Eugen Goga, fratele mai mic al lui Octavian Goga:
Experiențele din Primul Război Mondial.
Întâlnirea cu românul din Hotin. Siberia și Turtucaia.
Eugen Goga, poet ardelean, fiu de preot din Rășinari și fratele mai mic al lui Octavian Goga, a trăit în anii Primului Război Mondial experiențe dramatice care ilustrează tragedia românilor aflați de-o parte și de alta a fronturilor. Redactor la ziarul „Arad” înainte de război, Eugen a fost mobilizat în armata austro-ungară și a cunoscut pe propria piele drama dezbinării naționale.
Amintirile sale au fost dezvăluie într-un interviu publicat în ziarul Rampa pe 18 mai 1931. Sub titlul „Eugen Goga despre și despre alții”, scris de jurnalistul N. Constantinescu.
În 1914, când izbucnește războiul, Goga este obligat să rămână în Transilvania și, așa cum mărturisește în interviul acordat pentru Rampa (nr. 3995, 18 mai 1931), „plec cu un regiment pe câmpul de luptă în anul 1914". Este rănit la Monastîrîska (un orășel din sudul Galiției), și făcut prizonier de ruși.
Momentul capturării dezvăluie o scenă tulburătoare. „Zvonul era că rușii omoară toți prizonierii", povestește Goga. Pentru a-și salva viețile, românii din regimentul unguresc „arătam crucea rușilor, zicându-le: „Pravoslavnic!”...”
Într-un moment de oboseală, plictisit de frica generală, Goga le cere camarazilor pe românește: „Mai tăceți, măi, din gură!" Reacția soldatului rus dezvăluie adevărata tragedie românească:
„Rusul care ne lua armele, mă privește lung și-mi zice:
- Nu te teme frate, nu vă facem nici un rău! Rusul e bun!...
„Rusul” care ne lua armele, era un român din Hotin”.
Confruntarea cu această realitate îl marchează profund pe poet:
„Am privit uniforma ungurească a camarazilor mei, apoi am privit uniforma rusească a fratelui meu de peste Prut, și o lacrimă mi s-a strecurat în colțul ochilor”.
Soldatul basarabean înțelege durerea lui Goga, îl ia în brațe, îl sărută și îi mărturisește speranța reunirii: „Lasă frate, poate că după războiul ăsta, dacă și tu și eu, nu ne-ora face ginerii morții, o să purtăm uniforma fraților din regat și o să slujim ca și ei unui singur rege, care va fi numai stăpânul nostru...”
Transportat într-un convoi de treizeci de răniți, Goga este dus la spital, iar după vindecare este „îmbarcat într-un tren” și merge „28 de zile, fără întrerupere până la Tomsk, în inima Siberiei”. Traversează Volga și Uralii, gustând „farmecul Asiei, cu păduri seculare de cedri, şi lacuri superbe”. În tren, „haitele de lupi fugăreau trenul”.
În vagon erau 54 de prizonieri – cehi, germani și un singur ungur. Mizeria era cumplită: „Cei privilegiaţi, dormeau pe jos, sub bănci, dar dimineaţa când se trezeau, erau plini de flegmele celor care stăteau înghesuiţi pe banchete”. După douăzeci de zile și douăzeci de nopți de drum continuu, Goga simțea „că niciodată nu-mi va mai fi dat să mă opresc din acest drum blestemat".
La gara Novokolaevsk, exasperat de nesfârșita călătorie, Goga iese pe platforma vagonului și începe să cânte un cântec ardelenesc. În aceeași gară se afla un alt tren cu soldați ruși care mergeau pe front. Un soldat rus vine spre el și îi vorbește tot pe românește:
— De unde vii, măi frache?
— De departe!
— Eu de la Wladivostock!"
Goga comentează: „Atunci am simţit iar tragedia românească..."
Ajunge la Tomsk, „un oraş de 200.000 de locuitori cu Universitate şi foarte mulţi intelectuali". Rușii acordau mai multă libertate românilor și slavilor, astfel că Goga stă prizonier un an și jumătate „fără să îndur prea mare mizerie".
În lagăr erau zece mii de prizonieri, comandați de maiorul Kleaghin. Din cauza murdăriei, izbucnește o groaznică epidemie de tifos, iar comandantul începe bătaia în masă pentru a impune disciplina.
Goga, care se împrietenise cu el, îndrăznește să-l întrebe: „De ce bați?" Răspunsul reflectă mentalitatea imperială rusă: „Ţarul, care e tatăl tuturor, bate!... Marele Duce, care e tatăl Ruşilor, bate!... Eu, fiind tatăl lagărului, bat!... Dar bat părinteşte!..”.
În lagăr era prizonier și un preot român din Bucovina. Goga cere permisiunea comandantului să facă slujbă românească într-o biserică.
În toamna anului 1915, „fratele meu, a făcut intervenţii pentru liberarea noastră", iar Goga este eliberat din ordinul țarului, la intervenția primului-ministru Ion Brătianu. Primește chiar și o ordonanță care să-l conducă de la Tomsk până la Ungheni.
Ordinul de zi suna astfel: „«Ministerul de Războiu», la intervenţia primului-ministru al României, pe lângă Ministerul de Externe rus, în numele Maiestăţii Sale Ţarului liberează pe prizonierul Eugen Goga". Acest ordin îi aduce un respect exagerat din partea slujbașilor ruși: la fiecare gară, șeful gării venea și îl saluta respectuos întrebându-l „Ce doriţi?", iar Goga răspundea invariabil: „Să plece trenul!.."
Însă primul contact cu România, după atâta vreme, este foarte dezagreabil. Neștiind că trece pe acolo, autoritățile polițienești sunt gata să-l aresteze. Prefectul din Iași nici nu-l lasă să apară pe stradă, apoi este transportat la Siguranța din București. „A trebuit o a doua intervenţie a regretatului Ion Brătianu, — căruia totdeauna îi voi păstra o pioasă amintire, — ca să fiu pus în libertate"
După eliberare, Goga merge la Techirghiol unde scrie „Două Siberii", o carte despre „Siberia morală din Austro-Ungaria şi adevărata Siberie rusească”. Când vine războiul României, se înrolează voluntar: „Mă duc ca voluntar, în regimentul 180”.
Eugen Goga ia parte la dezastrul de la Turtucaia, unde asistă la „măcelărirea soldaţilor noştri din pricina ruşinoasei nepriceperi a unui comandant de tristă memorie”. Aflat la Olteniţa, vede peste Dunăre cum bulgarii, stând sus, măcelăresc pe soldații români cuprinși de panică: „parte din ei, se aruncau la întâmplare în Dunăre, parte din ei, îşi legau dovleci pe şolduri ca să poată înota, iar câteva mii de soldaţi, în disperare s-au aruncat în șlep, dar neputând suporta greutatea lor, s-a scufundat”.
„Impresionantul „La Arme”, cântat în măcelul de la Turtucaia, părea un prohod, un trist marș funebru”, povestește Goga despre o fanfară care încerca zadarnic să reînalțe inimile soldaților.
Una dintre cele mai tulburătoare scene rămâne imaginea unui cal care încearcă să treacă Dunărea înot:
„Un cal a trecut înot Dunărea. Malul nostru, fiind însă înalt şi cu trepte, bietul animal nu şi-a putut salva viaţa. Şi-a proptit doar capul de mal, m'a privit fix în ochi, a început să necheze ca şi cum îmi cerea ajutor, şi dreptul la viaţă, şi, apoi nemaiputând înfrunta valul, valul l-a luat cu dânsul, ducându-l pe Dunăre în jos..."
În regimentul lui Goga era un colonel care împușca pe loc soldații pe care îi prindea trecând Dunărea. Poetul stătea pe mal și îi avertiza pe soldați: „Luaţi-o mai încolo, fraţilor!" Toți îl ascultau, cu excepția unuia singur, cu un portofel roșu legat la gât, care se cățără exact în locul unde colonelul putea să-l vadă.
Ofiţerul îl lovește cu cravașa, dar sublocotenentul Vasilescu protestează: „Domnule colonel, sunt ofiţer şi mi-am făcut datoria! N-am dezertat!" Colonelul hotărăște totuși execuția. Goga intervine, iar colonelul acceptă să-l ierte dacă se întoarce la Turtucaia.
Fără să spună nimic, sublocotenentul Vasilescu își scoate portofelul de la gât și i se adresează lui Goga cu lacrimile în ochi: „Am trei sute de lei înăuntru!.. Să-i trimiţi mamei!.." și se aruncă în Dunăre, reîntorcându-se la Turtucaia „ca peste câteva minute, să fie şi el măcelărit"
Mai târziu, Eugen Goga este rănit la Arabaz și transportat la spitalul din Fetești. „O schijă de obuz îmi sfărâmase cotul mâinii drepte. Am lăsat acolo, 42 de bucăţi din oasele cotului meu." În spitalul din Iași mai stă nouă luni pentru vindecare.
După vindecare, pleacă împreună cu Octavian la Odesa. Izbucnește revoluția bolșevică. Pleacă spre Cetatea-Albă, oprindu-se la Ovideopol, unde hangiul le cere banii înainte: „Nu se ştie dacă o să mai trăiţi până mâine dimineaţă”.
Profitând de zăpăceala bolșevicilor, a doua zi în zori reușesc să treacă lacul. Când sunt la o depărtare de trei kilometri, bolșevicii încep să tragă focuri asupra lor, dar nu-i nimeresc. Barcagiul lor, un rus bătrân și simpatic, ascultă comentariul lui Goga despre bolșevici: „Uite ce au făcut bolșevicii! Au mâncat Rusia!" Răspunsul reflectă filozofia rusească: „Nu! Că Rusia e mare! Numai s-au murdărit pe ea!"
Alba Iulia și reunirea cu mama
În iarna anului 1918, Goga trece în Transilvania, în plină revoluție. Se duce la Alba Iulia și ia parte la marea adunare de la 1 decembrie. „Acolo, mă întâlnesc şi cu mama mea, pe care n-o mai văzusem de patru ani... Eram cu bunii mei prieteni, Tilică Ioanid şi Iancu Păucescu."
Tot în 1918 începe să gândească romanul său „Cartea facerii".
Interviul se încheie cu un zâmbet al poetului: „Îmi place foarte mult literatura... Dar n-am avut vreme să mă ţin de ea... Am făcut politică,... am făcut copii... viaţa e grea!...”
Sursa: Rampa, nr. 3995, 18 mai 1931, pag. 1–2