A venit pe lumea asta un Omulean al lui Dumnezeu... Mare minune!”. Cred că aceasta ar fi fost prima minune din seria celor multe din viața mea...
-  Oare nașterea fiecărui copil nu ar putea fi considerată o minune de la Dumnezeu?
-  Așa este, însă eu am toate dovezile că sunt o excepție: părinții mei nu și-au dorit să mă nasc, dar în pofida faptului eu, totuși, m-am născut... Nu e o minune oare?
-  Afirmația aceasta, să-i zic „dezarmantă”, este scrisă negru pe alb și în cartea autobiografică editată în 2014 la Sanct-Peterburg, din care încercăm să descifrăm câteva ramificații ale arborelui genealogic.
La 1822 în registrele recensământului satului Costiceni aflăm de Petrea Valcanescu, iar în recensământul din 10 decembrie 1858 figurează cu numărul de ordine 91 Toadere Valcanescu născut în 1852, de 26 de ani și soția lui, Anastasia de 22 de ani. În același document figurează și Moisei al lui Petrea Valcanescu de 39 de ani, cu numărul de ordine 96, și Eudochia, soția sa, de 32 de ani, care o aveau pe fiica Domnica, cu vârsta de doi ani.
Bunelul Valentinei, Dumitru, a decedat de timpuriu, lăsând orfani 9 copii. Și bunica Maria s-a stins subit din viață la vârsta de 27 de ani, lângă leagănul în care dormea mama acesteia, Elena a lui Ștefan. Astfel că lui Vladimir, feciorului mai mare, viitorul tată al Valentinei, i-a revenit grija de a-i pune pe picioare pe toți cei nouă frați și surori. În acea situație critică bunelul Ștefan și cea de-a doua bunică, tot Maria o chema, care n-aveau copii, o iau de suflet, și o cresc pe nepoata Elena, de micuță, care până la trei ani nu a putut vorbi și nici să meargă. Oameni înstăriți, aceștea o dau în căsătorie pe nepoată doar la vârsta de 13 ani după un flăcău bogat, de 16 ani, care a venit ca mire în alaiul de nuntă în costum alb călare pe un cal alb. Însă tinerii au divorțat doar peste jumătate de an. Este greu să ne imaginăm atitudinea de mai târziu a bunelului Ștefan față de nepoata Elena. La Crăciunul din 1942 vecina Vera, verișoara lui Vladimir Valcanescu, a invitat-o să serbeze împreună cu alți tineri, și în acea seară s-au întâlnit, în intimitate, părinții Valentinei, și aceasta s-a născut peste 9 luni...
Valentina s-a dovedit a fi un copil dotat, fiind înscrisă la școală de la vârsta de 5 ani, iar la o serbare, prin clasa a 3-a a declamat în fața consătenilor o poezie pe 13 pagini. În clasa a 5-a este pasionată de pictură, sub îndrumarea învățătorului Vladimir Zagorschi. Peste ani și ani, la Peterburg va găsi desenele din copilărie pentru a le expune la Casa savanților a Academiei de Științe din Sanct-Peterburg. Și aceasta a fost ca o minune din viața ei. După ce a absolvit școala de 7 clase din sat cu eminență, părinții nu mai aveau bani de a-i da posibilitatea să continue studiile în altă localitate, Mămăliga, la mare distanță de Costiceni. Și iată că vine la părinții ei o delegație de învățători pentru a-i convinge că Valentina este un talent înnăscut și trebuie să continue învățătura și că vor soluționa cumva chestiunea studiilor fără achitarea taxelor bănești, or, și aceasta a fost ca o minune. La fel ca și absolvirea școlii medii cu medalie de argint (pentru medalia de aur nu i-a ajuns un singur punct la nota de la limba română). Limba ucraineană pe atunci nu se preda în școlile din fostul județ Hotin, iar limba franceză o cunoștea mai bine decât limba rusă. Susține cu brio examenele de admitere la Universitatea de medicină, concursul fiind de 15 abiturienți candidați la 1 loc.
În 1965, după absolvire, pleacă la lucru în Kazahstan, pe „planeta albastră”, la țelină... ca medic oftalmolog.
Primele succese în terapeutică o fac împlinită, fericită. La Alma-Ata i se propune ordinatura în domeniul neurooftalmogiei. Însă visul Valentinei era să revină la Cernăuți. Abandonează cariera garantată și apartamentul la Alma-Ata, susține examenele de doctorat la Cernăuți, dar i se refuză locul de aspirantă. Decide să elaboreze desinestătător disertația. Este angajată ca terapeut la spitalul din satul natal, Costiceni.
-  Ar fi cazul să menționăm contribuția consătenilor, a personalului din instituția medicală și a pacienților din sat și nu numai la reușita tezei de doctorat în oftalmologie? Fiindcă un medic oftalmolog terapeut în practică întâlnește și are de rezolvat probleme diverse din domeniul profesional.
-  Oftalmologia este o ramură a medicinei care tratează bolile de ochi, incluzând ochiul propriu-zis și structurile din jurul lui, cum ar fi pleoapele și sistemul lacrimar. Un domeniu de graniță între neurologie și oftalmologie mai numit și neurooftalmogie, de care mă preocup în ultimii ani, vizează patologia căilor vizuale (nervul optic, căile vizuale centrale) și a contextului vizual. Literal cuvântul oftalmologie înseamnă știința despre ochi. Termenul, etimologic provine din limba greacă, ophthalmos, care înseamnă ochi și logos, ceea ce înseamnă cuvânt, discurs. Prin urmare, oftalmogie înseamnă disciplina, dar și, cum afirmasem mai sus, știința despre ochi pe care mi-am ales-o ca vocație în viața mea. Este și asta o minune, cariera mea de a trata bolile de ochi, de a reda, tot ca prin minune, vederea oamenilor amenințați cu orbirea. Dar oftalmologii mai efectuează și operații pe ochi, astfel apare și o altă specialitate numită oftalmochirurgie. În cazurile când omul pierde ochiul, oftalmologul i-l înlocuiește cu o proteză oculară... Unei persoane neavizate îi este greu să-și imagineze complexitatea acestor intervenții ale medicului în ceea ce pacientului „îi este mai scump ca lumina ochilor”, cum se zice la noi la Costiceni...
-  Dragă Valentina, oare nu este și aceasta o minune? O consăteană de la Costiceni, trecută prin atâtea și atâtea greutăți și obstacole în copilărie, în adolescență și în tinerețe găsește forță, răbdare și virtute cât toți bărbații unei comunități, învinge ostilitățile, având ca îndemn acea zicală antică, ped aspera ad astram...
-  La o etapă a vieții și eu am încercat să găsesc răspuns la întrebările de mai sus. De unde își au originea în caracterul meu acea voință, insistență, răbdare pentru a merge înainte și a răzbate spre un scop clar formulat? Răspunsul, acum am înțeles, este unul: educația în familie. Tata, fie-i țărâna ușoară, a fost foarte dur, mă pedepsea de fiecare dată cu curelușa la locul moale, spunând că Sfântul Nicolae vede totul și copiii neascultători întotdeauna sunt „miluiți” pentru isprăvile lor. Fără să vreau, și mie mi-au fost impuse acele principii ale bunei moralități, nici eu mai târziu nu iertam în viață nedreptatea și minciuna. Deși, recunosc acum, ani buni nu i-am putut ierta tatei „sistemul lui educațional”, acum însă îi sunt recunoscătoare, fiindcă m-a învățat să lupt până la capăt pentru adevăr, pentru un scop nobil în viață. Am convingerea că părinții ar trebui să-i orienteze pe copii anume de pe poziția unei pedagogii restrictive, practice.
-  Un mare scriitor și dramaturg din secolul trecut afirma că pe cât de amar este trecutul unui om, pe atât de dulce i-ar putea fi prezentul... Am impresia că sunteți adeptă a acestei ipoteze, dacă ne referim la viața personală...
-  V-am povestit de mai multe ori despre minunile ce m-au însoțit în viață la diferite etape și în diverse circumstanțe.
La 3 iulie 1993 a decedat mama mea la vârsta de 69 de ani. Conform canoanelor creștinești, am citit molitve 3 zile la rând la mormânt, pentru eliberarea sufletului. În cea de-a 3-a zi cinci dintre cele mai apropiate ființe stăteam pe laviță, în locul unde fusese adus sicriul cu corpul neînsuflețit. În plină zi cu mult soare deodată a tunat și săgeata fulgerului a lovit exact în acel loc. Toți așteptam să vină ploaia, dar soarele a continuat să strălucească și noi am înțeles că astfel sufletul mamei s-a ridicat la ceruri... E și aceasta o minune?
O adevărată minune a fost și întâlnirea mea cu Volf Messing la Cernăuți, o personalitate renumită care, în cadrul unor „experimente psihologice” publice manifesta și darul unor preziceri uimitoare. Mi-a prezis și mie niște chestii care s-au adeverit ulterior: la 18 iunie 1969  l-am întâlnit pe viitorul soț, peste 9 luni s-a născut fiica, peste 15 ani am susținut teza de doctor în medicină, devenind conducător al secției știință în cadrul celui mai de prestigiu institut academic de cercetări științifice. Cred că destinul prezis tot numai prin minune mi-a fost hărăzit.
Cu scurgerea timpului „am îndrăznit” să conștientizez anumite aspecte din medicină interzise pe atunci unui specialist sovietic, drept neobișnuite, netradiționale. Un academician-chirurg armean m-a inițiat în știința extrasensorică.
De aici încolo am înțeles că lecuirea pacienților nu înseamnă doar injecții, pilule cu gust amar, mixturi ș.a.m.d. Am frecventat diferite cursuri din medicina chineză, tibetană, am studiat arta masajului, istoria medicinii la diferite popoare și culturi, extrasensorica, acupunctura, autoreglarea, conștientizarea și controlul mișcărilor. Omul a fost conceput în așa mod că toate organele și sistemele au „reprezentanțe” externe: urechea, ochiul, palma, talpa, pielea, ultima fiind considerată ca o hartă a organismului. Mișcarea corpului în spațiu este însoțită de „valuri” din ceafă până în talpă și finalizează între degetele 1-2 de la picior. Este fapt dovedit că multe maladii precedă decenii întregi deprinderile proaste din familie și educația incorectă, însoțite de situații stresante, înjosirea și obida din copilărie și alte afecțiuni emoționale. Am ajuns la concluzia că nu mai pot trata oamenii „pe vechi”, sufletul meu cerea liniște, calm, meditație și astfel am ajuns la credință, la îndumnezeire, la biserică, la purificarea sufletului. Aceasta contribuie incomensurabil la diagnosticarea și tratamentul, mai bine zis tactica în tratamentul propus. Această nouă tactică m-a însoțit cu succese performante în proiectele mele realizate după hotare, în Polonia, Spania, Elveția și nu numai, unde am avut cazuri de unicat în tratamentul oftalmologic. Fișele pacienților de acolo și istoriile maladiilor ar constitui un subiect aparte de discutat, privit inter- și multidisciplinar.
Aș avea de povestit despre rolul și importanța medicinii naturiste, despre temelia perceperii vieții noastre, despre tainele conceperii unui copil, despre îngerul-păzitor al fiecăruia dintre noi, despre o seamă de recomandări practice, bunăoară, cum să trăim perfect fiecare zi din viață, despre bioritmuri ca fundament al vieții, despre emoții și corpurile energetice, „vampirizm”, concentrarea atenției, deprinderi, psihologia vederii și profilaxia orbirii, perspectivele autoreglării și memoria genetică și...
-  Sunt frapat de plenitudinea conversației noastre, draga mea vecină!
Aceste confesiuni – mărturisiri ale Dnei Valentina Volcanescu, doctor în medicină, despre o viață plină de zbucium, de tragism constituie, de fapt, o întreagă viață de om... Nu, ele nu mai sunt viața ca atare, și nici o carte despre viață, pur și simplu. Sunt un film, un documentar, o simbioză mai bine zis, dintre documentar cu elemente de terapeutică oftalmologică, sociologie, filosofie, psihologie, pedagogie integrate într-o concepție de experiență unică, de excepție, individualizată și, în același timp, universală, cosmogonică despre o  femeie cu voință de fier din acest autoportret postmodernist. Doar că aici oftalmologul vede cu ochiul al treilea, ochiul din interiorul sufletului. Al unui suflet cu vatra aici la noi, la Costiceni. Și acesta, al treilea ochi a fost și este mereu treaz, de veghe. Imaginile atașate fac parte și ele din dialogul de mai sus. Încă un subiect ar fi povestirile pentru copii ale protagonistei.
Dintre acestea remarcăm „Noblețea motanului Mikki”, „Pisicile-extrasens”, „Păsărelele mintioase”, „O întâmplare din copilăria de demult”, „Păsărica micuțica” ș.a. Sau pânzele cu picturi...
Și totuși, cele mai mari minuni din viața mea sunt fiica Veronica și nepoțica Mășuța, pe care le vedeți în imagine.

Tudor Colac,

doctor în etnologie.

Înapoi
Înainte
Comentează aici

0 comentarii: