Cetatea Hotin în cronicile moldovenești

Cetatea Hotin în cronicile moldovenești

Timp de peste cinei secole, Hotinul şi cetatea Hotinului au jucat un rol deosebit în istoria Moldovei medievale. Amplasat pe malul drept al râului Nistru, asigurând controlul asupra vadurilor nistrene, această localitate ocupa un loc strategic la marginea de nord-est a principatului. Situat chiar pe graniţa moldo-polonă, Hotinul a fost martor şi participant la nenumărate războaie şi conflicte, reprezentând, totodată, o poartă prin intermediul căreia se stabileau şi se desfăşurau cele mai variate relaţii comercial-economice sau influenţe cultural-spirituale. Ciocnirile militare provocau imense pagube locuitorilor şi economiei ţinutului, în timp ce anii de pace şi linişte, însoţiţi de obicei de revigorarea schimburilor comerciale, duceau la creşterea numărului populaţiei - ţărani, meşteşugari, negustori etc. Spre regret, din lipsa sau din cauza pierderii de-a lungul timpului a izvoarelor istorice, multe dintre paginile acestui trecut deosebit de interesant - cu necazurile sau momentele lui fericite - nu vor fi niciodată reconstituite. Din acest motiv, una dintre categoriile de surse informaţionale care pot alimenta procesul de scriere a istoriei naţionale şi universale sunt cronicile medievale moldoveneşti, ale căror autori au fost, în multe cazuri, martori sau participanţi la evenimentele descrise.

În continuare, vom încerca să prezentăm unele dintre temele şi problemele principale ale trecutului Hotinului şi locuitorilor săi, abordate în letopiseţele moldoveneşti de către cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce şi alţii.

Probabil, prima chesitune care i-a interesat pe cronicari a fost legată de perioada şi autorii întemeierii Hotinului. De pildă, în interpolarea lui Misail Călugărul la Letopiseţul Ţării Moldovei ai lui Grigore Ureche, se specifică faptul că „Aflatu-s-au într-această ţară şi cetăţi făcute mai de demultu de ianovedzi: cetatea în târgul Sucevii şi cetatea la Hotin şi Cetatea Albă şi cetatea Chiliii şi Cetatea Neamţului şi Cetatea Nouă, Romanul, ce i s-au surpat pământul ş-au căzut cetatea” ¹. Alt cronicar, filo-polonezul Miron Costin, în Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească, intrată în istoriografie ca Poema polonă, scria că Hotinul, Neamţul şi Suceava au fost construite „sau de daci, sau de romani”^{. 2} Acelaşi autor, în altă creaţie a sa, intitulată Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei şi cunoscută sub numele de Cronica polonă, menţiona: „Despre cetatea Hotinului de asemenea avem ştiri că este clădită de daci, ceea ce poate să fie, căci dacii au locuit şi în Podolia” ^3. Existenţa unor multiple fortificaţii antice în spaţiul carpato-dunărean este semnalată de istoricul bizantin Procopius din Caesarea (secolul VI d.Hr.). Acest scriitor constata că gepizii ⁴, care deveniseră stăpâni „aproape a tuturor cetăţilor Daciei”, se lăudau că „vor cuceri întreaga Dacie” ⁵. Este o mărturie care, cu toate că nu menţionează direct Hotinul, nu trebuie trecută cu vederea.

Dimitrie Cantemir, umanist şi om de ştiinţă, fost Domn al Moldovei (1710- 1711), ales în anul 1714 membru al Academiei din Berlin, în Descrierea Moldovei a abordat şi chestiunea privind data întemeierii cetăţilor moldoveneşti. Pornind de la prezenţa Valului lui Traian în diverse părţi ale Moldovei, inclusiv în Hotin ⁶, el ajunge la concluzia că „nu se va mai putea spune niciodată ceea ce au vrut să zică unii ⁷ că cetăţile din Moldova ar fi fost ridicate de genovezi. Căci oştenii romani aflaţi acolo (în Dacia - n.n.), întotdeauna în număr foarte mare, nu puteau locui fără a avea cetăţi şi case; de asemenea nu este de crezut că genovezii, care încercau să pună piciorul la Pont (Marea Neagră - n.n.) numai pentru a face negoţ, ar fi pătruns înlăuntrul Moldovei şi, în locuri potrivite mai degrabă pentru plugărit decât pentru negoţ, ar fi ridicat cetăţi. Mai curând s-ar putea zice că aceste cetăţi au fost ridicate de dacii cei vechi pe când erau încă în înflorire, pe vremea domniei lui Decebal, iar după aceea, ocupate de către romani, ele au ajuns locuri de aşezare pentru coloniile acestora”.⁸

Dacă nu a existat o opinie univocă în ceea ce priveşte primii întemeietori, cronicarii au fost unanimi în descrierea perioadei şi autorilor forticaţiilor ridicate în jurul centrului primar. De pildă, Miron Costin, în studiul său De neamul moldovenilor, menţiona că dacă întemeietori ai Sucevei, Neamţului, Hotinului, Tighinei au fost „dachi cei vechi”, rândul al doilea al zidurilor de apărare de „domnii⁹ sunt adaose”¹⁰. Mai clar, această idee a fost formulată în Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei, scrisă de cărturar pentru autorităţile poloneze: „Numai partea lor din mijloc, în formă de turnuri, durează de la prima clădire, iar zidurile mai late dimprejur le-au clădit, atât la Hotin, cât şi la cetatea Sucevei, a Tighinei şi la Cetatea Albă”. ¹¹

Intensificarea relaţiilor comerciale între Orient şi Occident în secolul al XlV-lea, ce se realizau prin spaţiul carpato-nistrean, a stimulat dezvoltarea numeroaselor localităţi, în special a celor situate în punctele ce permiteau efectuarea unui control direct asupra circulaţiei mărfurilor. Hotinul, crescut lângă unul dintre vadurile Nistrului, pe vestita cale „din varegi la greci", a atras locuitori din regiuni limitrofe sau îndepărtate. Spre exemplu, Vaticanul, cointeresat în atragerea Ţării Moldovei în tabăra statelor catolice, a frimis mai mulţi emisari în ţinuturile situate la est de Carpaţi în vederea realizării unei propagande concentrate şi a atragerii populaţiei şi conducătorilor locali de partea sa. Din acest motiv, pe lângă informaţiile despre nişte prozeliţi catolici în Şiret la începutul secolului al XlV-lea, cancelaria papală menţionează într-un document, emis la 15 februarie 1310, prezenţa unui episcop „da Chocina”¹² (de Hotin). Alt episcop catolic - Jan din Hotin - este inclus la 1433 printre demnitarii de înalt rang ai Poloniei¹³. Aceste două informaţii sugerează faptul că, în secolele XIV-XV, în zonă a existat un anumit număr de locuitori care împărtăşea catolicismul.

Constituirea, la mijlocul secolului al XlV-lea, a statului medieval Ţara Moldovei a dat un impuls puternic vieţii economice şi politico-sociale în teritorile est-carpatice. Într-o anexă a Letopiseţului de la Voskresensk, în care sunt enumerate cele mai importante centre urbane bulgare, româneşti, volâniene, kievene, lituaniene şi poloneze, cunoscută sub titlul Lista oraşelor ruseşti apropiate şi îndepărtate, este acesta şi oraşul „voloh” Hotin pe Nistru.¹⁴ Faptul că acest orăşel a început să joace un rol important în viaţa politică a principatului se poate observa şi din faptul că un oarecare „Ştefan din Hotin” (pârcălab?) a fost inclus în rândul martorilor şi garanţilor diplomei de liberă trecere¹⁵, eliberată la 3 februarie 1397 palatinului Podoliei Spitko de către domnul moldovean Ştefan I (1394-1399).

Cronicarii medievali atribuie Domnului Alexandru cel Bun (1400-1432) reorganizarea aparatului administrativ şi de stat al Ţării Moldovei. Descriind structura puterii instituită de acest domnitor, letopiseţele specifică faptul că în Sfatul Domnesc intra şi „pârcălabul de Hotin la acea margine despre Ţara Leşască şi Căzăcească, giudecătorul tuturor la acel ţinut”¹⁶. Ca importanţă, pârcălabul Hotinului se afla pe treapta a patra în ierarhia demnităţilor boiereşti. Miron Costin, care a deţinut o anumită vreme această funcţie, menţiona că, la nivelul administraţiei locale, lista demnitarilor începea cu pârcălabul de hotin care, „după privilegii, stau şi astăzi între cei doi vornici mari, după cel ai Ţării de Jos şi înainta celui al Ţării de Sus; pârcălabii de Neamţ vin după cei de Hotin. Odinioară, după pârcălăbia de Suceava, era cea de Cetatea Albă la Marea Neagră, apoi cea de Chilia, apoi cea de Hotin, care era a patra la rând. Acum (1684 -r n.n.), când pârcălăbia Sucevei o ţine hatmanul, iar cele de Cetatea Albă şi de Chilia le ţin turcii, în frunte stă cea de Hotin”  ¹⁷ . Acelaşi cronicar arăta în altă parte că pârcălabii „nu mai iau parte la senat, afară de cel de Suceava, dar în privilegii şi acum sunt aşezaţi între cei doi vornici”. ¹⁸

Importanţa Hotinului pentru domnie, dar şi pentru întreaga ţară, consta în faptul că, fiind situat la graniţa moldo-polonă, cetatea, condusă de unul sau doi pârcălcjbi, trebuia să asigure apărarea din partea Poloniei şi să suprime orice tentative ale unor eventuali pretendenţi la tron, sprijiniţi de polonez, de a destabiliza situaţia internă a Moldovei. Miron Costin arăta şi faptul că lipsa de atenţie faţă de menţinerea capacităţii militare a cetăţii Hotin l-a costat tronul pe Vasile Lupu (1634-1635). Rivalul său, Gheorghe Ştefan (1653-1658), ocupând Hotin ui, a reuşit să păstreze şi domnia în mâinile sale¹⁹. Datorită zidurilor puternice şi poziţiei sale strategice, cetatea Hotinului a fost de nenumărate ori centrul de pregătire a ofensivei sau a apărării armatei moldoveneşti în timpul repetatelor războaie cu polonezii, turcii sau tătarii. Aşa s-a întâmplat, de pildă, în anul 1572, când sultanul turc l-a mazilit pe Bogdan Lăpuşneanu (1578-1572) şi l-a numit pe tron pe Ion Vodă cel Viteaz (1572-1574). În faţa trupelor turco-tătare, intrate pe teritoriul Moldovei sub conducerea noului domn, Lăpuşeanu s-a retras în cetatea Hotinului, pregătindu-se de luptă şi aşteptând sprijinul militar polonez. Armata moldo-poloneză a apărat fără probleme Hotinul, însă Bogdan Lăpuşeanu, fiind grav bolnav de pe urma unei boli a ochilor, a renunţat să continue lupta şi s-a refugiat „în Moscu (în Rusia - n.n.), unde şi moartea i s-au prilejuit acolo”²⁰.

La fel s-a întâmplat câteva decenii mai târziu. în anul 1600, Mihai Viteazul, Domn al Ţării Româneşti (1593-1601), în tendinţa de a unifica sub conducerea sa şi Moldova, pe lângă Muntenia şi Transilvania, a întreprins acţiuni hotărâte împotriva domnului moldovean leremia Movilă (1593-1601), care încercase să submineze puterea lui Mihai în Ţara Românească, Ieremia a abandonat capitala Suceava şi s-a retras în cetatea Hotinului, în care se afla o garnizoană întărită cu mercenari germani. Miron Costin menţionează că „Mihai vodă cu toată osârdia bătea cetatea Hotinului, glonţurile lui să cunoşteau în zidurile cetăţii până la surparea cetăţii, având nădejdea că dacă va lua şi acea cetate, va putea stăpâni prea lesne şi ţara Moldovei”. În continuare, făcând trimitere la un Cronograf polonez, cărturarul moldovean sublinia că atât de mare era slava domnului muntean, încât şi „ţara Podoliei”, aflată sub presiunea prozelitismului catolic, „aştepta cu bucurie pre Mihai-vodă să vie, ştiindu-l de o lege (religie - n.n.) cu dânşii, să i se închine ţoţi podolenii” ²¹. Şi de această dată, apărată de trupele poloneze, cetatea Hotinului a rezistat asediului.

Dominaţia otomană s-a repercutat în mod negativ asupra potenţialului economic şi militar al Moldovei, având implicaţii deosebit de nefaste şi în evoluţia activă a domnilor români faţă de suzernitatea otomană, sultanul turc a decis să slăbească capacitatea de apărare a statului, dispunând dărâmarea cetăţilor moldoveneşti. Alexandru Lăpuşneanu, numit pentru a doua oară pe tronul Moldovei (1564-1568), „făcând pre cuvântul împăratului” ce i-a încredinţat din nou destinul ţării, „umplând toate cetăţile de lemne, le-au aprins de au ars şi s-au răsipit, numai Hotinul l-au lăsat, ca să fie apărătură dinspre leşi” ²². În acest context, era firesc ca, în anul 1621, în timpul războiului polono-turc, sultanul, constatând că Hotinul a fost văduvit de atenţia autorităţilor moldovene, lipsesc podurile, nu sunt pregătite locuri de încartiruire a armatei „şi ţara aflându-se fugită şi stricată de leşi”, s-a „scârbit” pe domnitorul Alexandru lliaş (1620-1621,1631-1633). De la moarte a fost salvat de vizirul turc, însă domnului i s-au pus cătuşe de lemn, a fost legat de tun şi adus aşa de la Suceava la Hotin, unde a fost aruncat în închisoare, în care s-a aflat din luna august până în octombrie 1621 ^23.

Mai târziu, când principii moldoveni au început tot mai des să se ridice împotriva dominaţiei otomane, folosind cetăţile pentru respingerea invadatorilor, domnul Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675), grec de origine, fidel sultanului, a dispus distrugerea acestor centre de rezistenţă. De această dată; cetatea Hotinului n-a avut noroc, zidurile fiind dărâmate ²⁴. Potrivit păcii de la Karlowitz (26.01.1699), arăta Ion Neculce, Poarta Otomană s-a obligat „să nu-l tocmască (reconstruiască - n.n.) niciodată” ²⁵.

Totuşi, după campania de la Prut (1711) a ţarului Petru I, în anul 1713 sultanul a ordonat domnului Nicolae Mavrocordat (1709-1710, 1711-1715) să refacă zidurile cetăţii Hotinului ²⁶. În vederea asigurării fidelităţii domnilor moldoveni şi de a se asigura din partea Poloniei, guvernul otoman a hotărât să înfiinţeze o garnizoană permanentă în Hotin şi să transforme întregul ţinut într-o raia turcească. Consecinţele imediate ale acestei măsuri au fost descrise de către cronicari în următorii termeni: „Că turcilor le era calea tot prin ţară, mergând şi viind la Hotin. Unii veneau pre la Focşani, de mergeau pre Şiret, pre la Botoşanii dinspre Bosna, alţii pe Bârlad şi pre la laşi, alţii pre Prut. Şi ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau cu fel de fel de râsuri şi batjocuri a fete fecioare şi a femei înţelepte” ²⁷. De asemenea, arăta Ion Neculce, în timpul războiului ruso-austro-turc din 1736-1739, oastea otomană ce era dislocată în Hotin „mare stricăciune şi pozne făcea oamenilor pre unde lovea” ²⁸.

Hotinenii au avut de suportat necazuri şi nevoi nu numai în secolul al XVIII-lea. Spre exemplu, Grigore Ureche scria că, în anul 1538, oastea poloneză condusă de hatmanul Tamowski a ocupat ţinutul Hotinului şi a ridicat mulţi locuitori, pe care i-a dus în teritoriile leşeşti ²⁹. În anul 1541, Petru Rareş (1527- 1538, 1541-1546) a trimis o solie la regele Poloniei, revendicând restituirea prizonierilor, însă „nici cu o ispravă s-au întors solii săi înapoi” ³⁰. În timpul războiului polono-turc de la 1621, înainte de a ajunge armata otomană, dintr-un motiv necunoscut, polonezii au aruncat „fără de nici o milă” de pe zidurile cetăţi „o samă ce au fost mai fruntea” dintre târgoveţii Hotinului, a consemnat Miron Costin^31. Acelaşi cronicar menţiona că, în anul 1650, Bogdan Hmelniţkii a efectuat împreună cu tătarii o expediţie militară în Moldova, ocupând o mare parte a ţării, inclusiv ţinutul Hotinului. Cetatea Sucevei a fost salvată de „Gavrilaş logofătul şi câţiva boieri de la ţară” care „au dat cazacilor şi tătarilor o sumă de bani; Iară dinafară, la ţară, au aflatu ţara toată pre acasă, cu dobitocu, cu herghelii, de care era pre atunci plină ţara. Plean, robi au luat fără număr multe, şi case de boieri au robitu” ^32.

Chiar şi în vreme de pace locuitorii Moldovei o duceau nu prea strălucit. De pildă, în scopul prevenirii răscoalei populaţiei şi excluderii posibilităţii revenirii pe tron a lui Ştefan Petriceicu (1672-1673, 1673-1674, 1683-1684), care se refugiase în Polonia, domnul Dumitraşcu Cantacuzino (1674-1675) „adus-au multă oaste tătărască, şi au iernat în ţară, în Lăpuşna, în Orhei, Soroca, laşi, Hotinul, Dorohoiul şi Hârlăul. Şi de primăvară, când au vrut să purceadă, tătarii au robit mulţime de oameni dintr-acele ţinuturi, care până astăzi (1729 - n.n.) stau săliştile pustii, e atunci”. ³³

Trebuie să menţionăm faptul că nu numai polonezii, turcii sau tătarii provocau nenorociri hotihenilor, ci şi oştile ortodoxe. Pe lângă incursiunile cazacilor, moldovenii au avut de făcut faţă şi ocupaţiei armatelor ruseşti. Astfel, în anul 1739, oştirile ţariste au cucerit Hotinul şi au lăsat aici o garnizoană în număr de 3000 ostaşi, în frunte cu generalul Lowendal. Iniţial, ruşii au pregătit cetatea pentru a o arunca în aer, însă apoi au renunţat la această idee. În schimb, scria Ion Neculce, ei „trimis-au de au robit toţi oamenii din ţinutul Hotinului şi de pe marginea Cernăuţiului. Şi i-au trecut cu copii, cu femei la Mosc. Şi împărţeau pre oameni ca pre dobitoace. Unii le luau copiii, alţii bărbaţii, alţii muierile. Şi-i vinde unii la alţii, fără leac de milă, mai rău decât tătarii. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrimi era, cât s-auzea glasul la cer” ^34.

Deseori, însă, şi hotinenii profitau de pe urma dezordinii ce se instaura în timpul războiului sau a schimbării domniei. Astfel, Miron Costin a descris faptele locuitorilor Hotinului în timpul războiului între Gheorghe Ştefan (1653- 1658), numit domn de către sultan, şi Vasile Lupu, susţinut de Bogdan şi Timoş Hmelniţkii. În momentul în care Vasile Lupu şi curtea lui traversa Nistrul pentru a trece în teritoriul controlat de ginerele său Timoş, târgoveţii Hotinului, „văzând spaima şi graba la trecătoare, precum face vremea ca aceea, au dat jacu în rămăşiţa carelor, şi multe haine scumpe, arginturi au apucat, încât de atunci ştiu îmbogăţiţi pre câţiva hoticeni”, menţiona cronicarul³⁵. În acelaşi an 1653, când oastea poloneză s-a aşezat cu tabăra lângă Jvanţ, leşii au construit un pod peste Nistru şi au început să treacă în Moldova „la pâine, la fânuri, strica şi prisecile oamenilor. Şi era la Hotin pâine în stoguri cu mare bivşug într-acel an. Iar mulţi din Ieşi au plătit şi cu capetele hrana aceea de la oameni de ţară, durându-i inima pentru munca sa” ³⁶.

Numeroasele războaie şi nenorocirile care le însoţeau creau un teren favorabil pentru izbucnirea diveselor mişcări ţărăneşti. Una dintre tulburările sociale de acest gen a fost amintită în cronică: „Se ridicase pre acele vremi un tâlhariu, anume Ditinca, care la vedere, fără sfială, umbla în ţinutul Hotinului şi a Cernăuţilor şi poruncea satelor. Ce au trimis [Gheorghe] Ştefan-vodă pre Bucioc stolnicul cu o samă de slujitori şi l-au spart şi toţi oamenii lui i-au risipit” ³⁷.

Iar Ion Neculce relatează că, în anul 1672, „făcutu-s-au şi o minune mare arătare la Hotin, într-o mănăstioară mică ce este supt cetate. Au lăcrămat icoana Maicii Precistei, cât se răntuna lacrimile pe chipul icoanei, de le vedeau toţi oamenii. Şi pica într-o tipsie ce era pusă supt icoană, de era de mirare a privi arătarea şi semnu ca acela, care au fost adevărat semn de peire a mulţi creştini în Ţara Leşească şi începătura durerii şi stricării ţării noastre. Că de atunci din an în an tot rău şi amar de creştini şi pustiire au rămas locurile pre acolo” ^38.

Cronicile medievale moldoveneşti conţin de asemenea multe alte informaţii referitoare la personalităţile care au murit sau au fost răpuse în Hotin; la mersul diverselor războaie şi bătălii ce s-au purtat pe teritoriul ţinutului Hotin; la multiplele devastări ale acestei zone, dar şi la colonizarea ei în timpul primilor domni moldoveni sau în secolele următoare (aşa-numitele „slobozii” în ţinuturile Hotin şi Cernăuţi); la impozitele şi obligaţiile la care era supusă populaţia; la demnitarii administraţiei moldoveneşti sau turceşti din Hotin; la regii, principii, magnaţii, boierii şi membrii familiilor lor care căutau sau găseau refugiu în vestita cetate etc. Toate acestea, ca şi încă multe altele, reprezintă un material informaţional extrem de valoros ce trebuie transpus în divese lucrări ştiinţifice sau de popularizare a istoriei naţionale şi a ţinutului natal.

Ştefan Purici

Almanahul cultural-literal „Țara Fagilor”, 

 vol. IX – 2000
FOTO: Valea Prutului

Bibliografie:

1. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş-vodă până la Aron-vodă (1359-1595),, în letopiseţul Ţării Moldovei...: Cronici, îngrijirea textelor, glosar şi indici de Tatiana Celac, Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p.28

2. Miron Costin, Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema polonă], în Miron Costin, Opere, Ediţie critică cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P.P.Panaitescu, Bucureşti, 1958, pp.222, 237

3. Miron Costin, Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei [Cronica polonă], în ibidem, p.205

4. Gepizii - unul dintre triburile goţilor

5. Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, Bucureşti, 1963, pp.188, 190

6. Vinscur I., Guţal A, Peniac S., Timosuc B., lacubovski V., Dovidenie Arheologii Ucrain... Kiiv1984, S. 167

7. D.Cantemir face trimitere la cronicarul polonez Joachim Bielski (1540-1599)

8. Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Chişinău, Editura Hyperion, 1992, p.32-33

9. Aceeaşi idee este cuprinsă şi în lucrarea sa Istorie în versuri polone Moldova şi Ţara Românească, p.222

10. Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p.265

11. Miron Costin, Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei [Cronica polonă], p.205

12.  Monumenta Hungariae Vaticana, Seria 1,1885, voi.II, p.456; apud Ion Chirtoagă, Hotinul, „Destin Românesc - Revistă trimestrială de istorie şi cultură" (Chişinău-Bucureşti), II, 1995, nr.1, p.86

13. Mihai Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, laşi, 1932, voi.II, p.657

14.  Polnoe Sobranie Russchih Letopisei T. VII. Peterburg, 1856, S. 240

15.  Mihai Costăchescu, op.cit., p.616-617

16. Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p.31 (glosa lui Misail Călugărul)

17. Miron Costin, Cronica Ţărj,lor Moldovei şi Munteniei (Cronica polonă] (variantă), în Miron Costiş Opere, Bucureşti, 1958, p.390

18. IderTvIstorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească IPoema polonă], în ibidem, p.239

19.  Idem, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, în Letopise ţul Ţării Moldovei...: Cronici, îngrijirea textelor, glosar şi indici de Tatiana Celac, Chişinău, Editura Hyperion, 1990, pp.207-210, 216

20.  Grigore Ureche, op.cit., p. 102-103

21.  Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, p.141-142

22.  Grigore Ureche, op.cit., p.100

23.  Miron Costin, op.cit., p. 165-166

24.  Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Da bij a-vodă până ia a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, în Letopisţul Ţării Moldovei..: Cronici, îngrijirea textelor, glosar şi indici de Tatiana Celac, Chişinău, Editura Hyperion, 1990, p.295

25.  Ibidem, p.340

26. Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras), Studiu şi edi ţie critică de Dan Simonescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p.73-74

27. Ion Neculce, op.cit., p.412

28. Ibidem, p.458

29. Grigore Ureche, op.cit.,p.76

30. Ibidem, p.82

31. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron-vodă încoace, p. 160

32. Ibidem, p.199

33. Cronica anonimă a Moldovei 1661-1729 (Pseudo-Amiras), p.49

34. Ion Neculce, op.cit., p.466

35. Miron Costin, op.cit., p.207

36. Ibidem, p.224

37. Ibidem, p.229

38. Ion Neculce, op.cit., p.286