 |
Pe 9 mai 2026, la vârsta de 75 de ani, a încetat din viață doamna Zinaida Cocostârc, una dintre puținele mărturisitoare vii ale tragediei deportărilor staliniste din actuala regiune Cernăuți, locuitoare a satului Costiceni (nordul Basarabiei). Odată cu plecarea ei, se stinge un glas care a purtat, cu demnitate și durere, povestea unei familii frânte de istorie și a unui neam împrăștiat în stepele înghețate ale Siberiei.
Zinaida Cocostârc, cunoscută în sat ca mătușa Zunea, s-a născut din neam de oameni gospodari și cinstiți. Bunicii săi, Toadere și Eudochia Cocostârc, nu fuseseră oameni înstăriți, dar nici săraci cu duhul: aveau cal, căruță și un petec de pământ pe care îl lucrau de la răsăritul și până la apusul soarelui. Nu aparținuseră niciunui partid politic, nu aveau rude dincolo de graniță și nu se manifestaseră în niciun fel împotriva regimului sovietic.
Nimic nu i-a apărat însă de răutatea omenească. În noaptea de 13 iunie 1941, familia Cocostârc a fost denunțată autorităților sovietice de către niște „cozi de topor” din localitate - ca „dușmani ai puterii sovietice”. Soldații i-au trezit din somn, i-au încercuit cu armele și i-au urcat cu forța în vagoane de tren. Bunicii Eudochia și Toadere, împreună cu feciorii Isevea, Vladimir și Nicolai și cu nora Alexandra, au fost smulși din vatra strămoșească și duși spre tărâmurile îndepărtate.
Trenul a mers o lună întreagă. Deportaților li se dădea aproape nimic de mâncare - doar câteva picături de apă. Mulți n-au supraviețuit drumului.
Isevea și Alexandra - tatăl și mama Zinaidei - fuseseră căsătoriți cu doar două săptămâni înainte de deportare. Luna lor de miere aveau s-o petreacă în Siberia.
 |
| Familia Cocostârc în Siberia |
La capătul drumului de coșmar, familia a fost coborâtă din tren într-un loc pustiu și abandonat, localitate numită Iaptik-Sale. Fără hrană, fără haine potrivite, în frig cumplit, și-au găsit cu greu de lucru. Primeau pentru muncă 150 de grame de pâine pe zi și locuiau în bordeie — „zemlenci" — săpate în pământ. Acolo, bunicul Toadere a murit de suferință și de restriște, la vârsta de numai 43 de ani (mormântul său a zăcut uitat ani îndelungați, până când un consătean, trimis să-și facă stagiul militar pe acele meleaguri îndepărtate, i-a dat de urmă). Tot acolo s-a născut, în 1946, fratele Zinaidei, Serghei.
După câțiva ani, o nouă strămutare forțată. Familia a fost mutată în districtul Iamalo-Nenețk, în localitatea Novîi Port, pe țărmul Mării Kara, la marginea Oceanului Înghețat de Nord.
Acolo, în 1951, s-a născut Zinaida. Gerurile coborau uneori la -50 de grade. Tatăl ei, Isevea, meșterea butoaie pentru conservarea peștelui — câte 10-15 pe zi — iar mama Alexandra muncise 20 de ani în secția de curățire și sortare a peștelui. Aveau câini de sanie și cerbi înhămați la nartă. Zinaida a crescut acolo, printre nenețî — popor indigen blând și primitor, care i-a prețuit pe părinții ei pentru hărnicia și omenia lor.
Conducătorii locali îi întrebau uimiți: „Pentru ce v-au ridicat și v-au adus aici, dacă voi sunteți oameni muncitori?”
După moartea lui Stalin, un ordin de la Moscova a dispus eliberarea deportaților. În 1960, familia Cocostârc s-a întors la Costiceni — după aproape douăzeci de ani de surghiun. Acasă nu mai găsiseră nimic. Au cerut intrarea în colhoz, care le-a dat un teren pe care să-și ridice casă.
Nici Zinaida, nici fratele Serghei nu știau să vorbească românește. Serghei a fost înscris la școala medie rusă din orașul Noua Sulița, iar Zinaida — care terminase doar trei clase în Novîi Port — a învățat repede limba satului, jucându-se și crescând alături de copiii de seama ei, și a fost dată la școala „moldovenească” din Costiceni.
La întoarcere, familia nu și-a putut găsi loc de casă. Un verișor al tatălui ei, Serafim Cocostârc, le-a dăruit câțiva ari din propriul teren agricol, oferindu-le un nou început. Casa Cocostârcilor a devenit un loc de întâlnire și amintire: îi vizitau deseori alți foști deportați, cu care legaseră prietenii în Siberia — printre ei, Petrică Paladean și soția sa Ema (de origine germană), precum și Timofei Malic din Forosna.
 |
Cât despre cei care trădaseră familia — cu toții au murit știindu-și vina. Ori de câte ori se întâlneau cu bunica sau cu tatăl Zinaidei pe drum, plecau capul în jos, neîndrăznind să-i privească în ochi.
Am avut privilegiul și durerea de a o cunoaște personal pe Zinaida Cocostârc. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit de mai multe ori, și de fiecare dată îmi relata, cu voce stăpânită dar cu ochii umezi, câte ceva din soarta familiei sale și a celorlalți deportați pe care îi cunoscuse. Era una dintre acele oameni rari care poartă istoria în ei nu ca pe o povară, ci ca pe o datorie față de cei dispăruți.
Împreună am reușit să organizăm câteva comemorări religioase și mese rotunde în memoria celor deportați din satele de pe Valea Prutului — momente de reculegere, dar și de mărturie vie, în care glasul supraviețuitorilor ca ea a atins sufletele celor prezenți mai adânc decât orice carte de istorie.
Plecarea Zinaidei ne îndureră cu atât mai mult cu cât lucrăm în prezent la o carte despre suferințele deportaților - o carte în care mărturia familiei Cocostârc trebuie să ocupe locul pe care îl merită. Ne-am dorit să apuce să o vadă tipărită. Nu a fost să fie. Îi promitem că numele ei, al părinților și al bunicilor săi nu vor rămâne îngropate în uitare.
Dumnezeu s-o odihnească în pace. Memoria ei să fie veșnică.
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
%201.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
