Salehard, Siberia, înainte de 1958. La mii de kilometri de casă, două familii de români deportați - Popiciuc din Mahala și Nicorici din Costiceni, localități din actuala regiune Cernăuți, s-au găsit unul pe altul în mijlocul Siberiei și și-au unit destinul. În jurul mesei: Constantin și Liuba (soț și soție), fratele ei Serafim, sora Axenia, mama Maria și alți membri ai familiei. Și trei copilași născuți în exil, care nu văzuse încă baștina strămoșească. Zâmbesc. Pentru că viața merge înainte chiar și în Siberia.
Constantin al lui Ion Popiciuc a cunoscut-o pe viitoare sa soție, Liuba Nicorici, la Iaptik-Sale. Lucra pescar în Novîi Port, la câteva sute de kilometri de Iaptik-Sale, cea mai apropiată localitate dinspre Oceanul Arctic. Constantin era român bucovinean din Mahala, iar Liuba, româncă basarabeancă din Costiceni. Familiile lor fuseseră ridicate în 1941. Și-au unit destinul în anul în care murise tatăl Liubei, Vasile Nicorici, 1946. La un an, în 1947, a murit și tatăl lui Constantin - Ion Popiciuc. În 1958, când au scăpat de iadul siberian, au ales să se stabilească la Costiceni.
În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, soldații sovietici au bătut la ușa familiei Nicorici din Costiceni. Bunicul Vasile deschisese ușa și s-a trezit față în față cu oameni înarmați. Li s-a spus să adune cele mai necesare lucruri și să urce în căruță. Bunica Maria nu luase mâncare de ajuns - credea că se întorc acasă în câteva zile. S-a întors după 17 ani.
Motivul deportării era unul absurd: în 1937, bunicul Vasile votase pentru Partidul Național-Țărănesc. Un consătean informase noile autorități sovietice despre acest lucru. Atât a fost de ajuns pentru ca întreaga familie să fie declarată dușman al regimului și aruncată în vagoane de marfă la gara din Mămăliga.
Familia lui Constantin Popiciuc din Mahala suferise același destin în același an. Fratele mai mare al lui Constantin fusese împușcat de bolșevici când încercase să treacă granița în România. Tatăl, Ion Popiciuc, Constantin și fratele Gheorghe au fost ridicați și trimiși la Novîi Port, regiunea Tiumeni, să muncească pe bărci de pescuit.
Familia Nicorici a ajuns mai întâi la Tobolsk. Acolo conducerea unei ferme de stat le-a propus să rămână și să lucreze. Ei sperau că vor fi trimiși înapoi acasă. A fost o decizie pe care aveau s-o regrete. Au urcat într-o barjă care i-a dus și mai departe spre nord, spre peninsula Iamal.
Pe drum, nava a fost prinsă de furtună pe apele arctice. Șlepurile cu materiale de construcție și alimente s-au scufundat. Timp de trei zile, vasul de bucătărie nu a putut fi ancorat - oamenii au rămas fără mâncare, purtați de valuri în direcții diferite. Au fost și victime. Cei care au supraviețuit nu mai sperau la nimic. În cele din urmă, nava s-a împotmolit pe peninsula Iamal, pe pământul neneților - un popor indigen care trăia în acele locuri de veacuri.
Din scândurile aruncate de valuri pe mal, oamenii au început să ridice adăposturi - săpând cel puțin jumătate de metru în pământul veșnic înghețat. Dormeau pe paturi supraetajate meșterite din același lemn. Copiii și bătrânii se îmbolnăveau pe rând, mai ales de scorbut. Pentru a ține boala la distanță, femeile și copiii ieșeau zilnic în taiga să adune ce găseau - fructe de pădure, ciuperci, muguri de brad. Atât aveau.
Bunicul Vasile Nicorici a murit în 1943, de scorbut. Până la ultima suflare s-a considerat vinovat de necazurile familiei. Și-a cerut iertare de la soție și copii, și a rostit numele consătenilor care îl denunțaseră. În același timp, fiica sa Axenia era pe moarte - nu mai umbla, nu mai vorbea, respira greu. Bunica Maria i-a rugat pe ceilalți deportați să aștepte cu înmormântarea soțului, ca să-i îngroape împreună în cazul morții Axeniei. Când Axenia a auzit că tatăl ei a murit, a plâns și și-a pierdut cunoștința. Încetul cu încetul, a început să-și revină.
Tatăl lui Constantin, Ion Popiciuc, a murit în 1947 la Salehard, istovit de muncă. Amândoi bunici - Vasile Nicorici și Ion Popiciuc - au rămas pentru totdeauna în pământul siberian, departe de casele lor.
Constantin aflase de la localnici că în satul Iaptik-Sale locuiește o familie din ținutul său. A mers să-i viziteze - sângele apă nu se face. Acolo, în 1946, a cunoscut-o pe Liuba, fiica lui Vasile Nicorici, în vârstă de 19 ani. S-au căsătorit în același an.
Constantin a adus-o pe Liuba la Salehard. În 1947, bunica Maria s-a mutat și ea acolo, împreună cu Serafim și Axenia. La Salehard, Liuba a lucrat la o fabrică de conserve, conducând o echipă de femei tinere de diferite naționalități. Era respectată de toți. Deportații trăiau împreună, se ajutau reciproc.
În familia lui Constantin și Liuba s-au născut patru copii - Vladimir (1947), Ludmila (1950), Serghei (1953) și Vasile (1954). Ludmila, cea care a mărturisit această istorie, s-a născut în Siberia și și-a amintit toată viața cuvintele bunicii Maria: „Să mănânc numai mămăliga din cenușă, dar să mă văd pe prispa căsuței mele”.
În 1958, după 17 ani de deportare, familia Popiciuc-Nicorici a fost eliberată și s-a întors la Costiceni. În casa bunicilor trăiau altă familie, și ea victimă a regimului stalinist. Au locuit împreună o vreme, apoi fiecare și-a găsit propriul drum.
Copiii au absolvit școala din localitate. La început a fost greu - erau deprinși cu școala rusă din Salehard, iar acum trebuiau să studieze în altă limbă - cea a strămoșilor. Dar în comparație cu ce trăiseră bunicii și părinții lor, acestea erau dificultăți minore.
Membrii familiei Popiciuc-Nicorici au fost reabilitați în baza Legii Ucrainei din 17 aprilie 1991 - la 50 de ani după ce fuseseră declarați dușmani ai unui stat care nu era al lor.
Platforma „Valea Prutului” vă prezintă un nou material din seria dedicată patrimoniului spiritual al satelor românești din ținutul Hotin (regiunii Cernăuți), realizată de studentul și activistul public Alexandru Cociurca, președintele Societății „Concordia Bucovinei” din Cernăuți. Astăzi vă invităm să descoperiți o scurtă istorie a Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Berestea, un lăcaș care împlinește 30 de ani de la sfințire (1996–2026) și care rămâne, de trei decenii, inima duhovnicească a satului.
30 de ani de la sfințirea biserici noi din Berestea (1996–2026)
Pe data de 4 august 2026, cu ocazia sărbătorii Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, se împlinesc 30 de ani de la sfințirea bisericii din Berestea, care poartă hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
Începuturile și prima biserică (1735)
Istoria vieții creștine din localitatea Berestea este la fel de îndelungată ca istoria satului în sine.
Din mărturiile bătrânilor, transmise din generație în generație de-a lungul veacurilor, aflăm că la începutul existenței satului, berestenii nu aveau un lăcaș de închinare propriu. Din acest motiv, mulți dintre ei mergeau la Sfânta Liturghie în satele învecinate, în special la Mălinești și Borici (Bouriciu).
Conform registrului de inventar (Описная книга) al Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Berestea, prima biserică din sat a fost zidită în anul 1735, prin sprijinul și strădania localnicilor. De asemenea, tradiția orală spune că o mare parte din suma necesară fondării lăcașului a fost donată de o boieriță al cărei nume nu s-a păstrat.
Perioada interbelică și inițiativa de reconstrucție
Cu timpul, populația satului a crescut, iar vechea biserică din lemn a devenit neîncăpătoare. Necesitatea construirii unui nou lăcaș de cult a fost ridicată încă din perioada interbelică.
În anul 1931 (după alte surse canonice, începând cu iulie 1929), episcopul Hotinului, Visarion Puiu (viitor mitropolit al Bucovinei între 1935–1940), a efectuat vizite canonice în ținutul Hotinului, poposind și în Parohia Berestea.
Conform Buletinului Oficial al Episcopiei Hotinului, ierarhul a ajuns la Berestea pe 24 iulie 1929, în jurul orei 14:30:
„Preotul paroh Petrea Zama este plecat din parohie la Costiceani, cu ocazia unei panahide pentru o rudă a sa. Bisericuța este din lemn, foarte veche și mică; are nevoie de reparație, dar mai mare nevoie este de a se construi o biserică nouă. S-a pus în vedere epitropului să se ia măsuri pentru împlinirea acestei nevoi.”
Preotul Petrea Zama fusese hirotonit pentru parohia Berestea la 1 mai 1927, iar de la 1 septembrie 1929 a fost transferat în Parohia Costiceni.
Anii grei ai regimului sovietic și amintirile enoriașilor
Instaurarea regimului sovietic după anul 1940, Al Doilea Război Mondial, foametea și deportările din anii '40 au împiedicat ridicarea noii biserici. Politica ateistă a statului sovietic le interzicea oamenilor să meargă la biserică, etichetându-i pe credincioși drept „fanatici” sau „înapoiați”.
„După ce au venit activiștii, au închis biserica. Unul dintre ei a luat Sfintele Daruri, obiectele liturgice și acoperământul de pe pristol, le-a adus și le-a aruncat în pragul primăriei.”
Din amintirile enoriașului Ion Mazâlu (1936–2021),
pangar al bisericii timp de 50 de ani, între 1971 și 2021
„Nu li se dădea voie copiilor să meargă la biserică nici de Paști. Ne puneau pe noi, profesorii, să pândim noaptea la poartă, să nu intre școlarii! Țin minte că l-am pus odată pe Ion Mazâlu șef al comitetului de părinți. Am avut mari probleme: m-au sunat de la raion și m-au amenințat să-l schimb, pentru că era omul bisericii.”
Din amintirile profesoarei Liuba Dolgaia (1933–2025)
Renașterea credinței (1988–1989)
Odată cu venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985 și lansarea politicii de Perestroika, schimbările au lăsat de așteptat în primii trei ani. Însă, începând cu anul 1988 — anul celebrării la nivel oficial a 1.000 de ani de la Botezul Rusiei Kievene — atitudinea statului față de Biserică s-a schimbat radical.
Valul de libertate religioasă a ajuns repede și la Berestea. Zeci și sute de credincioși au revenit la slujbe.
„Venea o mulțime de oameni, încât nu mai încăpeau în biserică. De multe ori, afară erau mai mulți decât înăuntru. Iar în noaptea de Înviere, lumea se strângea în două-trei rânduri de jur-împrejurul bisericii.”
Din amintirile enoriașei Nelea Parhomenco (n. 1940)
În anul 1989, în parohia Berestea a fost numit un nou preot paroh, Dumitru Melniciuc, originar din Răchitna, care slujea deopotrivă și pentru credincioșii din Cristinești (Kerstenți). Imediat după venirea sa, a început strângerea de fonduri pentru ridicarea noii biserici.
Construcția și sfințirea noului lăcaș (1992–1996)
După destrămarea Uniunii Sovietice, lucrările propriu-zise la noua biserică au început în anul 1992.
„Când au început să sape groapa pentru fundație, găseau multe oase omenești. Toate au fost adunate cu grijă și îngropate sus, la cimitir.”
Din amintirile dascălului Anatolie Ciubotaru
Zidirea a înaintat rapid prin jertfa întregului sat. Fiecare locuitor a contribuit după posibilități, iar sprijinul a venit și din partea comunităților vecine (Mălinești, Dinăuți, Doljoc ș.a.). De asemenea, o sumă importantă a fost donată de ambasadorul Republicii Moldova în Ucraina, Ion Borșevici. Numele tuturor ctitorilor și donatorilor sunt păstrate până astăzi pe pereții lăcașului.
La data de 4 august 1996, de sărbătorea Sfintei Mironosițe Maria Magdalena, nouă biserică a fost sfințită de către Mitropolitul Onufrie al Cernăuțiului și Bucovinei (în prezent Mitropolitul Kievului și al întregii Ucraine) și de către Mitropolitul Meletie (în prezent Mitropolitul Cernăuțiului și Bucovinei).
În anul 2008, după reparația capitală a bisericii, aceasta a fost resfințită de către Mitropolitul Onufrie.
La Sfintele Paști din anul 2012, părintele Dumitru Melniciuc își încheie slujirea la biserica din Berestea, plecând să-și continue misiunea preoțească în Italia.
Tot în anul 2012, noul paroh al bisericii din Berestea devine tânărul preot Eugen Bodean, originar din satul Nesfoia și stabilit în localitatea Mahala.
În această perioadă a fost schimbat și acoperișul bisericii vechi din sat. Din cauza stării critice în care se afla și pentru a salva clădirea de la distrugere, locuitorii satului au înlocuit șindrila cu țiglă metalică, sacrificând astfel autenticitatea arhitecturală a lăcașului.
La data de 27 februarie 2014, după o grea suferință, s-a stins din viață părintele Dumitru Melniciuc. Mult stimat și iubit de locuitorii satului Berestea, s-a mutat la cele veșnice la vârsta de doar 48 de ani.
Pe 24 mai 2015, pe peretele lăcașului sfânt a fost dezvelită o placă comemorativă în memoria părintelui Dumitru. La acest eveniment au luat parte preotul paroh Eugen Bodean, locuitorii satului Berestea, elevii școlii locale și Protoiereul Mitrofor Gheorghe Buzenco din Mahala, bun prieten al răposatului.
În anul 2019, prin stăruința parohului Eugen Bodean și a credincioșilor din sat, curtea bisericii a fost amenajată, ferestrele vechi din lemn au fost înlocuite, iar biserica a fost renovată la exterior.
În anul 2021, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de la sfințire, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost prezentată într-un film documentar difuzat de Societatea „Valea Prutului” și Centrul Media BucPress.
Tot în 2021, în Parohia Berestea a fost oficiat un parastas în memoria locuitorilor căzuți pe câmpurile de luptă ale Primului Război Mondial
Biserica astăzi
Din anul 2022, odată cu izbucnirea războiului, enoriașii din Berestea s-au mobilizat exemplar: ajută cu regularitate refugiații din estul Ucrainei și sprijină militarii din sat aflați pe front.
Chiar dacă provocările actuale — războiul, dificultățile economice, granițele închise și plecarea tinerilor peste hotare — fac ca tot mai puțini credincioși să calce pragul lăcașului, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” rămâne inima duhovnicească a satului. Aici s-au botezat, s-au cununat și și-au condus pe ultimul drum cei dragi generații întregi de beresteni.
Ne rugăm Bunului Dumnezeu să dăruiască tuturor zile cu pace și să umple din nou lăcașul de rugăciune cu credincioși. Amin!
Pentru Valea Prutului:
Alexandru Cociurca, președintele
Societății „Concordia Bucovinei” din Cernăuți
30 років від дня освячення нової церкви в Бересті (1996–2026)
4 серпня 2026 року, у день свята Святої Рівноапостольної Марії Магдалини, виповнюється 30 років від дня освячення церкви в Бересті, яка носить храм Успіння Пресвятої Богородиці.
Початки та перша церква (1735)
Історія християнського життя в населеному пункті Берестя є такою ж тривалою, як і історія самого села. Зі свідчень старожилів, що передавалися з покоління в покоління протягом століть, ми дізнаємося, що на початку існування села берестяни не мали власного молитовного будинку. З цієї причини багато хто з них ходив на Святу Літургію до сусідніх сіл, зокрема до Малинівки (Міліаноуць) та Боуричу (Борич).
Згідно з інвентарною книгою («Описная книга») церкви Успіння Пресвятої Богородиці в Бересті, першу церкву в селі було збудовано в 1735 році за підтримки та стараннями місцевих жителів. Також усна традиція говорить, що значну частину коштів, необхідних для заснування храму, пожертвувала бояриня, ім'я якої не збереглося.
Міжвоєнний період та ініціатива відбудови
З часом населення села зростало, і стара дерев'яна церква стала затісною. Потреба в будівництві нового храму постала ще в міжвоєнний період.
У 1931 році (за іншими канонічними джерелами — починаючи з липня 1929 року) єпископ Хотинський Віссаріон Пую (майбутній митрополит Буковини у 1935–1940 рр.) здійснив канонічні візити до Хотинського повіту, завітавши й до парафії Берестя.
Згідно з Офіційним бюлетенем Хотинської Єпископії, ієрарх прибув до Берестя 24 липня 1929 року о 14:30:
«Парафіяльний священик Петря Зама відсутній у парафії, він поїхав до Костичан на панахиду за своїм родичем. Церковка дерев'яна, дуже стара і мала; Вона потребує ремонту, але набагато більша потреба — збудувати нову церкву. Церковному старості було доручено вжити заходів для задоволення цієї потреби».
Священик Петря Зама був висвячений для парафії Берестя 1 травня 1927 року, а з 1 вересня 1929 року був переведений до парафії Костичани.
Важкі роки радянського режиму та спогади парафіян
Встановлення радянського режиму після 1940 року, Друга світова війна, голод і депортації 1940-х років завадили зведенню нової церкви. Атеїстична політика радянської держави забороняла людям ходити до церкви, клеймуючи віруючих як «фанатиків» або «відсталих».
«Після приходу активістів церкву закрили. Один із них узяв Святі Дари, богослужбовий посуд та покривало з престолу, приніс їх і кинув на порозі сільської ради».
Зі спогадів парафіянина Івана Мазалу (1936–2021), якій служив паламарем церкви протягом 50 років, з 1971 по 2021 рік.
«Дітям не дозволяли ходити до церкви навіть на Великдень. Нас, учителів, змушували чергувати вночі біля воріт, щоб не зайшли школярі! Пам'ятаю, як одного разу я призначила Івана Мазалу головою батьківського комітету. У мене були великі неприємності: мені телефонували з району й погрожували зняти його, тому що він був церковною людиною».
Зі спогадів вчительки Любові Довгої (1933–2025)
Відродження віри (1988–1989)
З приходом до влади Михайла Горбачова у 1985 році та початком Перебудови зміни не забарилися. Починаючи з 1988 року — року офіційного святкування 1000-ліття Хрещення Київської Русі — ставлення держави до Церкви докорінно змінилося. Хвиля релігійної свободи швидко дійшла й до Берестя. Десятки й сотні віруючих повернулися до богослужінь.
«Приходило стільки людей, що вони вже не вміщалися в церкві. Часто надворі було більше людей, ніж усередині. А у Великодню ніч люди ставали у два-три ряди довкола церкви».
Зі спогадів парафіянки Нелі Пархоменко (нар. 1940)
У 1989 році в парафію Берестя було призначено нового настоятеля — священика Дмитра Мельничука, уродженця села Рокитне, який також служив для віруючих в Керстенцях. Одразу після його приходу розпочався збір коштів на будівництво нового храму.
Будівництво та освячення нового храму (1992–1996)
Після розпаду Радянського Союзу безпосередні роботи над новою церквою розпочалися у 1992 році.
«Коли почали копати котлован під фундамент, знаходили багато людських кісток. Усі вони були дбайливо зібрані й перепоховані вгорі, на цвинтарі».
Зі спогадів дяка Анатолія Чуботару
Будівництво просувалося швидко завдяки жертовності всього села. Кожен житель зробив свій внесок у міру можливостей, а допомога надходила й від сусідніх громад (Малинівка, Динівці, Должок та ін.). Також значну суму пожертвував посол Республіки Молдова в Україні Іон Боршевич. Імена всіх ктиторів та жертводавців донині збережені на стінах храму.
4 серпня 1996 року, у день свята Святої Рівноапостольної Марії Магдалини, нову церкву освятили Митрополит Чернівецький і Буковинський Онуфрій (нині Митрополит Київський і всієї України) та Митрополит Мелетій (нині Митрополит Чернівецький і Буковинський).
У 2008 році після капітального ремонту церкви її повторно освятив Митрополит Онуфрій.
Після Великодня 2012 року Отець Дмитро Мельничук завершує своє служіння в церкві Берестя та вирушає продовжувати пастирську місію в Італії.
В тому ж році новим настоятелем церкви стає молодий священик Євген Бодян, уродженець села Несвоя, який оселився в Магалі.
У цей період також було замінено дах старої церкви села. Через критичний стан споруди, щоб урятувати її від руйнування, мешканці замінили ґонт металочерепицею, зажертовувавши архітектурною автентичністю храму.
27 лютого 2014 року після важкої хвороби відійшов у вічність отець Дмитро Мельничук у віці лише 48 років.
24 травня 2015 року на стіні святого храму було відкрито меморіальну дошку в пам'ять про отця Дмитра.
2019 року за стараннями настоятеля Євгена Бодяна та парафіян було впорядковано церковне подвір'я, замінено старі дерев'яні вікна та відреставровано фасад церкви.
У 2021 році з нагоди 25-річчя від дня освячення храм Успіння Пресвятої Богородиці було представлено в документальному фільмі медіа-ресурсів Valea Prutului та Media Bucpress.
Церква сьогодні
З 2022 року, з початком війни, парафіяни Берестя зразково мобілізувалися: вони регулярно допомагають біженцям зі сходу України та підтримують земляків-військовослужбовців на фронті.
Незважаючи на сучасні виклики — війну, економічні труднощі, закриті кордони та виїзд молоді за кордон — церква Успіння Пресвятої Богородиці залишається духовною душею села. Тут хрестилися, вінчалися та випроводжали в останню дорогу своїх близьких цілі покоління берестян.
Молимо Всевишнього Бога завітати всім мирні дні та знову наповнити цей дім молитви віруючими людьми. Амінь!
La 3 august 1908 s-a născut Calinic Spelciuc, un nume aproape uitat de istoria ținutul, dar viu în memoria satului Nesfoia și a familiei preoților Spelciuc din Negrinți, regiunea Cernăuți. Extrasul de matricolă pe care ni l-a încredințat părintele Alexei, păstrat cu grijă de-a lungul a aproape un veac, este astăzi singura mărturie scrisă, palpabilă, a unui tânăr despre care se știe prea puțin, dar se bănuiește mult.
Calinic Spelciuc s-a născut într-o familie legată strâns de Biserică. Fratele său, preotul Gheorghe Spelciuc, a păstorit vreme îndelungată parohia din Negrinți, iar astăzi această tradiție este dusă mai departe cu aceeași dăruire de fiul său, preotul Alexei Spelciuc. Amândoi, tatăl și fiul, au păstrat parohia Negrinți nu doar ca pe o slujire administrativă, ci ca pe o moștenire de suflet - un lăcaș în care credincioșii s-au regăsit generație după generație, semn că grija pentru oameni și pentru cele sfinte s-a transmis fără întrerupere în această familie. Faptul că, după atâția ani, părintele Alexei mai păstrează diploma unchiului său și se îngrijește să afle ce s-a întâmplat cu el spune multe despre felul în care această familie a înțeles întotdeauna să nu lase pe nimeni - nici pe cei vii, nici amintirea celor dispăruți - uitat.
Calinic a fost mândria acestei familii: un tânăr sârguincios, ager la minte, cu o memorie limpede și o hărnicie ieșită din comun pentru vremurile și lipsurile Basarabiei interbelice.
Extrasul de matricolă pe care îl avem în față provine de la Seminarul „Veniamin Costache” din Iași, una dintre cele mai vechi și respectate școli de teologie din spațiul românesc, ctitorită în tradiția marelui mitropolit cărturar al Moldovei. A ajunge acolo, tocmai din județul Hotin, însemna deja un drum lung - geografic și intelectual - pentru un fiu de sat.
Documentul cuprinde situația școlară pentru clasele V–VIII, cu mediile obținute la fiecare obiect de studiu, precum și mediile generale la învățătură și la purtare pentru clasele I–VIII. Citindu-l azi, rândurile îngălbenite de vreme, rupte și lipite cu bandă de-a lungul deceniilor, spun povestea unui elev ieșit cu adevărat din comun.
Analizând cu atenție notele, portretul care se conturează este acela al unui tânăr echilibrat, dar cu o înclinație limpede spre limbi, cântare bisericească și disciplină:
- Limba română - nota maximă, 10.00, an de an - arată o stăpânire desăvârșită a limbii materne, neobișnuită chiar și pentru un seminarist.
- Liturgica și practica liturgică - medii de 10.00 în repetate rânduri - dovedesc o legătură profundă și firească cu slujba altarului, ca și cum vocația i-ar fi fost limpede încă din anii de școală.
- Muzica bisericească, în special partea vocală, și gimnastica - note de 10.00 constant - sugerează un tânăr cu voce frumoasă și cu o ținută fizică și disciplină exemplare, calități apreciate deopotrivă la strană și la catedră.
- Limbile clasice - latina și elina - cu medii între 8.33 și 9.66, arată o pregătire umanistă solidă, temelia oricărei cariere intelectuale de atunci.
- Germana și franceza, cu unele oscilații (7.66–10.00), indică un elev care, deși nu excela egal la toate limbile străine, se descurca onorabil în mai multe registre lingvistice deodată - o performanță notabilă pentru un fiu de țăran din județul Hotin.
- Notele ceva mai modeste la matematică (8.00), agricultură și practica agricolă (7.00–7.66) și practica pedagogică (7.00) nu diminuează, ci mai degrabă conturează firesc profilul unui spirit înclinat spre litere, teologie și cântare, nu spre științele practice sau agrare - firesc, de altfel, pentru un tânăr crescut mai aproape de carte decât de plug.
- Purtarea - aproape invariabil între 9.00 și 10.00 în toți anii - confirmă ceea ce familia povestește: un tânăr cuviincios, respectuos, stăruitor.
Media generală la purtare pe clasele I–IV atinge chiar 10.00 în doi ani consecutivi, iar la studii mediile depășesc constant 8,5–9,0 - cifre care, pentru rigoarea unui seminar interbelic, plasau un elev în rândul celor mai buni ai promoției.
Toate acestea capătă și mai multă greutate dacă ținem cont de ceea ne spuneți: Calinic a absolvit seminarul în septembrie 1929 fiind „clasificat al doilea între 38 de candidați” - o performanță de excepție, care confirmă documentar ceea ce cifrele din matricolă lasă deja să se întrevadă.
Din relatările părintelui Alexei reiese un lucru esențial: Calinic nu era doar înzestrat, ci și „stăruitor”. Într-o vreme în care mulți tineri de la sat abandonau școala la primul obstacol, el a mers până la capăt, an de an, adunând medii mari la aproape toate materiile, într-un sistem de învățământ exigent, cu zeci de discipline - de la Vechiul și Noul Testament, la dogmatică, morală, drept bisericesc, pastorală, predică, până la agricultură, igienă, logică și instrucție civică.
O altă fațetă a vieții lui Calinic ne este dezvăluită prin prietenia sa cu instrumentistul Ioan Chiriac, viitorul paroh al Bisericii din Vancicăuți. Acesta din urmă avea să rămână în istoria locală drept conducătorul corului Căminului Cultural „Spiru Haret”, cu care, în vara anului 1938, a obținut „locul I la Concursul corurilor țărănești de la București” - o performanță remarcabilă pentru un cor de sat, într-o perioadă în care mișcarea culturală a căminelor culturale, cunoștea un avânt deosebit în Basarabia și Bucovina interbelică, ca instrument de ridicare culturală a satelor românești.
Faptul că Calinic - un tânăr format la muzică bisericească, cu note maxime la cântarea vocală - era prieten apropiat cu un asemenea dirijor de cor nu este întâmplător. Amândoi împărtășeau, se pare, aceeași dragoste pentru cântecul, instrumentele muzicale și cultura românească a satului, într-o vreme în care corurile țărănești deveniseră adevărate ambasade ale identității naționale.
Undeva, în această perioadă, viața lui Calinic capătă o umbră. A participat, ni se spune, la un concurs desfășurat la București, unde a obținut cel mai bun rezultat - dar premiul a fost acordat, în cele din urmă, unor fii de proprietari funciari înstăriți. Un asemenea episod, oricât de trecător ar fi părut la vremea lui, pare să fi lăsat o urmă adâncă: din relatările familiei, Calinic a rămas de atunci încolo un om mohorât, marcat de o nedreptate pe care inteligența și munca lui nu au putut-o îndrepta.
Ultimul fir al poveștii lui Calinic Spelciuc se pierde în vâltoarea evenimentelor din anii 40 - ani care au sfâșiat Basarabia și Bucovina, au distrus familii întregi și au șters, pentru mulți intelectuali și oameni de carte, orice urmă. Se presupune că, fiind om instruit - și, prin urmare, mai expus primejdiilor acelor vremuri -, Calinic s-a refugiat peste Prut. Din acel moment, familia sa nu mai are nicio informație despre soarta lui: nu se știe dacă a apucat să devină preot, dacă a supraviețuit, unde și-a continuat, eventual, viața.
Este o poveste care se repetă, din nefericire, în mii de familii din Basarabia și Bucovina istorică - tineri cu un viitor promițător, înghițiți fără urmă de granițele redesenate și de vremurile tulburi ale deceniului al cincilea.
Părintele Alexei Spelciuc, nepotul lui Calinic, care continuă astăzi aceeași misiune cu aceeași grijă față de oameni și față de istoria neamului lor - nu a încetat să spere. Dacă vreun cititor, cercetător, istoric local deține vreo informație despre soarta lui Calinic Spilciuc, născut la 3 august 1908, absolvent al Seminarului „Veniamin Costache” din Iași, este rugat să dea de știre familiei.
Poate că, într-o arhivă, într-un registru parohial de peste Prut sau într-o amintire de familie transmisă din generație în generație, mai există un fir care să lege capătul acestei povești neterminate. Până atunci, diploma îngălbenită, cu mediile ei aproape perfecte, rămâne mărturia unui tânăr care, chiar dacă istoria nu i-a păstrat finalul, a lăsat în urmă dovada limpede a unei minți strălucite și a unui suflet statornic.
Pe 9 mai 2026, la vârsta de 75 de ani, a încetat din viață doamna Zinaida Cocostârc, una dintre puținele mărturisitoare vii ale tragediei deportărilor staliniste din actuala regiune Cernăuți, locuitoare a satului Costiceni (nordul Basarabiei). Odată cu plecarea ei, se stinge un glas care a purtat, cu demnitate și durere, povestea unei familii frânte de istorie și a unui neam împrăștiat în stepele înghețate ale Siberiei.
Zinaida Cocostârc, cunoscută în sat ca mătușa Zunea, s-a născut din neam de oameni gospodari și cinstiți. Bunicii săi, Toadere și Eudochia Cocostârc, nu fuseseră oameni înstăriți, dar nici săraci cu duhul: aveau cal, căruță și un petec de pământ pe care îl lucrau de la răsăritul și până la apusul soarelui. Nu aparținuseră niciunui partid politic, nu aveau rude dincolo de graniță și nu se manifestaseră în niciun fel împotriva regimului sovietic.
Nimic nu i-a apărat însă de răutatea omenească. În noaptea de 13 iunie 1941, familia Cocostârc a fost denunțată autorităților sovietice de către niște „cozi de topor” din localitate - ca „dușmani ai puterii sovietice”. Soldații i-au trezit din somn, i-au încercuit cu armele și i-au urcat cu forța în vagoane de tren. Bunicii Eudochia și Toadere, împreună cu feciorii Isevea, Vladimir și Nicolai și cu nora Alexandra, au fost smulși din vatra strămoșească și duși spre tărâmurile îndepărtate.
Trenul a mers o lună întreagă. Deportaților li se dădea aproape nimic de mâncare - doar câteva picături de apă. Mulți n-au supraviețuit drumului.
Isevea și Alexandra - tatăl și mama Zinaidei - fuseseră căsătoriți cu doar două săptămâni înainte de deportare. Luna lor de miere aveau s-o petreacă în Siberia.
Familia Cocostârc în Siberia
La capătul drumului de coșmar, familia a fost coborâtă din tren într-un loc pustiu și abandonat, localitate numită Iaptik-Sale. Fără hrană, fără haine potrivite, în frig cumplit, și-au găsit cu greu de lucru. Primeau pentru muncă 150 de grame de pâine pe zi și locuiau în bordeie — „zemlenci" — săpate în pământ. Acolo, bunicul Toadere a murit de suferință și de restriște, la vârsta de numai 43 de ani (mormântul său a zăcut uitat ani îndelungați, până când un consătean, trimis să-și facă stagiul militar pe acele meleaguri îndepărtate, i-a dat de urmă). Tot acolo s-a născut, în 1946, fratele Zinaidei, Serghei.
După câțiva ani, o nouă strămutare forțată. Familia a fost mutată în districtul Iamalo-Nenețk, în localitatea Novîi Port, pe țărmul Mării Kara, la marginea Oceanului Înghețat de Nord.
Acolo, în 1951, s-a născut Zinaida. Gerurile coborau uneori la -50 de grade. Tatăl ei, Isevea, meșterea butoaie pentru conservarea peștelui — câte 10-15 pe zi — iar mama Alexandra muncise 20 de ani în secția de curățire și sortare a peștelui. Aveau câini de sanie și cerbi înhămați la nartă. Zinaida a crescut acolo, printre nenețî — popor indigen blând și primitor, care i-a prețuit pe părinții ei pentru hărnicia și omenia lor.
Conducătorii locali îi întrebau uimiți: „Pentru ce v-au ridicat și v-au adus aici, dacă voi sunteți oameni muncitori?”
După moartea lui Stalin, un ordin de la Moscova a dispus eliberarea deportaților. În 1960, familia Cocostârc s-a întors la Costiceni — după aproape douăzeci de ani de surghiun. Acasă nu mai găsiseră nimic. Au cerut intrarea în colhoz, care le-a dat un teren pe care să-și ridice casă.
Nici Zinaida, nici fratele Serghei nu știau să vorbească românește. Serghei a fost înscris la școala medie rusă din orașul Noua Sulița, iar Zinaida — care terminase doar trei clase în Novîi Port — a învățat repede limba satului, jucându-se și crescând alături de copiii de seama ei, și a fost dată la școala „moldovenească” din Costiceni.
La întoarcere, familia nu și-a putut găsi loc de casă. Un verișor al tatălui ei, Serafim Cocostârc, le-a dăruit câțiva ari din propriul teren agricol, oferindu-le un nou început. Casa Cocostârcilor a devenit un loc de întâlnire și amintire: îi vizitau deseori alți foști deportați, cu care legaseră prietenii în Siberia — printre ei, Petrică Paladean și soția sa Ema (de origine germană), precum și Timofei Malic din Forosna.
Cât despre cei care trădaseră familia — cu toții au murit știindu-și vina. Ori de câte ori se întâlneau cu bunica sau cu tatăl Zinaidei pe drum, plecau capul în jos, neîndrăznind să-i privească în ochi.
Am avut privilegiul și durerea de a o cunoaște personal pe Zinaida Cocostârc. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit de mai multe ori, și de fiecare dată îmi relata, cu voce stăpânită dar cu ochii umezi, câte ceva din soarta familiei sale și a celorlalți deportați pe care îi cunoscuse. Era una dintre acele oameni rari care poartă istoria în ei nu ca pe o povară, ci ca pe o datorie față de cei dispăruți.
Împreună am reușit să organizăm câteva comemorări religioase și mese rotunde în memoria celor deportați din satele de pe Valea Prutului — momente de reculegere, dar și de mărturie vie, în care glasul supraviețuitorilor ca ea a atins sufletele celor prezenți mai adânc decât orice carte de istorie.
Plecarea Zinaidei ne îndureră cu atât mai mult cu cât lucrăm în prezent la o carte despre suferințele deportaților - o carte în care mărturia familiei Cocostârc trebuie să ocupe locul pe care îl merită. Ne-am dorit să apuce să o vadă tipărită. Nu a fost să fie. Îi promitem că numele ei, al părinților și al bunicilor săi nu vor rămâne îngropate în uitare.
Dumnezeu s-o odihnească în pace. Memoria ei să fie veșnică.
Când folclorul românesc a răsunat în zona morții: Orchestra de muzică populară „Izvoraș” din Costiceni, regiunea Cernăuți, la centrala nucleară de la Cernobîl
(Fotografii realizate în perioada 8–11 ianuarie 1988)
La 26 aprilie 2026 se împlinesc 40 de ani de la una dintre cele mai mari catastrofe nucleare din istoria omenirii. În noaptea de 26 aprilie 1986, reactorul nr. 4 al centralei nucleare de la Cernobîl exploda, aruncând în aer o cantitate uriașă de material radioactiv și schimbând pentru totdeauna soarta a mii de oameni și a unor întregi generații. Lumea a privit înspăimântată. Dar unii au ales să meargă mai aproape - nu cu utilaje, nu cu dozimetre, ci cu viori, acordeoane și cântece.
Puțini știu că, la mai puțin de doi ani de la tragedie, un grup de artiști din satul Costiceni, regiunea Cernăuți, a pornit spre zona de excludere cu un scop aparte: să aducă muzică acolo unde domnea tăcerea și frica.
În perioada 8–11 ianuarie 1988, colectivul Orchestrei de muzică populară „Izvoraș” din Costiceni, sub îndrumarea neobositului maestru Vladimir Șeremet, a susținut peste 10 spectacole de folclor românesc pentru lichidatorii consecințelor accidentului nuclear de la Cernobîl.
„Izvoraș” nu era un ansamblu oarecare. Născut în perioada interbelică din dragostea față de tradiție și față de pământul strămoșesc, colectivul purta în repertoriul său melodiile și cântecele populare care au trecut din generație în generație pe Valea Prutului. Tocmai această muzică - vie, caldă, omenească - a răsunat în căminele lichidatorilor care luptau, zi de zi, cu un dușman nevăzut.
Artiștii din Costiceni au concertat în mod special pentru militarii din districtele Kiev, Moscova, Subcarpatia și Odesa. Nu întâmplător - în ultimele două districte serveau numeroși etnici români, departe de casă, departe de familiile lor, dar nu departe de dorul după cântecul din sat. Pentru ei, melodiile aduse de „Izvoraș” au fost mai mult decât divertisment: au fost o îmbrățișare din partea locurilor natale.
Impactul gestului a fost profund. Muzica populară românească, interpretată cu suflet și pricepere, a readus o rază de lumină în inimile oamenilor copleșiți de epuizare, frică și incertitudine. Într-o zonă a tăcerii radioactive, cântecul a răsunat ca o mărturie a vieții.
Ceea ce face această poveste cu adevărat remarcabilă nu este doar frumusețea gestului, ci și curajul extraordinar pe care l-au dovedit membrii orchestrei. Zona de excludere de la Cernobîl nu era un loc sigur în 1988 — radiațiile nu dispăruseră, pericolul era real și prezent. Cu toate acestea, Vladimir Șeremet și colegii săi și-au pus sănătatea în pericol pentru a duce o rază de bucurie acolo unde era cea mai mare nevoie de ea.
Iată numele celor care au alcătuit această delegație:
- Vladimir Șeremet — conducătorul Orchestrei „Izvoraș" (vioară)
- Victor D. Captari — clarinet
- Victor Rotari — acordeon
- Ion M. Dogolici — contrabas
- Valeriu I. Cuciuc — țambal
- Ludmila G. Arcan — vioară
- Alexandra D. Panciu din Vancicăuți — vioară
- Mihai V. Captari — trompetă
- Dumitru V. Captari — contrabas
- Ghenadie V. Caba — clarinet
- Iurie S. Cioban din Șendreni — acordeon
- Vladimir I. Panciu din Vancicăuți — acordeon
- Andrei Colac — șeful Casei de Cultură din Costiceni
- Soliștii Valentina Colac, Iulia și Călin Bidașcu
- Moderatori: Iurie V. Vataman și Vadim V. Captari
Această pagină de istorie culturală și umană este relatată în cartea: „Toadere Captari: un veritabil rapsod de pe Valea Prutului (100 de ani de la naștere) - fenomenul muzical-artistic din Costiceni”, semnată de jurnalistul Sergiu Barbuța și publicată la Dorohoi, în 2023.
La 40 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl, comemorăm nu doar o tragedie, ci și oamenii care au ales să răspundă cu umanitate. Lichidatorii care și-au riscat viața sunt eroi. Dar și artiștii au fost, în felul lor, eroi. Au înțeles că sufletul are nevoie de hrană chiar și în mijlocul catastrofei.
Astăzi, când Cernobîlul rămâne o rană vie în memoria colectivă, povestea orchestrei „Izvoraș” ne amintește că muzica populară românească a fost și va fi mereu mai mult decât un simplu spectacol - ea este identitate, reziliență și dragoste de oameni.
Învăț în limba asta să te apăr Cum să te cânt cu truda ta prin veac Ți-i rana-n palmă tainic scăpar Și umbra ta pe câmpuri este arc.
În limba asta, adică-n limba grâului, curată Învăț să te privesc necontenit Privesc cum ar privi propriul meu tată Marea de grâu ce-n câmpuri a-ncolțit.
În limba asta-nvăț cuvântul mamă În limba asta-nvăț cuvintele de dor Printre cuvinte aud lumina cum ne cheamă Ca apa rece a micului izvor.
Învăț în limba asta să te apăr Și să te cânt cu truda ta prin veac Când rana-n palme-ți este nobil scăpar Poporul meu, popor romano-dac.
Mugurul vorbei încolțit cu trudă Ca pe o taină-l port și-l ocrotesc Și știu că veșnic el o să se-audă Căci e simbolul nostru pământesc.
.jpg)
.tif)
.jpg)
%20(2).jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
