LA VÂRSTA DE DOI ANI ÎN DRUM SPRE SIBERIA
Interviu cu Ion PETRIUC,
satul Mahala, raionul Noua Suliță
 |
— În tabelul nominal cu locuitori ai comunei Mahala, județul Cernăuți, deportați la 13 iunie 1941 în Siberia, tabel reprodus în volumul II al Almanahului cultural-literar Țara Fagilor, v-am descoperit, în lungul șir de circa 600 de persoane, în dreptul numărului 94. Născut în 1939, erați numai de doi anișori în momentul în care ați fost supus prigoanei staliniste. Țineți cât de cât minte cum ați fost ridicați și cum ați ajuns în Siberia, domnule Ion Petriuc?
— Nu. Eram prea fraged. Primele amintiri din viață le am din satul Maklanova, raionul Eniseisk, ținutul Krasnoiarsk. Adică m-am trezit pe lume nu în Bucovina, unde-mi era baștina, ci în Siberia, unde, prunc fiind, am fost exilat fără nicio vină față de statul sovietic. Cum am fost deportat știu doar din povestirile mamei, născută în 1900, și ale surioarelor mai mari, Domnica și Florica.
— Câți membri ai familiei au fost deportați?
— Patru. Adică mama, Casandra Petriuc, surorile amintite și eu. Toți, în afară de tata.
— Tatăl dumneavoastră unde se afla?
— Cu tata, Florea al lui Toader Petriuc din Mahala, povestea-i alta. Nu-l țin minte. Când au venit sovieticii, i-au făcut, se pare, o nedreptate și el, ca să nu mai îndure și altele, a hotărât să ia drumul spre graniță. La Lunca, în timpul masacrului din februarie 1941, a avut norocul să nu fie răpus de gloanțe. Dar l-au prins grănicerii și pe el, și pe uncheșul Petrea. La o săptămână, a fost condamnat la moarte ca „trădător de patrie“. A stat în închisoarea din Cernăuți până la izbucnirea războiului. Când armatele română și germană înaintau spre Cernăuți, deținuții politici, cărora le fusese pronunțată sentința, au fost executați din ordinul comandantului Districtului Militar Subcarpatic. Că tata a fost împușcat la începutul războiului am aflat abia cu vreo zece ani în urmă, când am bătut pragurile Procuraturii regionale pentru a obține reabilitarea... Tata, sărmanul, n-a știut că noi am fost deportați pentru încercarea lui de a trece granița în România, iar noi, la rândul nostru, n-am avut de unde ști că el a fost împușcat la o săptămână și jumătate după scoaterea noastră forțată din Bucovina.
— Ce ați reținut din povestirile mamei dumneavoastră referitoare la deportare, domnule Petriuc?
— Spunea mama că am fost duși noaptea, cu puținele lucruri luate din casă, la Sadagura și, de acolo, am fost porniți spre Siberia. La Krasnoiarsk, unde drumul nostru se părea că s-a terminat, am fost scoși din tren, numărați, verificați, ca apoi, mânați pe-o toloacă mare, de la marginea orașului, să ni se citească sentința. Un maior sovietic pe nume Aleksandrov i-a comunicat mamei că, în conformitate cu cutare articol de lege, familia noastră era condamnată la exil siberian pe un termen de cinci ani. Îmbarcați într-un vapor, ne-au dus pe Enisei și ne-au slobozit pe mal în dreptul satului Maklanova. La început am locuit într-o baracă împreună cu o altă familie, iar mai apoi ni s-a repartizat o odaie într-o casă mai acătării. Mama și sora mai mare, Domnica, au fost scoase la lucru la fabrica de cherestea din acea localitate. Și fiindcă se speteau din zori și până în noapte, primeau câte 500 grame de pâine, iar mie și surorii Florica, fiind minori, ni se dădea doar câte 100 de grame pe zi. Totul a mers cum a mers până la o vreme, dar mama s-a îmbolnăvit, nu mai putea lucra la fabrică și situația noastră s-a înrăutățit brusc.
— Şi cum a ieșit din acea situație? Cum a reuşit să vă salveze de înfometare şi să vă aducă acasă teferi şi nevătămaţi?
— Mama era o brodeză iscusită, ca și alte femei din comuna noastră, Mahala. O chemau rusoaicele pe la casele lor și ea le cosea perdele, albituri, le broda fețe de pernă, le făcea alte minunate lucruri de mână, pentru care era răsplătită cum se cuvenea. Locuitori acelui sat erau oameni simpli și buni la inimă. Mulți dintre ei fuseseră exilați acolo din regiunile centrale ale Rusiei cu mulţi ani înainte de deportarea noastră, pentru atitudinea lor duşmănoasă faţă de revoluţia bolşevică din 1917. Aproape nimeni în satul acela nu s-a prăpădit de foame. Atât că ne curma gerul şi, fără îmbrăcăminte groasă, nu puteam să-i stăm împotrivă...
— Aţi fost dat la școală acolo, în acel sat siberia de pe Enisei.
— Urma ca în toamna anului 1946 să fiu înscris la şcoala din Maklanova, dar în luna iunie termenul exilului nostru a expirat şi ne-am pornit spre Bucovina, unde am ajuns în luna septembrie. Aşa că şcoala am început-o la Mahala.
— Erați în stare, veniți din Siberia, să învățați în limba română?
— Cunoșteam româna mai bine decât rusa. Satul în care am fost exilați era plin de gospodari și copii aduși acolo din Buda, Mahala, Coteni, Horbova, Bănceni, Buda Mare, încât peste tot locul se vorbea în limba română. La drept vorbind, aflat în străfundul Siberiei și trăind printre atâția români năpăstuiți de regimul stalinist, nici n-am avut nevoie să deprind atât de repede limba rusă.
— Casa din Mahala în ce stare ați găsit-o?
— Într-o stare bună. În gospodărie a trăit o mătușă, iar grădina a ținut-o un uncheș, așa că străinii nu ne-au prea jefuit avutul. Tot timpul ne-am gândit că-l vom găsi acasă pe tata, că el ne va întâmpina la poartă, dar n-a fost să fie așa. L-am tot așteptat săptămâni și luni, și ani, dar el nu ne-a dat de nicio veste. Știam că a fost judecat, c-a fost condamnat la moarte, dar nu-l credeam mort. Ne gândeam că armata română l-o fi salvat din închisoare, când a primit ordin să treacă Prutul, că o fi luptat în rândurile ei și că de undeva o să răspundă. Zadarnică însă ne-a fost așteptarea...
A consemnat Dumitru OPRIȘAN
📖 Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia. Texte culese de Dumitru Covalciuc. Ediție și note de Liliana Corobca. București: Editura Vestala, 2009. 400 p. (pag. 126-128)