 |
Descrierea satului Vancicăuți din 1884
Prezentul document reprezintă o descriere etnografică detaliată a satului Vancicăuți din 1884, realizată de învățătorul Mihail Kobîlin în cadrul unei anchete științifice organizate de Societatea de Istorie și Antichități din Odesa. Materialul face parte din colecția „Schițe istorico-ethnografice și arheologice ale învățătorilor din Basarabia din 1884", care cuprinde articole ale profesorilor de școală dedicate descrierii satelor și târgurilor din nordul și centrul Basarabiei.
Această colecție, păstrată în Institutul de Manuscrise al Bibliotecii Naționale a Ucrainei, include descrieri ale localităților: Atachi, Briceni, Brânzeni, Cainarii Vechi, Chiperceni, Dolineni, Gordinești, Gribova (Nadușita), Hâncești, Puhăceni, Șilăuți, Unțești (Cetireni), Vancicăuți, Văscăuți.
Textul oferă o imagine valoroasă a vieții rurale românești din Vancicăuți, cuprinzând aspecte demografice, economice, culturale și sociale ale unei comunități țărănești de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Este important să menționăm că documentul reflectă mentalitatea și perspectiva epocii respective, fiind scris prin prisma conceptelor politico-administrative ale Imperiului Rus.
Geografia și istoria satului
Satul Vancicăuți din volostea Novoselița (Noua Suliță) a ținutului Hotin din gubernia Basarabia este situat pe un loc drept, cu străzi aglomerate de-a lungul malului râului Prut pe o distanță de 2 verste și a fost fondat foarte demult. Astfel că bătrânii nu-și amintesc întemeierea lui, dar, după tradițiile părinților lor, știu doar că înainte de întemeierea bisericii de acum, care există din 1808, au mai fost două biserici: dintre care una lângă cea existentă (foarte veche, din nuiele și acoperită cu paie), iar cealaltă (înaintea aceleia) era la o distanță de 3 verste de cea de acum (unde acum este câmp). Înainte acolo era un sat, numit Vancinți, apoi mutat în locul de acum, unde a început să se numească Vancicăuți. Dar de ce a primit această denumire, nimeni nu știe. Urmele altarelor de la bisericile de dinainte nimeni nu le poate determina.
Populația și situarea geografică
Locuitorii din sat de ambele sexe se numără 1625, dintre care bărbați 777, femei 848, printre care sunt evrei de ambele sexe 66. De-a lungul și prin mijlocul satului trece drumul principal, totodată și cel poștal. Satul Vancicăuți se află de orașul județean Hotin la distanța de 97 de verste, de orașul gubernial Chișinău [nu este indicat, peste 200 de verste] verste, iar de târgul de frontieră Noua Suliță – 14 verste.
Satul se învecinează la vest cu satul Vancineți la 2 verste, la nord cu satul Cerlena Mare la 8 verste, la est cu satul Pol-Vancicăuți [Costiceni] la 1 verstă, și la sud cu râul Prut, care servește drept granița Principatului Moldovei.
Condițiile naturale
Localitatea ocupată de Vancicăuți este joasă și dreaptă, doar spre nord puțin înălțată. Solul în general este cernoziom, iar pe malul râului Prut nisipos. În timpul primăverii și verii ploioase apa, din lipsa pantei, formează pe o întindere considerabilă mlaștini, care stagnează uneori până în iarnă. Pe teritoriul satului Vancicăuți curg trei pâraie: Răchitna, Coteleu și Cerlena Mare. Primul, trecând prin sat, se varsă în râul Prut. Pe câmp este un lac, care are în diametru circa 6 sajeni, iar adâncimea lui ajunge la 8 sajeni și nicio apă nu se varsă în el și nu iese din el și stă mereu la nivelul cu suprafața pământului, se numește „Ochi-Anoni". Din râul Prut și din pâraie locuitorii extrag foarte puține foloase, cu excepția prinderii în ele cu diferite unelte a peștilor mici pentru folosința casnică, și au pe ele 8 mori simple.
La nord de sat, la distanța de circa 3 verste, pe înălțime se află o pădure de stejar, o parte din care aparține Vancicăuților, iar pe malul râului Prut crește pe o întindere considerabilă salcia și locul ocupat de salcie se numește Lunca. Lunca locuitorii o păzesc și taie din ea salcia pe parcele la fiecare trei ani, pe care o folosesc pentru împletirea pereților la construirea caselor, a coșurilor mari pentru păstrarea porumbului în știulete, iar din cea mică de un an împletesc coșuri simple și coșuri pentru păstrarea cerealelor. Din pădure locuitorii primesc foarte puține foloase, cu excepția faptului că unii cumpără crengi pentru combustibil. Vânat în pădure nu există.
Populația și religia
Locuitorii satului sunt moldoveni de confesiune ortodoxă, de caracter liniștit și calm, puțin dezvoltați mintal, religioși.
În sat există o biserică și o școală. Biserica, până în prezent de lemn, existentă din 1808 și foarte săracă. Slujba se săvârșește în limba moldovenească. În prezent se termină construirea unei noi biserici de piatră cu mijloacele proprii ale locuitorilor, costând 18.000 de ruble. Școala, de asemenea de lemn, construită după planul Ministerului Instrucțiunii Publice și înzestrată în cantitate suficientă cu mijloace didactice, există din 1879. Locuitorii se raportează cu simpatie la biserică și la școală. Enoriași bărbați 684, femei 609. Elevi de sex masculin 30.
Ocupațiile locuitorilor
Locuitorii satului se ocupă exclusiv cu agricultura și mai mult de două treimi din tot câmpul îl seamănă cu porumb, iar restul câmpului cu orz, ovăz, cânepă și foarte rar cineva seamănă grâu și secară. Grădini de legume aproape nu sunt, iar legumele de grădină precum: cartofii, sfecla, fasolea le seamănă pe câmp în cantitate mică printre porumb. Livezi, deși există mici, dar sunt întreținute foarte prost, prin aceasta primind de la ele foarte puține foloase. Vite sunt foarte puține, țin doar pentru lucrările de câmp câte o pereche de boi și cai și câte o vacă, și nici măcar toți; oi și capre aproape că nu sunt; porci de rasă simplă țin în cantitate suficientă.
Locuitorii satului nu cunosc nicio meserie. La începutul verii aproape toți bărbații pleacă la lucrările de câmp în Basarabia de Sud și se întorc doar toamna la strânsul porumbului fără un ban, pentru că iau banii pentru muncă înainte încă din iarnă; femeile însă singure prelucrează grânele pe câmp și privesc acasă după gospodăria lor. În perioada de iarnă bărbații se ocupă cu transportul grânelor din satul Lipcani în Austria, aproape fără niciun câștig. Femeile în perioada de iarnă torc cânepă sau lână, iar primăvara țes pânză și postavul simplu. Produsele lor (grâne, păsări și porci îngrășați) le vând în târgul Noua Suliță.
Clima este moderată și sănătoasă.
Legăturile familiale și obștești ale locuitorilor în general sunt bune.
Construcțiile și arhitectura tradițională
Locuitorii satului construiesc casele fără pretenții, pe patru stâlpi îngropați în pământ și fixează grinzile, pe care pun căpriorii și acoperă acoperișul cu fân grosier, crescând în locuri umede, numit rogoz. Apoi împletesc pereții cu salcie și îi lipesc cu lut; înăuntru casa o împart în două compartimente, dintre care unul propriu-zis pentru locuit, numit „hata”, iar celălalt – antreu. În casă amenajează un cuptor mare de copt, aproape la nivelul pământului, de asemenea din lut, iar lângă el o sobă din pietricele mici în așa fel, încât pe cuptor să formeze un compartiment separat al camerei, destinat propriu-zis pentru femei și copii; apoi inserează ferestre mici câte trei și patru în casă, uși – și casa este gata. Materialul la construirea casei servește bradul, salcia, de asemenea și stejarul; tavanele în case în mare parte le fac din scânduri. Apoi împrejmuiesc locul ocupat de casă cu gard din nuiele și lângă casă fac câte două și trei șoproane din nuiele pentru vitele de casă și păsări. Lucrul la construirea casei îl face fiecare locuitor singur, iar lipirea în general o fac în sărbătorile mici cu tinerii, la sunetul muzicii și dansuri, așa-numita „clacă".
Alimentația tradițională
Ca hrană servesc mămăliga și mălai din făină de porumb, borș cu varză sau fasole și crupe de porumb; în zilele de sărbătoare însă fierb găluște, care de obicei se fac din crupe de porumb, amestecate cu slănină sau carne și înfășurate în frunze de varză; dacă este prins pește, atunci fierb din el ciorbă acră, numită „zamă". Pâine din făină de grâu sau secară coc doar la sărbători: la Paști, sărbătorile de Crăciun, nunți și botezuri, dar și în aceste zile nu se pot lipsi de mămăligă.
Portul popular
Îmbrăcămintea bărbaților o constituie cojocul din piei de berbec, făcut la talie cu poale largi și scurte fără pliuri la brâu și fără închizători, pantaloni largi din piei de berbec, suman din postav gros de casă alb sau negru, drept, pe laturile poalelor cu pene, de asemenea scurt până la genunchi. Căciula din berbecuți negri înaltă și conică, cămașa din pânză simplă grosolană de cânepă fără guler, dar în zilele de sărbătoare poartă cămăși din pânză subțire de bumbac cu gulere. Ca încălțăminte servesc în mare parte opincile din piele de porc, iar în zilele de sărbătoare – cizmele, botfori. În perioada de vară bărbații umblă în general în cămăși albe lungi sub genunchi, închingați cu brâie colorate largi, peste care pun o curea îngustă, dar la biserică sau în ospeție nu merg în cămăși, ci pun peste ele cojocul sau sumanul.
Femeii măritată îmbrăcămintea îi servește cămășa simplă albă fără guler, la care umerii și pieptul sunt brodați cu ațe colorate de lână, în loc de fustă „catrința", adică o bucată largă lungă de postav în dungi netunsă, cu care se înfășoară, iar se încinge mai întâi cu un brâu colorat lat, iar apoi peste el cu unul lat, de asemenea colorat, numit „băiurcă". Ca îmbrăcăminte de deasupra servesc cojoace și sumane bărbătești. Părul de pe cap îl piaptănă și îl împletește în două cozi, pe care le înfășoară pe creștet și pun pe ele un fes mic roșu, peste care înfășoară capul cu un prosop lung alb pe bărbie de câteva ori. La fete aceeași îmbrăcăminte, doar pe cap nu poartă fes și prosoape, ci batiste colorate; fetele mai înstărite poartă rochii scurte de flanelă, ca burnuzurile turcești; aproape fiecare fată are vestă, pe care o pune peste cojoc. Ca încălțăminte servesc semighete sau ghete scurte.
Obiceiurile locuitorilor
Obiceiurile de nuntă
Tânărul flăcău, găsind pentru sine o mireasă, caută mai întâi muzicanți, apoi merge la preot. În ajunul cununiei nașul călare pe cal cu un burduf cu rachiu, începând de la amiază merge prin sat și invită la nuntă tinerii și îi cinstește cu rachiu. Seara mirele însoțit de nași, de rude cu muzicanții cu strigăte și jocuri muzicale pleacă în procesiune în casa la mireasă, unde circa două ore dansează și iau mireasa cu toată zestrea în casa la mire. A doua zi după căsătorie tinerii dansează până seara în curte; a treia zi nașul tată și nașul invită la nuntă toți rudele mirelui și cunoscuții la așa-numita „masa mare", unde la masă în timpul gustării la sunetul muzicii dăruiesc oaspeții cu câte o bucată pătrată de pânză, brodată pe colțuri cu ațe colorate, numită „năframă", pentru care cel ce a primit darul, din partea sa înzestrează pe nou căsătoriți cu bani; a patra zi tămătorii, adică nașii pun pe căciulile lor fesuri roșii, se încinge peste umăr cu brâie roșii și invită la nuntă rudele miresei, care de asemenea dăruiesc nou căsătoriților, aceasta se numește „pripoi"; cu aceasta nunta se și termină. Astfel se strânge o sumă frumoasă de bani și grâne, cu care se acoperă toate cheltuielile făcute pentru nuntă. Cu toată nunta se ocupă nașul, care se numește „nunu mare". Pregătirile pentru nuntă în privința ospățului sunt foarte puține: pâine de grâu și secară, borș cu carne de porc și găluște, dar cel mai important rachiu, din care se consumă peste zece vedre.
Obiceiuri religioase
Obiceiuri religioase foarte puține: la Nașterea lui Hristos, când preotul merge prin case cu icoana sfântă, înaintea lui merg flăcăii și băieții și strigă pe stradă „Igo-go"! Pentru aceasta fiecare gospodar este obligat să le dea colac. În ajunul Anului Nou băieții, flăcăii și căsătoriții se adună câte câțiva, iau un clopoțel și merg sub ferestre, unde unul dintre cei ce știu să ureze, la sunetul clopoțelului, salută stăpânul, îi dorește recoltă bună și după fiecare frază toți ceilalți strigă „Hei-hei!". La Bobotează, în timpul sfințirii apei, de îndată ce scufundă crucea în apă, toți cei prezenți, fără deosebire de sex și vârstă, strigă „chiraleisa"! care continuă până la terminarea completă a sfințirii apei. Când însă preotul merge prin case cu apa sfântă, atunci înaintea lui flăcăii și băieții pe stradă strigă „chiraleisa", pentru care stăpânii sunt obligați să dea însoțitorilor colac.
Superstiții și sărbători populare
Superstiții foarte multe: nu lucrează nouă joi după Paști și în multe alte zile nesărbătorești de teama grindinei, fulgerului, ciumei vitelor etc. Dar cea mai importantă sărbătoare este „rusaliile", pe care o sărbătoresc în postul Sfântului Petru trei zile în felul următor: în prima zi a postului Sfântului Petru lucrează pe câmp până la amiază, iar apoi toți pleacă de pe câmp, în a doua zi lucrează pe câmp de la amiază până seara, iar în a treia zi nu lucrează doar până la zece ore dimineața, și că, dacă în acest timp cineva va lucra pe câmp, atunci neapărat va fi luat de sirene cu vârtejul; aceste sărbători le numesc „rusalii".
Petrecerile și divertismentele
În zilele de sărbătoare tinerii angajează muzicanți și se adună în piață lângă crama la așa-numitul „joc", unde dansează mai întâi numai flăcăii, iar apoi împreună cu fetele diferite dansuri: vals, polca, ruseasca, sarbasca și altele, iar babele, șezând în jurul jocului, se uită la cei ce dansează.
Cântece locuitorii satului aproape nu cunosc și nu cântă.
Instrumente muzicale de obicei vioară, clarinetul și talgerele de aramă.
Observații generale
Persoane care să atragă atenția specială nu sunt.
Obiecte bisericești remarcabile și antichități bisericești nu sunt, cu excepția a cinci cărți liturgice folosite: Evanghelie 1794, Ceaslov 1797, Cazanie 1781, Analoghion 1777 și Penticostar 1783. Toate aceste cărți sunt tipărite în Moldova și în limba moldovenească.
Monumente, pietre cu inscripții și movile nu sunt.
(ИР НБУВ. Ф. V. дело 693. лл. 207–212об.)
Social media