Îi mai auzim pulsația de dor a inimii…

Îi mai auzim pulsaţia de dor a inimii…

La 9 august 2014, ceasul timpului a bătut cu ecouri de jale şi luminoase amintiri nu numai pentru oamenii care i-au fost dragi şi apropiaţi, din Costiceni, ci pentru toţi consângenii împătimiţi de cuvântul matern. Se împlinesc 20 de ani de la moartea poetului şi savantului Ion Vatamanu. Am impresia că parcă mai ieri am stat de vorbă şi m-am bucurat de întâlnirea cu dumnealui, dar au trecut 20 de ani de când îl aşteptăm zadarnic la baştină, căci nu mai este printre noi.

Trecând deseori pe lângă casa părintească a regretatului Ion Vatamanu, nu mă lasă inima să nu intru pe la bătrâna sa mamă, care a împlinit deja 92 de ani. De fiecare dată, mătuşa Mărioara mă întâmpină cu un zâmbet blând, bucurându-se de vizita mea. Ne aşezăm pe un scăunel în faţa casei, sub mărul îmbătrânit şi el, şi începem să depănăm amintiri despre fiul ei Ion – veşnic viu în inima mamei. Mătuşa Mărioara suspină, adumbrită de durere, atunci când evocă nevoile îndurate în timpul celui de-al doilea război mondial. Dragostea nemărginită faţă de carte l-a ajutat pe Ion să învingă toate greutăţile. Cu ochii înlăcrimaţi, mama împovărată de ani îşi aminteşte cum, după absolvirea facultăţii, fiul i s-a îndepărtat de casă, stabilindu-se cu traiul la Chişinău. Dorul a purtat-o de multe ori spre capitala Moldovei. Dacă se întâmpla ca Ion să fie ocupat, să aibă vreo şedinţă, o lua şi pe mamă-sa cu el. O prezenta cu sentimente de mândrie prietenilor săi, colegilor de serviciu. Nu se ruşina de portul ei ţărănesc, de mâinile ei trudite… Doar şi el, ajuns printre savanţi şi intelectuali de cea mai aleasă marcă, a rămas pentru totdeauna fiu al pământului, legat sufleteşte de oamenii de la ţară. Strunele inimii îi erau mereu încordate la maximum. Când îl vedea cum lucrează până după miezul nopţii, maică-sa îl sfătuia să se mai gândească la propria-i sănătate. El îi răspundea cu o glumă, liniştind-o că nu trage în plug, ci înşiră cuvinte pe hârtie.

Din vorbă-n vorbă, adâncindu-ne în amintiri, nici nu observăm cum trece timpul. La despărţire îi doresc gazdei sănătate, iar ea, sprijinindu-se în toiagul bătrâneţilor, mă conduce până la poartă, rămânând în singurătatea gândurilor. Depărtându-mă de această casă, care e mica Patrie a poetului, şi de această mamă ce-i păstrează cu sacralitate memoria, îmi răsar şi mie în inimă cuvinte învăluite în durere: 
„Crunt i-a fost destinul,
Răpindu-i feciorul,
Înnegurată maica
Îi tot duce dorul”.

Zinaida Smochină-Rotaru