Călătoria etnografică întreprinsă de Teodor Burada (folclorist, etnograf și muzicolog român, membru corespondent al Academiei Române) în vara anului 1895 în gubernia Podolia constituie una dintre primele investigații sistematice asupra comunităților românești stabilite de secole în teritoriile de dincolo de Nistru. Această expediție științifică, realizată după ce cercetătorul studiase secțiunea valahă de la Expoziția etnografică din Praga, a dezvăluit existența unei populații românești compacte care se ridica la peste 43.000 de suflete, păstrând cu tenacitate limba, obiceiurile și tradițiile strămoșești în ciuda îndepărtării geografice și a presiunii asimilatoare exercitate de-a lungul secolelor.

Drumul lui Burada a început din Praga, trecând prin frontiera austriacă la Podvolocisca și continuând cu trenul până la târgușorul Proscurov (Hmelnițkii), de unde, după șaisprezece ore de căruță, a ajuns în orașul Camenița-Podoliei (Kameneţ-Podolsk), capitala guberniei omonime. Acest oraș, înconjurat de râul Smotrici, își trage numele de la cuvântul slav „kameni” (piatră), fiind așezat pe un loc pietros. Deși nu există date precise despre întemeierea sa, se știe că prin anul 1349 a fost rezidită și întărită cu ziduri de cetate de către frații Iuri și Aleksandr Koriatovici, nobili lituanieni, pentru a apăra Podolia de năvălirea polonilor. În 1392, când a căzut în mâinile polonilor, cetatea a servit ca punct de apărare împotriva invaziilor tătarilor, turcilor și moldovenilor.

Istoria tumultuoasă a orașului reflectă complexitatea regiunii în care românii și-au păstrat identitatea de-a lungul veacurilor. În 1672, turcii au cucerit orașul de la poloni, iar prin pacea de la Carlowitz din 1699, acesta a fost restituit Poloniei. Abia în 1772, rușii au luat în stăpânire Camenița cu întreaga Podolie, când s-a făcut împărțirea Poloniei. Cetatea și întăriturile construite de turci stăteau încă în picioare la vremea vizitei lui Burada, iar multe din bisericile creștinești fuseseră prefăcute în geamii (casă de rugăciuni la musulmani, mai mare decât moscheea) în timpul dominației otomane.

Cercetătorul român a făcut cunoștință cu preotul Ivan Feodorovici Gorodetski, care l-a informat despre românii împrăștiați pe malul stâng al Nistrului și despre inscripțiile ce se găseau în zidurile bisericilor. În biserica Sfântul Ioan Înaintamergătorul, care pe timpul turcilor era prefăcută în geamie, Burada a descoperit o piatră cu o inscripție slavonă, pusă în zidul altarului, care conținea următoarea informație: „Și a cumpărat clopot pentru 60 zloți / Această piatră a înfrumusețat-o / Aici pan Simion Strii / Mare Vistiernic / Și aici a pus pe fiul său / Ionașcu în anul 7120”.

Această inscripție dezvăluie prezența unei familii boierești românești în Camenița, marele vistiernic pan Simion Strii, care nu este altul decât Stroi sau Stroioi, l-a înmormântat pe fiul său Ionașcu la biserica Sfântul Ioan Înaintamergătorul, cumpărând un clopot pentru biserică spre odihna sufletului acestuia. O altă inscripție, mult mai elaborată, ce se afla în stânga cu intri în biserică, în fața altarului, se referă la Ioan Rudolf Cantacuzino, fiul domnitorului valah Ștefan, născut la București în 1669 și mort în Polonia în 1761. Inscripția latină, pusă de soția sa întristată, Elisabeta, născută contesă Beaufremont, mărturisește că acesta era „coborâtor din neamul Cantacuzineștilor care au domnit în Orient de la anul 1341”, iar din pricina cuceririlor turcilor, pierzând dreptul în persoana străbunului său, prin persoana tatălui său căpătase domnia Valahiei și Basarabiei.

Istoria familiei Cantacuzino ilustrează dramatic soarta elitei românești în vremurile tulburi ale secolului al XVIII-lea. Ștefan Cantacuzino urcase pe tronul Valahiei la 25 februarie 1714, dar a stat ca domn puțin timp, căzând jertfă intrigilor și cruzimilor turcești. În 1716, când s-a declarat război Austriei de către turci, marele vizir, vrând să păstreze Valahia credincioasă Turciei, l-a presupus pe Ștefan drept răzvrătitor, l-a chemat la Constantinopol și fără nici o judecată l-a închis în temniță și i-a tăiat capul. Soția lui Ștefan, domnița Pagona (Păuna), care se afla în timpul omorârii soțului ei în Constantinopol, schimbându-și hainele, a găsit mijloc să scape ea însăși cu doi fii ai ei, ajungând în final la Petersburg, unde Petru cel Mare i-a fixat o întreținere îndestulătoare.

Fiul ei, Ioan Rudolf, a primit în urmă de la regele Poloniei în stăpânirea sa pe viață starostia Bahtinului din provincia Podolia. Cantacuzino se bucura de mare cinste în Podolia, numele său și al soției sale întâlnindu-se adeseori în condicile mitricale din bisericile catolice ca nași-cumătri la botezurile leșilor nobili din Podolia, fiind că în secolul trecut era obiceiul de a se invita să fie cumătri persoane însemnate, demnitari ai statului, câteodată chiar și pe rege.

În ziua de Sfântul Ioan Botezătorul, când este și hramul bisericii din Camenița, se aduna multă lume atât de prin satele din prejurul Podoliei, cât și din cele din Basarabia, făcându-se în același timp și iarmaroc. Țăranii maloruși (ucraineni) și moldovenii din Basarabia aduceau în acea zi în Camenița o mulțime de pânzării, lăicere, țoluri, ștergare, prosoape lucrate de ei, împodobite și înflorite cu cusături de toată frumusețea. Din toți locuitorii ce se adunau în acea zi, numărul moldovenilor întrece pe al celorlalți, iar produsul industriei lor naționale era cel mai mare și mai însemnat prin finețea cu care era lucrat.

Înainte de a părăsi Camenița, Burada își cumpărase harta guberniei Podolia, pentru a studia localitățile și comunele din acea gubernie. Intrând într-o prăvălie pentru a-și cumpăra ceva de mâncare, din întâmplare văzuse anunțat că se afla acolo de vânzare „svejaia brîndza” (brânză proaspătă). Vorbind cu vânzătorul care știa moldovenește, l-a întrebat să-i spună de unde are acea brânză și cine o face. El îi răspunsese că are din Moldova de peste Nistru, și că o fac ciobanii moldoveni. Acolo Basarabia se numește Moldova, iar locuitorii ei moldoveni.

După câteva popasuri, a ajuns la Dunavăț, trecând apoi prin Vonicovăț. A doua zi se afla în Bar, unde făcuse cunoștință cu învățătorul local, Krahmalnicov care completa cursurile de rusă. Acesta i-a vorbit în limba rusească despre vechimea acelui oraș și despre școlile care se aflau odinioară acolo.

Burada și-a dat seama că, în privința culturii intelectuale, era un oraș important. Se știa atunci că în timpurile vechi fusese un seminar catolic într-o mănăstire ce se zicea a fi fost a Dominicanilor. În acel seminar veneau mulți fii de boieri, atât din Polonia, cât și din Moldova, precum și din alte țări învecinate, ca să învețe carte.

Era cunoscut că cărturarul Miron Costin învățase carte în Bar, ceea ce știa, poate că chiar în acel seminar. Se presupunea că pe locul acelui seminar se ridicase o mănăstire rusească de vale de oraș. Astfel începea să se contureze o urmă despre existența acelui seminar prin bisericile catolice de acolo.

Din acest oraș Burada a pornit cu căruța până la Jmerinca, de acolo s-a suit în „drumul de fier” și a mers până la Iuliampol, apoi cu căruța la Pecera, lângă râul Bug, și de acolo tot cu căruța la Nemirov, unde Duca Vodă, pe la anul 1679, își zidise case. De acolo întorcându-se iarăși la Iuliampol, s-a dus tot înainte și a ajuns în Moghilău (Moghiliov-Podolsk) unde s-a oprit vreo câteva zile. 

În acest oraș îl întâlnise pe moldoveanul Lazăr Simion, originar din Chișinău, stabilit acolo de mai mulți ani. El locuise mai mult timp și în Iași. De la el luase multe informațiuni mai ales despre comunele înșirate pe malul stâng al Nistrului, și acele ce sunt mai în depărtare, spre centrul guberniei, în care unele se vorbește și astăzi românește.

Apoi se pornise mai departe, scoborându-se pe apa Nistrului, cu vaporul rusesc Pioneer, până la Soroca în Basarabia. De acolo luând o lungă cursă prin Nistru să cerceteze partea din comuna Țigănauca, unde Duca Vodă pe la anul 1679, în a treia sa domnie, și-a făcut case domnești cu beciuri de piatră. Aici cea întâi grijire a sa fusese să cerceteze dacă mai rămânea ceva din acele clădiri.

Cercetând despre aceasta pe mai mulți locuitori, care în cea mai mare parte erau moldoveni, cu toții i-au spus că nimeni altul n-ar putea să-i dea informație în această privință, decât numai moș Macovei și Mihai Mihalcea, cei mai bătrâni din sat, pe care îndată i-a întrebat ce știu despre aceste beciuri de piatră ce s-ar fi aflat la ei în sat. El îi spusese, că prin acele locuri, din vechime au apucat povestindu-se, că erau case mari și beciuri de piatră, astăzi însă asemenea clădiri nu sunt, dar și câte au mai fost, s-au risipit cu totul din cauza inundațiilor spuneau ei, care a fost cu douăzeci de ani mai înainte, când apa Nistrului cuprinseră Soroca, până la jumătate, și înecă Țigănauca. Din zidiri mai vechi nu se află în această comună decât biserica rusească, care acum s-a reparat, și care a fost leșească în timpurile vechi.

Scobordându-se apoi de vale din sat, se dusese la moara lui Toader Iacincu, de pe Nistru; acolo i-a găsit pe moldovenii: Vasile Pascăleanu, Iosif Badeniuc, Mihai Bulat și pe mătușa Gacița lui Anton, care venise cu sacii la măcina grâu și cu care apoi se pusese la vorbă. După aceea întorcându-se cu toții în sat, l-au cercetat despre obiceiurile, datinile și moravurile ce sunt pe la ei, adunând acolo și mai multe cântece populare moldovenești.

De acolo a trecut și în alte sate în care se aflau moldoveni, cercetând datinile lor strămoșești.

„În multe din aceste sate le-am cântat din scripcă doina noastră românească, precum și alte cântece de pe la noi, și foarte s-au bucurat auzindu-le, precum s-au bucurat și românii din satele așa numite sale moldovenești, din gubernia Herson, pe unde fusesem mai de mult”, scria Burada.

Satele cu populație moldovenească din această gubernie erau multe la număr, iar în toate cele care se aflau pe malul stâng al Nistrului, numărul românilor se urca peste 43.000. Printre aceste sate Burada enumeră următoarele: Lescovăț, Ruda, Jvaneț, Ustie, Rogozna, Studeniţa, Ușița, Lipciani, Serebria, Buşa, Coşniţa, Giuşca, Ocniţa, Camenca, Raşcov, Lăbuşna, Sărăței, Râbniţa sau Rişina, Botuşani, Chetros, Slobozia, Domniţa, Fiora, Balta, Moşneag, Seninu, Bursuc și altele.

Observațiile etnografice ale lui Burada dezvăluie că dacă ne uităm la credințele, obiceiurile și moravurile românilor din această gubernie, caracterul românesc era destul de bine păstrat, fără să existe nici o deosebire de cel pe care îl găsim la românii din gubernia Herson, care în aceste două gubernii era același ca și al locuitorilor din Moldova. 

Aceleași obiceiuri la nașteri, la înmormântări, la nunți, la Crăciun, la Anul nou și la alte împrejurări ale vieții, aceleași credințe în strigoi, vrăji, farmece și altele, aceleași povești cu balauri, cu zmei, cu iele-părale, cu feți frumoși cu părul de aur, aceleași cântece care încep cu "frunză verde", aceleași jocuri: hora, de brâu, corăbiasca și altele.

Până și în sistemul măsurilor ei și-au păstrat încă cuvântul de ocă, dimirlie, baniță, miertik, asemenea și în sistemul monetar ei zic că 25 copeici fac un iuzluc, cuvânt turcesc care era și la noi. Această asemănare între poporul român din această gubernie, precum și din gubernia Herson cu cel din Moldova, se mai vede și în limba pe care o vorbesc, care înfățișează toate caracterele felului de vorbire a moldovenilor.

Particularitățile lingvistice observate de Burada sunt extrem de relevante pentru înțelegerea evoluției dialectale a limbii române. Românii din aceste teritorii, ca și românii din satele ce se află în gubernia Herson, nu pronunță cuvintele cerc, cinci, cine, ceapă, ceas, cetire, ci mai alene, precum moldovenii: șerc, șinci, șine, șiapă, șias, șetire. Asemenea, pe v înaintea lui i și e îl pronunță ca gi: vițel, vită, vin, vie, înviat, viscolește, privește devin la ei gițel, gită, gin, gie, îngiat, gicolește, prigește. Litera l înaintea lui e sau i devine h: her, hin, hiere, hiertură. La plural schimbă pe p în chi: luchi, pochi, copchii, pe p la începutul cuvintelor în che: cheptene, chept, chicior, iar pe m inițial îl moaie ca în sunetul italian gn: gnitropolie, gniere, gnire, gniertic, gnic, gniel, în loc de mitropolie, miere, mire, miertic, mic, miel.

Pe m în mijlocul cuvintelor îl schimbă asemenea în gn: în loc de "îs vremile grele" ei zic "îs vregnile grele", pe b îl schimbă în g: ghine, ghir, ghirueşte, slăgheşte și altele. De asemenea, locuțiuni particulare moldovenilor precum: "m'oi ducemă" (mă voi duce), "m'o ucis în batale" (m-a bătut rău), "un teci gnieta" (unde te duci dumneta), "hi'ncoa măi Ghio" (vină încoace măi Gheorghe), "mă s'aduc" (mă duc să aduc) și altele.

Din cântecele populare adunate de Burada din comuna Țigănauca se remarcă "Colinda bătrânească", un cântec cu caracter religios care începe cu "Bunu'i domnu nostru, / Bunu'i domnu bun, / Din a lui tinereţe, / Păn la dalbe bătrâneţe" și continuă cu descrierea construirii unei sfinte rugă cu nouă uși, nouă altare și nouă ferești în soare. Cântecul, spus de Vasile Pâscăleanu, păstrează toate caracteristicile fonetice ale graiului moldovenesc din această regiune.

"Colinda voinicească", spusă de Ion Postulachi, începe cu "Mal din jos, mal din sus, / Mărul cu florile dalbe, / Mândru volnic Igni venea / Pământu rostogolea" și povestește despre voinicul Andrei din Orhei care călărește "în chip domnește". Acest cântec epic păstrează motive tradiționale ale literaturii populare românești, cu referiri la vânătoare, la mândra din țară îndepărtată și la simboluri specifice culturii pastorale.

"Ertăciunea", de asemenea spusă de Ion Postulachi, este o rugăciune în versuri care începe cu "Staţi părinţi, / De la Dumnezeu măriţi" și exprimă cererea de iertare pentru greșeli, subliniind că "Ghinecuvintarea părinţilor / Întăreşte casa hiilor, / Blestemul părinţilor / Risicheşte casa hiilor".

"Bocetul", spus de Gaciţa lui Anton, este o jale funebră care începe cu "Ai hinit moarte-ai hinit / Cu coasa gni-ai cosit / Gospodarul gni-ai mâncat, / Inima gni-ai sfarmat" și exprimă durerea soției pentru soțul mort, întrebându-se retoric "Făr de tine ce fac iu? / Sarmanul bărbatul gnieu!"

Aceste texte folclorice nu doar că păstrează limba română în forma sa arhaică moldovenească, dar reflectă și întregul univers spiritual al acestor comunități, cu credințele, valorile și emoțiile lor profunde. Folosirea frecventă a sunetului gn în loc de m și alte particularități fonetice confirmă observațiile lingvistice ale lui Burada și demonstrează continuitatea dialectală cu regiunea de origine.

Referitor la originea așezărilor românești peste Nistru și mai cu deosebire a celor din gubernia Podolia, Burada consideră că aceasta s-ar părea că își au originea de pe timpul lui Duca Vodă în a treia sa domnie, la anul 7187 (1679), căci acest domn, după cum spune cronicarul Neculai Costin, primise de la împărăția turcească și hatmănia Ucrainei, dându-i și buzdugan acelei țări, de unde apoi se intitula "господарь земли молдовскои и всеи украинскои".

Cronicarul adaugă că "Și tot într-acest an au mers Duca Vodă la Nemirova cu Doamna sa și cu ginere-său, și cu multe gloate, și mergând, apoi întorcându-se pe la Soroca, au făcut case domnești, cu beciuri de piatră la Țigănauca, împotriva Sorocii peste Nistru, și alte case la Pecera lângă Bug, aproape de Nemirova; iară la Nemirova au început a-și face stupi, vaci, oi, pluguri de boi pe la toate târgurile pe această parte de Nistru, dară crâșmă de holircă, de bere și de altele, cumpăra miere și domnească ce era și ducea la Ucraina de făcea mieduri de vindea, și ori că avea în gând să se mute acolo, cum și era cuvânt între oamenii lui, cum să părăsească Moldova și să se mute cu toată casa lui la Ucraina și de acolo să tragă la Moscova".

Totuși, cronicarul Neculai Mușat susține o altă versiune asupra acestei strămutări a românilor din Moldova peste Nistru. În loc de a atribui unei colonizări a acelor părți de către Duca Vodă, după cum spune Neculai Costin, el afirmă ca pricină acelei strămutări fuga românilor peste Nistru din cauza jafurilor lui Duca Vodă, spunând că "După ce au venit Duca-Vodă la Iași, îndată iară au început a sili pe boerii și pe toată țara, și a asupri cu dăjdii; și fugea oamenii la Ucraina peste Nistru, și nici zlotașii nu putea să-i oprească și zicea oamenii atuncea, că Duca-Vodă avea gând să lase Moldova, și să meargă să se așeze la Ucraina; și acest lucru era de crezut, că făcuse și curți Duca-Vodă, în Țigănauca peste Nistru, și în satul Pecera, pe malul Bugului".

Cu toate acestea, Burada crede, fără însă a afirma, că așezarea românilor peste Nistru pare a fi cu mult mai veche, de vreme ce aflăm două nume ce se întâlnesc și astăzi în două localități românești de dincolo de Nistru, și anume satul Cahalia și lacul numit de ei Cudurgani, care se văd figurând pe harta Moldovei făcută de Reichersdorf în anul 1541.

Ceea ce Burada afirmă pentru românii ce locuiesc în satele moldovenești din gubernia Herson, afirmă și pentru românii din gubernia Podolia: că naționalitatea curată a neamului românesc ce s-a păstrat acolo, putem zice neatinsă în esența ei, se lămurește numai prin greutatea cu care românii se încuscresc cu neamuri străine. Foarte rar își dă un român fata după unul de alt neam, fie chiar și ortodox. Acea mândrie română, care a fost scutul nostru cel mai puternic de apărare împotriva influențelor străine, se vede încă păstrată ca prin instinct la toți românii de peste Nistru.

"Să sperăm că pe lângă aceasta ei își vor păstra și de acum înainte elementul cel mai puternic și cel mai de căpetenie, limba, precum și datinile, obiceiurile și credințele strămoșilor lor, și atunci să fim siguri că românul de peste Nistru va rămâne în veci român!", sunt observațiile finale ale cercetătorului român.

Studiul lui Teodor Burada constituie astfel nu doar o mărturie prețioasă despre existența și viața românilor din gubernia Camenița-Podoliei la sfârșitul secolului al XIX-lea, ci și o pledoarie pentru păstrarea identității naționale în fața provocărilor asimilării. Bogăția detaliilor ethnografice, lingvistice și istorice pe care le oferă această lucrare o transformă într-un document fundamental pentru înțelegerea diasporei românești din spațiul post-nistrean și a contribuției acesteia la patrimoniul cultural românesc.

Valea Prutului