Cu mai mult de două mii de ani în urmă,
pe aceste locuri, au trăit dacii - un popor viteaz, mândru şi dârz, care se
credea nemuritor. Ostaşii daci erau siguri că după moarte se mută cu traiul la
zeul lor, Zamolxis, de aceea se avântau în luptă cu bucurie şi, când se
întâmpla să cadă, mureau râzând. Rar cineva se încumeta să dea piept cu ei şi
să nu piară de săbiile lor încovoiate.
Dar ţara lor era prea frumoasă, ca să nu
stârnească poftele străinilor. Până şi Alexandru Macedon, cel mai mare dintre
împăraţii lumii, a râvnit s-o cucerească. El a supus Grecia, Egiptul, Persia,
ajungând cu armatele sale tocmai în India, unde soarele îşi înalţă fruntea dintre valurile Oceanului. A murit însă tânăr, la 33 de ani, şi planurile i-au
rămas neînfăptuite.
Stăpânul Macedoniei a ajuns Lisimah, un
general îngâmfat, care n-a stat mult pe gânduri, a strâns o armată puternică, a
trecut Dunărea la adăpostul întunericului şi a năvălit în Dacia.
În timpurile acelea, peste dacii de lângă
Dunăre, domnea regele Dromihete. El nu s-a grăbit să-şi măsoare imediat
puterile cu duşmanii. I-a lăsat să intre mai adânc în inima ţării, aprinzând
înaintea lor grânele şi otrăvind fântânile, ca să-i istovească prin foame şi
prin sete. Abia după ce a pus la adăpost în munţi bătrânii, copiii şi femeile,
s-a întors furios peste ei. Într-o singură zi i-a strâns ca în cleşte din faţă,
din spate, din părţi, lovindu-i cu mânie cumplită, până când l-a făcut
prizonier pe Lisimah. Ceilalţi macedoneni au aruncat armele la pământ şi s-au
predat...
Vestea despre înfrângerea urmaşului lui
Alexandru Macedon în Dacia a umplut întreaga lume. Regi şi împăraţi din ţări
depărtate au trimis soli cu daruri, laudă şi mărire pentru Dromihete. Unii îl
sfătuiau să urce pe tronul celui învins. Alţii îl îndemnau să-l omoare pe Lisimah
şi pe toţi generalii săi. Cineva i-a propus să treacă prin foc şi prin sabie
întreaga Macedonie, lăsând-o mai apoi pradă oştenilor lui. În timpul acela
Macedonia era una dintre cele mai bogate împărăţii. Avea oraşe mari, palate
luxoase, drumuri pietruite, străbătute de care încărcate cu grâu, stofe, sare,
peşte, şi foarte mulţi sclavi, care puteau fi cumpăraţi la preţ de nimic,
Dromihete i-a ascultat pe toţi, dar a
procedat aşa, cum a găsit de cuviinţă.
Moartea naşte duşmani, pe când mărinimia
face din duşmani prieteni, le-a răspuns celor care îi cereau capul lui Lisimah.
A doua zi, la cetatea lui de scaun a
fost organizat un mare ospăţ.
Într-o sală împodobită cu arme şi trofee de război stăteau întinse două mese:
una bogată, cu tacimuri de aur şi pahare de argint, cu vin spumos şi mâncăruri
alese, iar alta - simplă, cu farfurii și linguri de lemn, cu pahare din corn de
zimbru, cu merinde puţine şi apă în loc de băutură.
La prima masă a fost aşezat regele
Macedoniei cu toţi oştenii săi, cărora le-au fost înapoiate armele, podoabele
şi hainele scumpe. La cea de a doua masă stătea Dromihete cu căpeteniile
dacilor.
Observînd deosebirea dintre cele două
mese, Lisimah a venit lângă regele dacilor şi l-a întrebat:
-Spune-mi te rog, de ce n-ai întins şi pentru
căpeteniile tale o masă la fel de bogată ca a mea?
-Pentru că nu pot încălca legea
strămoşilor mei care glăsuieşte: să-i dai fiecăruia după merit... Voi, macedonenii,
aveţi o ţară foarte bogată. Pe când noi, legaţi de pământ, trăim mai mult în
sărăcie, în sudoarea frunţii noastre. Şi, drept să-ţi spun, mare mi-a fost
mirarea, când aţi năvălit asupra mea, cu gând de prada... Ce să prădaţi voi,
care aveţi de toate, de la noi, care ne mulţumim cu puţinul unei vieţi
cumpătate?
-Acum îmi dau seama cât de mult am
greşit, s-a pocăit sincer Lisimah, ocolind privirile dojenitoare ale regelui.
A doua zi Dromihete i-a permis să se
întoarcă liber şi nevătămat în Macedonia, primind în schimb cetăţile dacilor
de dincolo de Dunăre, răpite mai înainte, şi luând-o pe fiica lui Lisimah de
soţie.
Aşa puteau să procedeze numai „...cei mai viteji şi mai drepţi dintre
traci”, cum erau consideraţi strămoşii tăi - dacii. Iată de ce prima carte
despre faptele măreţe ale neamului nostru se numeşte „Daciada”.
Burebista
Primul şi cel mai mare dintre regi, care
i-a unit pe toţi dacii într-o singură ţară, a fost Burebista.
Dacia de până la el era fărâmiţată în
mai multe regate mici. Şi fiecare conducător de oşti se credea mare şi tare în
ţărişoara lui, până când năvălea un duşman mai puternic care pustia tot ce-i
nimerea în cale.
Ajungând rege, Burebista şi-a propus să
pună stavilă de fier în calea numeroaselor neamuri, care s-au urnit din
locurile lor de până atunci, vânturând lumea şi căutându-şi alte aşezări. Tihna
băştinaşilor era în pericol. Asupra Daciei spânzurau nori grei, de furtună...
-Trebuie să ne unim, le-a spus el
căpeteniilor din toată Dacia, pe care le-a chemat la sfat.
-Pentru ce ? s-a mirat Robindarius, care
stăpânea câteva cetăţi în partea de asfinţit a ţării.
-Roma supune neamuri după neamuri. Ca mâine
va pune la încercare şi tăria noastră. Iar noi suntem dezbinaţi şi nu vom
rezista.
Ca să fie mai convingător, Burebista
le-a arătat un mănunchi împletit de nuiele verzi şi le-a dat, pe rând, fiecăruia
să-l rupă. Însă nimeni n-a fost în stare s-o facă. Atunci a scos din acelaşi
mănunchi câte o nuia, pe care fiecare a putut-o frânge uşor.
-Aşa suntem şi noi, a continuat
Burebista. În parte, câte pe unul, oricine ne poate învinge. Dar dacă vom fi
împreună, vom avea o ţară mare şi puternică, de care nu oricine va îndrăzni să
se atingă.
-Bine, s-au învoit cei adunaţi. Facă-se
voia ta!
Şi numai Robindarius s-a ridicat
nemulţumit de la locul unde stătuse.
-Eu unul sunt mai tare decât o trestie!
a zis el cu îngâmfare şi a ieşit.
O jumătate de an mai târziu, celţii (un
mare trib din apus, de la izvoarele Dunării) au năvălit în Carpaţi. Cetăţile
lui Robindarius au fost încercuite. Cotropitorii au meşterit scări, le-au
rezemat de ziduri, au izbit cu „berbecii” în porţile ferecate.
Văzând că nu le poate ţine piept,
Robindarius a trimis un sol de pace la Cristasiros, regele năvălitorilor. Acesta
s-a învoit să-l cruţe, dacă va trece de partea lui şi va arăta drumul spre
cetatea de scaun a lui Burebista.
-Voi face tot ce-mi porunceşti, i-a
jurat Robindarius.
Vestea despre căderea cetăţilor de
frontieră s-a răspândit ca fulgerul prin toată Dacia. Pe dealuri, pe crestele munţilor,
au izbucnit focuri înalte - semn că ţara e în primejdie. Bărbaţii şi-au ascuţit
armele, şi-au îmbrăţişat rudele, au sărit pe cai şi s-au prezentat la locul
stabilit de Burebista.
Între timp, căpetenia celţilor ardea de
nerăbdare să-i îngenuncheze mai repede pe daci. Dar, în clipa când cele două
armate s-au ciocnit, când cerul s-a întunecat de săgeţile dacilor, când toată
zarea s-a închis între suliţele lor, cotropitorii şi-au dat seama că au intrat
nu pur şi simplu într-o vale întinsă, ci într-un mormânt uriaş, din care doar o
minune mai putea să-i salveze. Clocotind de furie, Cristasiros l-a chemat pe
Robindarius şi i-a ordonat:
-Fă ce ştii, dar sparge încercuirea! Tu
m-ai adus în văgăuna asta. Tu să mă scoţi din ea!
Acesta a făcut în jurul noului său stăpân
un zid din cei mai puternici ostaşi, s-a postat în fruntea lor şi a lovit cu
disperare în dacii care-i încolţeau din toate părţile.
-Priveşte, i-a atras atenţia lui
Burebista un general de-al său. Vor să ne scape. Au făcut o spărtură în rândurile
noastre... îi conduce Robindarius.
-Cum aşa ? s-a mirat Burebista. Un dac să ridice arma împotriva fraţilor
săi ?... De viu să mi-l prindeţi!
Şi, cît ai clipi din ochi, a dat pinteni
calului, a zvâcnit din loc şi s-a postat în calea duşmanilor, care încercau să
scape. Sabia lui mare şi grea împărţea moartea cu nemiluita. Când a ajuns în
dreptul lui Robindarius, l-a lovit cu latul ei în moalele capului şi l-a
prăvălit la pământ. În aceeaşi clipa, doi ostaşi din garda sa l-au înşfăcat de
mâini şi l-au tras afară din învălmăşeală.
Pe la chindii, armatele lui Cristasiros
au fost nimicite.
Bucuria dacilor era neţărmurită. Şi
numai Burebista părea îngrijorat. Îl frământa trădarea lui Robindarius. Căpeteniile
sale i-au cerut să-l decapiteze imediat. El, însă, voia să dea o lecţie de
neuitat urmaşilor...
În ziua următoare l-a dos pe trădător în
cel mai apropiat oraş al dacilor, l-a legat de un stâlp în mijlocul pieţei, a
adunat copiii din împrejurimi şi le-a povestit ce săvârşise acesta.
Apoi le-a cerut să-l judece: dacă e vinovat,
să pună la picioarele lui câte o piatră. Dacă nu - să-l dezlege şi să-i
oblojească rănile. Și copiii au adunat în jurul lui atâtea pietre, încât în
scurt timp l-au înmormântat de viu sub ele. În zadar gemea Robindarius şi se
ruga de ei să-l ierte. Trădarea de neam e păcatul pe care nimeni nu-l poate
ierta!
Marele rege Burebista a purtat după
aceasta mai multe războaie cu străinii şi a ieşit din toate învingător. Pe
timpul lui (anii 82 - 44 înainte de Hristos) Dacia a ajuns una din cele mai
întinse ţări din lume.
Decebal
După moartea lui Burebista, căpeteniile
care i-au luat locul au prins a lupta între ele pentru putere. Drept urmare,
Dacia s-a dezmembrat în câteva regate mici. Mai bine de un secol a durat
această stare jalnică, până când sceptrul puterii a încăput în mâna lui Decebal
- un bărbat înţelept şi viteaz, care i-a unit din nou pe toţi dacii într-o
singură ţară.
Roma stăpânea pe atunci aproape jumătate
de lume. Dintre vecinii ei numai Dacia era încă liberă şi nesupusă. Dar
oştirile imperiului ajunsese deja pe malul Dunării şi se uitau cu jind spre
ţara lui Decebal.
Ca să le taie pofta de a năvăli asupra
lui, regele dacilor a aşteptat să se facă pod de gheaţă peste Dunăre şi într-o
noapte cu viscol a izbit nâpraznic legiunile romane, în cîteva zile a trecut
prin foc şi sabie mai multe cetăţi şi oraşe stăpânite de romani. Însuşi
guvernatorul lor a fost prins şi ucis în clipa când încerca să scape cu fuga.
Aflând asta, împăratul Romei a strâns o
armată puternică, l-a pus în fruntea ei pe generalul Cornelius Fuscus şi l-a
trimis în Dacia.
Decebal s-a retras din faţa lui, până
când l-a văzut intrat cu toate legiunile sale într-o vale îngustă, străjuită
din toate părţile de păduri seculare.
-Aici! le-a spus el căpeteniilor sale.
Aici vom spulbera faima romanilor.
-Nu sunt prea mulţi ? s-a îndoit cineva.
-Mulţi? în ochii regelui a scăpărat mânia.
-Dacă vrem să-i învingem pe mulţi, va
trebui să ne batem cu mulţi. Dar oricum vom birui, a adăugat el ceva mai
potolit, pentru că zeii ţin cu cei care îşi apără ţara, nu cu cei care vor să
cotropească pământuri străine.
În zorii zilei, o grindină de săgeţi s-a
înfipt în tabăra romanilor. Ei au sărit în picioare; şi-au ordonat cohortele,
au făcut zid din scuturi şi erau gata să respingă orice atac. Credeau că vor fi
deranjaţi numai de arcaşi. Dar codrul a fremătat ameninţător. De sub bolta lui
au prins a izvorî mii de oşteni. Pretutindeni - muşchi încordaţi, coifuri
zdrobite, săbii însângerate...
Abia spre seară totul s-a potolit şi
dacii au putut vedea că oastea romană s-a topit ca gheaţa în fierbinţeala
bătăliei. N-a scăpat cu viaţă nici chiar generalul Fuscus. Legionarii care s-au
predat au cules dintre cadavre trupul lui şi l-au depus la picioarele lui
Decebal.
Să fie înmormântat cu toate onorurile ce
i se cuvin! a ordonat regele dacilor şi a pornit în goană calul spre grosul
armatei sale.
Răzbunarea fiului
Pe la începutul lunii septembrie oastea
lui Decebal se afla în popas la poalele Carpaţilor. În ajun câştigase încă o
bătălie asupra rămăşiţelor armatei imperiale. Bine dispus, regele împărţea
laude soldaţilor distinşi în luptă. Îi cunoştea aproape pe fiecare la chip şi
după nume. Oştenii îl ascultau atenţi, răspundeau la întrebări, glumeau.
Dintr-o dată, unul din ei şi-a smuls
sabia din teacă, a făcut un pas spre Decebal şi, cu toată puterea de care era în
stare, a lovit orbeşte. Decebal s-a apărat cu braţul. Tăişul săbiei a lunecat
peste pletele lui, fără să-i pricinuiască vreun rău. A doua lovitură a fost
împiedicată de oştenii care se aflau alături.
Dezarmat, vinovatul s-a scuturat din
strânsoare, l-a privit pe Decebal drept în ochi şi a rostit într-o dacică
stâlcită:
-Acum ştiu bine ce mă aşteaptă. Dar nu
mă tem. Sunt gata să-mi primesc pedeapsa cuvenită.
-Era un tânăr fraged, cu ochi frumoşi,
catifelaţi.
-Spune-mi mai întâi, străine, cine eşti
şi de ce te-ai îmbrăcat în dac?
-Sunt fiul lui Fuscus. Fiul adoptiv. Am
fost luat de suflet în timpul războiului cu tracii. De mic m-a purtat cu sine
în toate bătăliile. Numai aici, în Dacia, n-a vrut să-l însoţesc. A venit fără
mine... iar tu l-ai omorât... Era datoria mea ca să-l răzbun.
-La moarte cu el! La moarte! s-au auzit
strigăte din toate părţile.
Decebal a ridicat o mână şi uraganul de
nemulţumire s-a domolit imediat.
Niciodată să nu vă grăbiţi a judeca pe
cineva cu ochii mâniei, a zis el. Eu însumi cunosc câteva lucruri sfinte pe
lume. Şi, trebuie să recunosc, că răzbunarea de fiu face parte din ele.
S-a întors apoi spre tânărul ce atentase
la viaţa lui şi a continuat:
-Tatăl tău a fost un general viteaz. Aş
fi preferat să-l am de prieten. Dar a venit asupra ţării mele cu război, iar
zeii au ţinut cu mine... Tu, cel de până azi, eşti mort, pentru că ceea ce ai
săvârşit merită pedeapsa capitală. Eu, însă, te iert. îţi dăruiesc viaţa şi te
las să pleci. Du-te la împăratul tău şi spune-i, din partea mea, că ar face mai
bine să se întoarcă la Roma, să nu-mi primejduiască ţara, dacă nu vrea ca
generalii lui să piară pe pământul nostru.
Tânărul a stat o clipă în cumpănă, apoi
s-a închinat şi a plecat. Dar după două săptămâne a revenit în faţa lui
Decebal, spunându-i:
-Am făcut tot ce mi-ai poruncit. Împăratul
nu vrea să ţină cont de sfaturile tale... în ceea ce mă priveşte, însă, am
simţit nevoia să te servesc, deoarece ţie îţi aparţin zilele pe care mi le-ai
dăruit... Ia-mă cu tine. Voi face tot ce-mi stă în putere ca niciodată să nu
regreţi binele săvârşit.
Regele l-a crezut şi l-a amestecat
printre oştenii săi, alături de care luptau şi alţi fugari din armata imperială.
În prima ciocnire cu duşmanii, când
Decebal s-a pomenit dintr-odată împresurat de arcaşii adversari, tânărul a sărit
primul în faţă şi l-a apărat cu trupul său de ploaia săgeţilor nimicitoare...
Soldaţii de lemn
În anul următor, împăratul a trimis o
armată şi mai puternică împotriva lui Decebal. Oştenii daci făceau minuni de
vitejie, dar romanii, câtă frunză şi iarbă, nu puteau fi învinşi. Unul cădea
şi alţi zece îi luau imediat locul.
Dacii au fost nevoiţi să se retragă. Drumul
spre inima ţării era deschis. Iulian, noul general al romanilor, le-a ordonat
să înainteze.
Pericolul era atât de mare, încât
Decebal a fost nevoit să recurgă la un şiretlic, el nu putea aduna într-o
singură zi o armată la fel de numeroasă ca a romanilor, li trebuia un răgaz. Ca
să-l obţină, a poruncit să fie tăiată o pădure la înălţimea omului.
Trunchiurile curăţate de crengi le-a garnisit cu haine, suliţe, steaguri, încât
de departe păreau o armată gata de luptă. În faţă şi-a postat ostaşii adevăraţi,
a aprins focuri, a pregătit maşinile de război...
Apropiindu se de povârnişul acela de
munte şi văzând ce mulţi luptători are Decebal, generalul Iulian nu s-a încumetat
să-şi continuie înaintarea şi a făcut cale întoarsă.
La scurtă vreme după asta, împăratul i-a
propus pace lui Decebal. El a primit-o, cu condiţia ca Roma să-i plătească
despăgubiri de război şi să-i trimită meşteri pricepuţi care să-i repare
cetăţile... Zis şi făcut.
Zece ani la rând liniştea dacilor n-a
fost încălcată de nimeni, până când la cârma Romei a ajuns Traian, care a rupt
din nou pacea cu Decebal.
Căderea cetatii
Noul împărat era un foarte priceput
conducător de oşti.
Năvălind în Dacia, el a adus cu sine o
armată uriaşă, deoarece ştia că de partea lui Decebal sunt şi munţii, şi
codrii, şi râurile, pe care dacii le apărau.
În cele două războaie cu Decebal au
căzut atâţia romani, încât orice alt conducător ar fi renunţat la planul său.
Traian, însă, avea o dârzenie de
nezdruncinat. Ca să poată izbândi, a chemat forţe proaspete, a construit drumuri
de piatră, a făcut poduri, a înălţat fortificaţii. Calea de la Roma până
aproape de Sarmizegetusa, capitala Daciei, părea un puhoi neîntrerupt de
oameni.
Dacii au opus o rezistenţă
nemaipomenită. Ostaşi au devenit toţi, de la mic la mare. Şi femeile. Şi bătrânii...
Şi copiii. Mulţi dintre ei nu aveau arme. Se băteau cu pietre. Cu bâte. Cu ce
le nimerea în mână. Cei răniţi cădeau unii peste alţii, dar nu se clinteau din
loc. Luptând cu moartea, ei se agăţau de braţele şi armele inamicilor,
împiedicându-le înaintarea.
-Prima dată văd un popor atât de viteaz!
a exclamat Traian după o bătălie.
În ziua ceea, în rândurile armatei sale
au fost atâtea pierderi, încât sanitarii nu mai aveau cu ce bandaja răniţii.
Atunci împăratul şi-a rupt cămaşa de pe sine să facă din ea feşe.
În cele din urmă, Sarmizegetusa a căzut.
Susţinut de ultimii apărători ai cetăţii, Decebal a spart încercuirea şi s-a
îndreptat spre partea de răsărit a Daciei, pe care romanii încă n-o
cuceriseră. Dar o unitate de cavalerie duşmană s-a luat după el. Ca să nu cadă
de viu în mâna lor, regele dacilor s-a oprit pe muchia unei stânci, a cuprins
cu ochii munţii din împrejurimi, apoi şi-a smuls pumnalul de la brâu şi, sub
privirile uimite ale romanilor care se apropiau, şi-a pus capăt zilelor...
Comorile Daciei
Vechile cronici spun că, după înfrângerea
lui Decebal, romanilor le-au revenit bogăţii imense. Până şi tezaurul Daciei a
fost descoperit.
În timpul războiului, văzând că nu poate
opri înaintarea cotropitorilor, Decebal a adunat toate comorile din cetatea sa
de scaun şi le-a dus sub pază secretă în afara oraşului. Cu ajutorul prizonierilor
a abătut apele unui râu din munte, a săpat la fundul lui o groapă mare, a pus
în ea toate lucrurile de aur şi argint, astupându-le cu pietre şi pământ, apoi
a readus din nou râul în albia lui. Martorii, cum era şi firesc, au fost
nimiciţi. Părea că nimeni nu va şti niciodată unde se află tezaurul. Dar s-a
găsit un trădător, pe nume Bicilis, care a dat în vileag secretul lui
Decebal...
Bogăţiile luate din Dacia au stârnit la
Roma un entuziasm de nedescris. Înaripat de
triumf, împăratul a organizat serbări, care au durat 123 de zile! Oamenilor de
rând li s-a împărţit pâine şi bani. O anumită perioadă de timp, nimeni n-a
plătit nici un fel de impozite.
În amintirea victoriei sale, Traian a
înălţat în Roma un monument de pomină - Columna lui Traian. Acolo se văd şi
azi, ciopliţi în marmoră, dacii apărându-şi ţara - în opinci, căciuli şi
cojoace, adică în portul nostru naţional.
Dacia a devenit o provincie a Romei. Ca
s-o apere de străini, Traian a lăsat în ea o bună parte din legionarii săi. Mai
târziu a strămutat aici şi numeroşi meşteri, plugari, negustori, mineri,
constructori, care au prins a înălţa oraşe, teatre, băi, palate, şcoli.
Cu timpul romanii şi dacii au uitat de
duşmănia lor şi s-au înfrăţit. Acum munceau împreună, convieţuiau împreună, se
apărau de năvălirile barbare împreună.
Din contopirea acestor două popoare -
dacii şi romanii - am luat naştere noi, poporul român.
Nicolae Dabija, Aurelian
Silvestru – Daciada
Carte de lectură pentru clasa a
II-a (Chișinău-1993)
Pagina: 4-17
Imagine: Cătălin Drăghici
.jpg)
