Un vis ciudat de Porfir Sanduleac

Un vis ciudat de Porfir Sanduleac

Umblând şi eu anul trecut cu uratul, ca şi în anii precedenţi, m-am cam trudit. Cred că şi bătrâneţele acestea mă cam dau din drum. Căci aşa-i omul, dacă îmbătrâneşte, pune paie şi-l pârleşte. Şi, să vedeţi, minune, nu alta! Cum am venit acasă, m-am prăvălit în pat aşa îmbrăcat cum eram şi-am adormit buştean, de putea băbuța mea să taie lemne pe mine ca pe-un trunchi, că tot nu mă trezeam. Şi adormind aşa din gros, am fost furat de un vis ciudat. Minune nu alta! Deodată, toţi oamenii se prefăcură în dobitoace. Care era bou, care ţap, care câine... Ia nevoie,

Muzeul e locul unde îți poți regăsi strămoșii, originea și identitatea (fotografii)

Dragi cititori, astăzi vă propun să vizionați o expoziție virtuală de fotografii realizate în sălile al două muzee din Republica Moldova.

Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală

Este cel mai vechi muzeu din Republica Moldova. Istoria Muzeului începe în anul 1889, când Zemstva Basarabiei a organizat Expoziţia Agricolă şi Industrială, care a şi stat la baza fondării instituţiei muzeale.

Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală pe parcursul existenţei sale şi-a lărgit treptat domeniul de activitate, creând colecţii ce reflectă istoria naturală, natura contemporană, evoluţia societăţii umane şi cultura tradiţională de pe teritoriul Basarabiei iar mai târziu a Republicii Moldova. În prezent deţine un patrimoniu de circa 135 mii de piese.

Tastează „Vezi mai Departe” pentru a vizualiza colecția muzeelor

Gheorghe Nichitin - Gospodarul izvoarelor din Stroeşti

Gospodarul izvoarelor din Stroeşti

Dacă ne conducem după înţelepciunca poporului, omul în viaţa lui trebuie și sape o fântână, să sădească un pom, adică șă lase o urmă frumoasă pe pământ. Să sădească pomi poate fiecare, dar, iată, să sape fântâni nu la toţi le este dat. Este nevoie de o iscusinţă deo­sebita, de bărbăţie şi de un mare risc, fiindcă acolo, în fundul fântâ­nii, nu ştii ce surprize îți poate pregăti solul și cât de puternic este izvorul. Acesta poate ţâşni momen­tan, și ai nimerit în apă rece până la brâu. E adevărat, oamenii, care scot la suprafață lutul și apa, îți asigură şecuritatea, dar asemenea situaţii nu sunt deloc plăcute, chiar pentru un fântânar cu experienţă.

Domnul Gheorghe Nichitin, gospodar din Stroeştii Noua Suliţei, a săpat în satul său natal vreo treizeci de fântâni: unele adânci, altele mai puțin adânci. „Cea mai adâncă fântână, sâpată de mine, are 32 de metri. Să știți de câte ori sa năruit pămân­tul peste mine! Dar mă atrage această meserie, aşa cum minerul nu poale fără mină”,

La Stroești a fost înălțată o cruce în memoria jertfelor regimului comunist

Hramul Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” din Șendreni (21 septembrie 2014)

Hramul Bisericii „Nașterea Maicii Domnului” 

din satul Șendreni (Dranița) (21 septembrie 2014)

Tastează „Vezi mai Departe” 

pentru a vizualiza mai multe fotografii

Vecinii şi scăldătoarea de Porfir Sanduleac

Vecinii şi scăldătoarea

Erau odată doi vecini şi trăiau, şi se împăcau între ei ca fraţii. Toate mergeau bine când ambii au rămas fără un loc de muncă şi au fost nevoiţi să caute alte îndeletniciri pentru a hrăni gurile din casă şi a satisface poftele nevestelor, care erau deprinse, în orice zi de serbare, să îmbrace câte o haină nouă. Ce să facă bieţii oameni? Dă-i încolo, dă-i încoace, nimic până când într-o bună zi unul dintre ei vine la celălalt şi se laudă:

- Măi cumetre, am hotărât să produc basamac. Este o afacere bună, deşi interzisă, ar aduce un bănuţ la casă. O altă ieşire nu văd deocamdată. Ba şi muierea asta mă scoate din casă. Te sfătui şi pe tine, cumetre, să practici treaba asta. Vezi că o să-ţi prindă bine. Când vei avea nevoie de aparate, vii la mine.

Zis şi făcut. Din acea zi au cumpărat zahăr şi drojdie şi au pus la dospit, mai întâi câte zece kilograme,

„Fără trecut nu există viitor” de Zinaida Muntean (Oprișeni)

Hramul Bisericii „Sf. Dreapta Elisabeta” din Stălinești (18 septembrie 2014)

Hramul Bisericii „Sf. Dreapta Elisabeta” 

din satului Stălinești (raionul Noua Sulița) (18 septembrie 2014)

Tastează „Vezi mai Departe” 

pentru a vizualiza mai multe fotografii

Eduard Pridolob a revenit la Marșinți din „Infernul separatist”

A revenit la Marșinți din „Infernul separatist”

Inter­viu cu osta­şul Eduard Pridolob din Mar­şinţi, după reve­ni­rea la baş­ti­nă din zona răz­bo­iu­lui nede­cla­rat

Eduard este ori­gi­nar din Mar­şinţi, raio­nul Noua Suli­ţă, ostaşal Bri­gă­zii de desant nr.80. Recent el s-a întors din Estul Ucrai­nei. Ulti­ma lună şi jumă­ta­te acest tânăr în vâr­stă de 22 de ani s-a aflat în unul din­ trecele mai fier­ binţi punc­te de pe har­ta Ucrainei – în aero­por­tul din Lugansk.

Eduard este unul din­tre cei nouă ostaşi ai bri­gă­zii cer­nă­u­ţe­ne de desant, care zile­ le tre­cu­ te s-au întors la vatră vii şi nevă­tă­maţi. Cu două luni în urmă de la Cer­nă­uţi la Lugansk s-au por­nit 50 de ostaşi. De atunci cinci din­tre ei au fost aduşi aca­să cu ajuto­rul „trans­por­tu­lui 200”, adi­că în sicrie. Alţii au fost răniţi sau au fost tri­mişi acasă din cau­za stă­rii psi­hi­ce. Ce l-a sal­vat pe acest tânăr din Mar­şinţi? Dum­ne­zeu, des­ti­nul, rugă­ciu­ni­le fier­binţi ale cui­va sau cele trei cru­ciu­li­ţe de la gât, dărui­ te lui în anu­mi­te momen­te ale vie­ţii şi pe care el nu le scoa­te nici­ o­da­tă? Aceas­ta deacum nu este atât de impor­tant. Impor­tant este că-i aca­să, că-i viu.

Eleonora Amihalachioae - Le cânt oamenilor cu drag

Eleonora Amihalachioae - Le cânt oamenilor cu drag

Un român din Cernăuţi de şapte decenii se ocupă de creşterea porumbeilor

Un român din Cernăuţi de şapte decenii 

se ocupă de creşterea porumbeilor

Cernăuţeanul Vasile Ţurcan, originar din raionul Hliboca, de şapte decenii se ocupă de creşterea porumbeilor. Aceste păsări l-au însoţit chiar şi în armată. Îi ţinea în podul clădirii, unde se afla tipografia ziarului militar. Profesia lui civilă, de linotipist, i-a prins bine şi la cătănie. Avea timp să îngrijească şi de porumbei.

Slobozit la vatră şi venind la Cernăuţi, domnul Vasile Ţurcan s-a angajat la tipografia regională, devenind unul dintre cei mai buni linotipişti. Decenii la rând a cules în metal

Plâng și deplâng de Todor Nicolaevici

Plâng și deplâng de Todor Nicolaevici

Într-un articol din ziarul „Бульвар” (nr. 27, 2013), scriitorul şi publicistul Vitali Korotici se plânge că o parte din ucraineni prea mult îşi exprimă nostalgia după trecut, iar o altă parte distruge şi neagă totul ce mai aminteşte de trecut. Mă întreb şi eu : ce era rău în faptul că Ucraina ocupa înainte vreme locul patru în Europa cu economia sa, locul doi în lume la producerea zahărului din sfeclă, era vestită cu locomotivele şi tractoarele sale? Multe erau bune în medicină şi în sistemul de învăţământ. Oare toate aces­tea şi altele nu merită nostalgie în comparaţie cu situaţia actuală? Simţindu-mă şi eu, păcătosul de mine, printre acei ce plâng după cele bune din trecut, încerc, în rândurile de mai jos, să mărturisesc după ce fel de trecut îmi pare rău.

Da, plâng şi eu, dar nu după râşniţă, îmblăciu, ţolul de buci şi nici după colec­tivizare. Plâng după

Iea bunicii Maria din Costiceni de Raluca-Maria Rotaru

Odiseea tezaurului românesc

Odiseea tezaurului românesc

„Tezaur” înseamnă o bogăţie (avere, mândrie naţională) ce nu se vinde, nici nu se cumpără, ci se păs­trează ca ceva sfânt şi scump pentru întreaga naţiune. Tezaurul constă din anumite obiecte preţioase şi de neînlocuit pentru poporul respectiv - monede vechi de o importanţă istorică, cărţi şi documente istorice, icoane şi haine bisericeşti, lingouri de aur, bijuterii şi alte obiecte naţionale.

În anul 1916, când armatele germane se aflau lângă Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti, pregătindu-se să ocupe Bucureştiul, con­ducerea României hotărăşte să-şi salveze Tezaurul Naţional la ruda regelui, împăratul Rusiei, Nicolai al II-lea. Acesta primeşte propunerea, garantând păstrarea şi înapoierea la timpul potrivit a tuturor celor încredinţate. Astfel, această bogăţie naţională nimereşte în Kremlinul din Moscova. Însă după lovitura de stat din octombrie 1917 şi luarea puterii de

Strigătul sângelui (Povestea ienicerului turc) de Todor Nicolaevici

Strigătul sângelui de Todor Nicolaevici

Pe timpul Turciei Otomane (1505-1774) cel mai greu şi sălbatic bir pe capul românilor era luarea forţată a băieţilor pentru ai pregăti ostași devotaţi imperiului. Toate încercările şi străduinţele domnitorilor de a înlocui această neomenească povară cu alte feluri de danii au fost zădarnice. Aceşti copii erau instruiţi în tabere speciale, unde ocupaţia principală era pregătirea militară. Neştiind nimic de originea lor, crescuţi într-o disciplină sălbatică, zi şi noapte cu arma în mână, mereu impuşi la cruzimi şi omoruri, deveneau cei mai sângeroşi luptători ai sultanului. Anume aceşti ieniceri şi formau unităţile cele mai credincioase ale suveranului.

O legendă povesteşte, că într-un sat trăia o familie ca toate celelalte. Avea un băieţel, Ionel, care era toată bogăţia şi feri­cirea părinţilor. Creştea văzând cu ochii şi cu cât se făcea mai mare, cu atât mai frumuşel şi drăgălaş devenea. Într-o zi, mama torcea pe cuptor, tatăl era cu treburile pe afară. Băieţelul se juca cu cruciuliţa mamei de la gât. Jucându-se, o scapă pe plita fierbinte, mama o apucă repede, dar fiind destul de fierbinte, o scapă din greşeală pe pieptul băieţelului şi ea-i lasă o cicatrice în formă de cruciuliţă. Arsura nefiind prea mare, urmările n-au fost complicate, aşa că spaima a trecut cu bine.

Dar odată în sat, fără veste, au dat buzna turcii. Au apucat în grabă mare din braţele mamelor pruncii de 3-4 anişori şi au dispărut. A fost răpit şi Ionel. Satul s-a transformat într-un plânset şi bocet, de-ţi părea că-i sfârşitul lumii, nu alta. Mamele, înecându-se în lacrimi, nebune de durere, alergau bezmetice, chemându-şi copilaşii. Taţii, amuţiţi de cele văzute, se uitau îngroziţi unul la altul, chinuiţi de sentimentul vinovăţiei, că n-au fost în stare să preîntâmpine această

Când migrația nu poate opri focarul culturii - Interviu cu dl Vasile Reabco

Când migrația nu poate opri focarul culturii

Interviu cu dl Vasile Reabco, directorul Casei de cultură din satul Dinăuţi, 

raionul Noua Suliţă

-Domnule Vasile, Dinăuţiul este unul dintre cele mai mari sate din raionul Noua Suliţă. Şi tot printre primele este în pri­vinţa imigraţiei braţelor de muncă. Dar viaţa culturală la Dinăuţi este destul de variată. Casa de cultură nu este pustie.

-Conlucrăm foarte mult cu şcoala din localitate. Ele­vii - şi mai mici şi mai mari - participă la cercurile noastre artistice, mai ales la cele coregrafice. Odată deprinşi cu dansul, ei nu se lasă de activitatea artistică chiar şi după absolvirea şcolii, fiind deja căsătoriţi, având familii­le lor.

„Profesorul este menit de la Dumnezeu sa fie profesor”

„Profesorul este menit de la Dumnezeu sa fie profesor”

Interviu cu profesorul de română, Nicolae Costaș, de la Şcoala medie incompletă nr.13 din Cernăuţi

-Stimate Nicolae Costaş, suntem în preajma începutului unui nou an de învăţământ - Perioadă în care profesorul Şcolar e în văzul tuturor. Care este rolul lui în societatea de astăzi?

-Profesorul este menit de la Dumnezeu să fie profesor. El răspunde direct de formarea imaginii copilului. Şi dacă un copil, la un moment dat, greşeş­te, răspund, în primul rând, părinţii, apoi profesorii. Cu ajuto­rul lui Dumnezeu vom trece şi peste starea de război, şi peste starea de reforme şi vom avea un viitor mai bun. Din păcate, valoarea profesorului în ziua de astăzi este foarte mică: pentru salariul pe care-l primesc, răs­punderea este foarte mare. Cu un salariu de 1.500-2.000 de grivne este foarte greu să-ţi întreţii familia şi, în acelaşi timp, să te dedici învăţământului. Prin­tre colegii mei sunt oameni devotaţi profesiei. În mare parte fac această muncă benevol.

-Dar, ce înseamnă, bună­oară, să fii profesor într-o Şcoală cu limba de predare română?

-Cred că este complicat să fii profesor

Centenarii raionului Noua Sulița: Gheorghe Bezuşca și Natalia Cercas

În viaţa sa lungă de o sută de ani a trecut prin multe încercări

La 22 august şi-a marcat jubi­leul de o sută de ani tărăsăuţeanul Gheorghe Bezuşca. Într-un bar din sat, onoratul centenar şi-a adunat toate rudele la o masă mare şi cu bucurie s-a fotografiat împreună cu ele ca să rămână ca amintire.

Gheorghe Bezuşca, un om iubitor de viaţă, ca nimeni altul, ştie preţul acesteia. Născut în luna şi în anul izbucnirii Primului război mondial, Gheorghe Bezuşca a avut un destin însemnat de sângerosul Marte. Lui i-a fost sortitsă cunoască toate groză­viile războiului. În anul 1941, chiar în pri­mele zile

10 cele mai importante beneficii ale prunelor

10 cele mai importante beneficii ale prunelor

Intens folosite ca materie primă pentru producerea legendarei pălinci, prunelor le-au fost trecute cu vederea alte merite pentru care ar trebui sa fie iubite. Ele întăresc sistemul imunitar şi detoxifică organismul. În plus, mai sunt şi savuroase.

Calităţile nebănuite ale acestor fructe micuţe au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri, de când au fost aduse în Europa, din Siria. Inclusiv fructele uscate le păstrează, pentru mult timp. Iar doctorii nu se feresc să declare că dacă toată lumea ar mânca două-trei prune pe zi, multe boli ar fi prevenite. Iată doar câteva dintre virtuţile lor terapeutice.

1. Stimulează imunitatea. O prună n-ar trebui refuzată niciodată, pentru că i-ai face organismului un deserviciu. Te energizează rapid, alungă oboseala şi reglează activitatea sistemului nervos. 

Un destin ce impresionează (stareţul Mănăstirii Bănceni Longhin)

Un destin ce impresionează

Cât de important este ca pe timpurile aces­tea de restrişte să fie cât mai mulţi dintre acei care răspândesc între oameni lumina credinţei, păcii şi iubirii. Din categoria aces­tora face parte şi stareţul Mănăstirii înălţarea Dom­nului din Bănceni Longhin. El, Episcopul Longhin, este cel mai bogat tată de pe pământ: are peste 400 de copii, dintre caro 86 sunt invalizi şi suferă de cele mai grele boli. Fiind orfani, ei au fost aduşi la Mănăstirea din Bănccni, unde au găsit o grijă părintească deosebită. De aceea, ei toţi îi spun părintelui Mihai „tată”, căci el găseşte vor­be de mângâiere pentru fiecare aparte.

Credinţa fierbinte în Dumne­zeu li poartă paşii pe acest pământ. Şi acest lucru l-am observat când era elev, câci i-am fost prima învăţătoare. La o lecţie de muzică în clasa a treia contro­lam auzul muzical al elevilor. Fiocare copil trebuia să îngâne o melodie. Atunci Mihai Jar s-a ridicat în picioare şi a cântat: Îţi mulţumosc, măicuţa scumpa, că mă creşti cu frică de Dumnezeu...”. Eu l-am oprit căci pe vremea ceea asemenea cuvinte nu se pronunţau, dar am observat că vocea lui putea fi comparată cu trilul privighetorii.

Ramuri din arborele neamului meu

Ramuri din arborele neamului meu

În unul din numerele „Zorilor Bucovinei” a fost publicat un articol de-al meu, în care am încercat să-i răspund stimatului domn Todor Nicolaevici la întrebarea despre originea numelui de familie Sucevan, ce mi-i dat să-l port. În acel articol am scris numai despre o ramură a arborelui genealogic, la rădăcina căruia a stat Anton Suceveanu. Acum, după ce am răscolit prin arhiva familiei şi a memoriei, o să-i dau un răspuns mai complet.

Citește partea 1: Mă străduiesc să port cu demnitate numele moştenit de la străbuni 

Fiul lui Anton, Vasile, a avut mai mulţi urmaşi. O să mă opresc puţin la nepotul lui Anton, Xenofon, care, deşi nu şi-a schimbat locul de trai, a reuşit în viaţa sa să trăiască în trei state. Până în anul 1918 a trăit în imperiul rus, din 1918 până în 1940 - în România Regală, iar din 1940 până la moarte în uniunea sovietică. Pe vremea ţarului Nikolai, Xenofon a slujit în armată şi a ocupat postul de pi­sar (ducea evidenţa trebuincioasă). Drept dovadă, am găsit o poză de-a sa, din acei ani, ce-l înfăţişează în costum alb, cu mapa subsuoară şi cu baston. Iată ce mi-a poves­tit fiica lui Xenofon, Profira: „Având două hectare de pământ, tata a chibzuit bine cum să gospodărească. S-a străduit să întreţină casa, să poată hrăni cei doi cai, vaca, oile şi numeroase păsări de curte. Pentru necesită­ţile gospodăriei, el a construit o stodoală de 100 metri lungime şi 30 metri lăţime. Era şi destul de înaltă, se putea intra cu căruţa încărcată. Astfel, din roadele aduse din câmp nu se irosea nici un grăunte. Afară de acestea, tata lucra câteva hectare de pământ luate în arendă de la boierii de peste Prut. Vara, din cei şase copii, ne lua pe toţi care puteam ţine sapa în mâini să-i ajutăm. Muncea vârtos şi am deprins şi noi de la tata să iubim pământul. Neîntrecut la hărnicie, tata era un om foarte credincios, enoriaşii îl stimau ca staroste al bisericii noastre. El avea grijă ca noi, copiii, să nu lipsim nici o duminică de la biserică. Deseori, seara, tata lua fruierul,  se aşeza pe prispa din faţa casei şi cânta foarte duios, mai mult melodii religioase. După organizarea colhozului, toate stodolile din curţile ţăranilor au fost „naţionalizate”, iar a noastră, deoarece era cea mai mare, a fost