Eduard Pridolob a revenit la Marșinți din „Infernul separatist”




A revenit la Marșinți din „Infernul separatist”
Inter­viu cu osta­şul Eduard Pridolob din Mar­şinţi, după reve­ni­rea la baş­ti­nă din zona răz­bo­iu­lui nede­cla­rat
Eduard este ori­gi­nar din Mar­şinţi, raio­nul Noua Suli­ţă, ostaşal Bri­gă­zii de desant nr.80. Recent el s-a întors din Estul Ucrai­nei. Ulti­ma lună şi jumă­ta­te acest tânăr în vâr­stă de 22 de ani s-a aflat în unul din­ trecele mai fier­ binţi punc­te de pe har­ta Ucrainei – în aero­por­tul din Lugansk.
Eduard este unul din­tre cei nouă ostaşi ai bri­gă­zii cer­nă­u­ţe­ne de desant, care zile­ le tre­cu­ te s-au întors la vatră vii şi nevă­tă­maţi. Cu două luni în urmă de la Cer­nă­uţi la Lugansk s-au por­nit 50 de ostaşi. De atunci cinci din­tre ei au fost aduşi aca­să cu ajuto­rul „trans­por­tu­lui 200”, adi­că în sicrie. Alţii au fost răniţi sau au fost tri­mişi acasă din cau­za stă­rii psi­hi­ce. Ce l-a sal­vat pe acest tânăr din Mar­şinţi? Dum­ne­zeu, des­ti­nul, rugă­ciu­ni­le fier­binţi ale cui­va sau cele trei cru­ciu­li­ţe de la gât, dărui­ te lui în anu­mi­te momen­te ale vie­ţii şi pe care el nu le scoa­te nici­ o­da­tă? Aceas­ta deacum nu este atât de impor­tant. Impor­tant este că-i aca­să, că-i viu.
Eduard Pri­do­lob a pre­fe­rat să ple­ce în arma­tă prin con­tract, în regi­men­tul 300, rămâ­nând în subu­ni­ta­tea de desant după refor­ma­rea aces­tu­ia. Mai întâi au ple­cat la lup­tă o echi­pă de desant din Bri­ga­da 80, Eduard a rămas la Cer­nă­uţi. Mamă-sa, care pe atunci sosi­se aca­să de pes­te hota­ re, i-a spus scurt: „La răz­boi nu pleci!”. După ce ea a ple­cat din nou pes­te hota­re, Eduard a decis să ple­ce şi el… dar la răz­boi. Geografia aces­tor lup­te e în auzul fie­că­rui: Slo­viansk, Seve­ro­do­neţk, Kras­nyi Liman… Iar apoi Aero­por­tul din Lugansk. Şi invo­lun­tar vrei să întrebi: cum deau reu­şit osta­şii ucrai­neni să se men­ţi­nă aco­lo, în încer­cui­re, o lună şi jumă­ta­te?
– Aco­lo au fost lup­te crân­ce­ne, cum de-aţi rezistat?
– Au fost mul­te uni­tăţi, iar spre sfâr­şit au rămas cir­ca 400 de ostaşi – din tru­pe­le de desant şi tan­chişti. Eram încer­cuiţi din trei părţi. Numai din par­tea de nord a aeropor­ tu­ lui era un canal de legă­tu­ră. Mai bine zis, un cori­dor. Restul era „teri­to­riul” sepa­ra­tiş­ti­lor. Arti­le­riş­tiilor erau „dar­nici”: tră­geau în noi din tunuri şi din insta­la­ţii­ le reac­ti­ve „Grad”. Noi stă­team la un post for­ti­fi­cat. Însă ce fel de for­ti­fi­ca­ţie era ace­ea – un han­gar şi două gropi pen­tru exa­mi­na­rea teh­ni­cii. Gro­pi­le erau folo­si­te pentru a ne ascun­de în tim­pul tiru­lui de foc.
Le aco­peream cu niş­te lăzi din metal. Am avut noroc, fiind­ că n-a explo­dat alături nici un obuz. Cum auzeam sal­ve­ le „Grad”-ului, ime­diat fugeam în adă­post. Ziua era mai com­pli­cat, fiind­că nu se vedea de unde trag sis­te­me­le reac­ti­ve, iar noaptea focul lor se vedea foar­te bine.
Încăie­rări directe prac­tic nu au fost, poves­teş­ te Eduard. Sepa­ra­tiş­tii, ruşii – sunt ina­mici, tre­bu­ie s-o spu­nem pe şleau. Se stră­du­iau din răs­pu­teri să-i nimi­ceas­că pe osta­şii ucrai­neni cu aju­to­rul arti­le­riei. Nu le păreau rău de obu­ze. Cano­na­da nu înce­ta nici ziua, nici noap­tea.
Cân­tă­rind bine fie­ca­re cuvânt, l-am între­ bat:
– Dar pen­tru ce a tre­buit să staţi în apă­ra­rea aero­por­tu­lui? Evi­dent, nu este o între­ba­re care poa­te fi adre­sa­tă unui ostaş de rând, care exe­cu­tă ordi­nul. O ştiu mai bine stra­te­gii şi tac­ti­cie­nii. Dar, totuşi…
– Dacă stăm şi jude­căm mai bine, atunci reie­se că acel aero­port nici nu mai este aero­port. Teri­to­riul lui a fost supus tiru­ri­lor tra­se din „Grad” şi „Ura­gan”. Din pis­ta de deco­la­re nici urmă n-a rămas. Gro­pi­le sunt adânci. La înce­put a fost foar­te greu, iar apoi tiru­ri­le din arti­le­rie erau pen­tru noi ca „bună ziua”. Ne-au rămas trei tunuri şi din ele tră­geam, drept răs­puns, asu­pra pozi­ţii­lor ina­mi­cu­lui.
– Pot să vă întreb: era un sens oare­ca­re de a apă­ra aero­por­tul?
– Eu, per­so­nal, n-am văzut în aceas­ta nici un sens. Am pri­mit ordin să urmă­rim, să anun­ţăm când vor apă­rea tan­curi, teh­ni­ ă blin­dată din par­tea sepa­ra­tiş­ti­lor. Însă până arti­le­ria noas­tră răs­pun­dea, puteai să fumezi trei ţigări. Eram înar­maţi numai cu pis­toa­le-auto­ma­te şi le-am folo­sit doar în tim­pul retra­ge­rii.
– Aş vrea să vă întreb despre pier­deri.
– În subu­ni­ta­tea noas­tră „trans­portul 200” i-a luat pe cinci, trei au fost nevoiţi să plece în con­ce­diu – nervii n-au rezistat, cinci au dis­ pă­rut fără ves­te şi sunt foar­te mulţi răniţi. Cele mai straş­ni­ce sunt schi­je­le. Mulţi ostaşi au fost răniţi de schi­je.
Aces­te răni se vin­de­ că foar­te greu, însă răni­ţii secon­so­lea­ză cu gân­dul că au scă­pat cu via­ţă.
– Nu este un secret că sta­tul prac­tic nu poa­te să-i asi­gu­re pe apă­ră­to­rii săi cu totul ce este nece­sar pen­tru pro­tec­ţie.
– Din par­tea sta­tu­lui am pri­mit arme şi muni­ţii. Iar restul este meri­tul volun­ta­rilor. Îmbră­că­min­tea, căş­ti­le, ves­te­le anti­glonţ, medi­ca­men­te­le – toa­te aces­tea au fost adu­se de volun­ta­rii din Rid­kivţi. Ţineam cu ei legă­tu­ra şi micro­bu­zul sosea la noi de două ori pe săp­tă­mâ­nă.
–  Aco­lo, în Lugansk, n-ai regre­tat că ai ple­cat să lupţi?
– Într-ade­văr, puteam să nu plec. Am fost între­baţi: cine renun­ţă? La înce­put toţi am sem­nat că nu vom ple­ca. Iar în ziua urmă­ toa­re am aflat că au ple­cat deja 32 de ostaşi, iar noi rămâ­nem pe loc. Atunci am decis să plec. Un maior în rezer­vă din Lviv m-a între­ bat: „Într-ade­văr vrei să pleci?”. „Da”, i-am spus. „Ia sea­ma să nu regreţi, doar nu la sta­ţi­u­ne bal­nea­ră pleci!”.
„N-am să regret. Dacă mi-i sor­tit să trec printr-o cum­ pă­nă, şi aca­să mă pot aştep­ta la ea”.
Iar la întoar­ce­re l-am văzut din nou pe maio­rul-rezer­vist. „Ei cum, nu regreţi?”, mă între­bă. „Dar de ce să regret? M-am întors tea­făr şi nevă­tă­mat”. Dar din punct de vede­re moral, îmi este foar­te greu. Când văd fum, am sen­za­ţia că înda­tă încep şi împuş­că­tu­ri­ le. Deşi ştiu că aici e pace.
– Ai auzit, pro­ba­bil, că aici au fost acţi­uni de pro­test, au fost blo­ca­te drumu­ri le…
– Mi-au sunat băie­ţii şi mi-au poves­tit despre aceas­ta: cereau ca cei ple­caţi ca mine să se întoarcă aca­să, iar alţii să nu fie mobi­li­zaţi. Dacă nu vom lup­ta noi, atunci cine va face aceas­ta în locul nos­tru? Oame­nii credcă răz­bo­iul este unde­va depar­te, că el nu poa­te ajun­ge aici.
– Nouă­ su­li­ţea­nul Vla­di­mir Boi­ciuk, care în pre­zent este tra­tat la un spi­tal din Kiev şi căru­ia nu demult i-am soli­ci­tat un inter­viu, s-a ară­tat a fi revol­tat că mai toţi îl întrea­bă unul şi ace­laşi lucru: câţi sepa­ra­tişti ai omo­rât?
–  Este o între­ba­re debi­lă, căci aşa ceva nu se întrea­bă. Cel care a fost aco­lo, nici­ o­da­tă nu va pune o ast­fel de între­ ba­re. Aş vrea să uit totul, dar este impo­si­bil. Îmi vine greu să răs­pund la o ase­me­nea între­ba­re pen­tru a nu-i obij­dui pe oameni.
– Cum te-au întâl­nit la baş­ti­nă, ce pla­nuri ai pe vii­tor?
– Le-am făcut rude­ lor o sur­pri­ză, nu le-am spus că mă întorc. Sora, rude­le m-au întâm­pi­nat aşa cum se cuvi­ne. Vreau să-mi revin puţin. Am fost la pre­şe­din­te­le Con­si­liu­lui Raio­nal, care mi-a pro­mis să mă aju­te. Am une­le pro­ble­me de sănă­ta­te. Iar mai depar­te mă voi duce să-mi fac ser­vi­ciul mili­tar, doar ter­menul con­tractu­lui nu a expi­rat. Dar şi răz­bo­iul nu s-a ter­mi­nat.
– De ce are nevo­ie cel mai mult arma­ ta ucrai­nea­nă?
– Îi lip­seş­te teh­ni­ca moder­nă, arme­le teh­no­lo­gi­ce.  Teh­ni­ca de care dis­pu­nemiese foar­te repe­de din func­ţi­u­ne.
Inter­lo­cu­tor:Andrii Romanțev
Libertatea Cuvântului
№.34 - 12 septembrie 2014

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media