„Ecoul Suferinței” este un proiect de suflet al Societății civice „Valea Prutului” din regiunea Cernăuți pentru comemorarea românilor din nordul Basarabiei, nordul Bucovinei și ținutul Herța, persecutați, deportați și omorâți în timpul regimului comunist.
Prin acest demers, dorim să aducem în lumină numele celor care au suferit în tăcere – oameni simpli, țărani, învățători, preoți sau copii – smulși din casele lor, trimiși în Siberia sau condamnați fără vină. Multe dintre aceste povești au fost uitate sau ascunse zeci de ani.
„Ecoul Suferinței” înseamnă mărturii, fotografii, documente de arhivă, cărți și expoziții – toate menite să păstreze vie amintirea celor care au îndurat suferințe greu de imaginat.
Este datoria noastră să nu uităm. Prin acest proiect, spunem un „adevăr” care a fost mult timp înăbușit și redăm demnitatea celor care au fost nedreptățiți.


Drama familiei Chitic din Tărăsăuți, distrusă de regimul sovietic

Todor Chitic, fost primar al satului Tărăsăuți, și întreaga sa familie au devenit un simbol al represiunii nemiloase pe care autoritățile sovietice au exercitat-o împotriva românilor care avuseseră un rol activ în viața comunității înainte de ocupație. Povestea lor arată cum regimul comunist nu se limita la a-i înlătura pe cei considerați incomozi, ci extindea pedeapsa și asupra celor apropiați, aplicând cu cinism principiul vinovăției colective.

Todor Chitic, fiul lui Ilie, s-a născut în 1901 și a ajuns să ocupe funcția de primar în comuna Tărăsăuți. În calitate de reprezentant al administrației locale, el a devenit o țintă prioritară pentru autoritățile sovietice, care vedeau în primarii din perioada anterioară ocupației niște „colaboratori ai regimului burghez”.

Pe 13 iunie 1941, cu doar zece zile înainte de declanșarea războiului germano-sovietic, Todor Chitic a fost arestat de organele NKVD. Această dată nu a fost aleasă întâmplător - făcea parte din valul masiv de arestări preventive care viza eliminarea tuturor „elementelor nesigure” înainte de declanșarea războiului.

După doi ani de anchetă și tortură psihologică, la 14 aprilie 1943, a fost condamnat la 7 ani de muncă silnică în lagăr, conform articolului 54-13 din Codul Penal al RSS Ucrainene pentru „luptă împotriva mișcării revoluționare”. Reabilitarea sa a venit abia la 17 aprilie 1989, când Procuratura regională Cernăuți a recunoscut caracterul politic al condamnării.

Soția Solomia - Moartea în surghiun
Tragedia familiei Chitic nu s-a oprit la arestarea primarului. Soția sa, Solomia Chitic (fiica lui Gherasim) născută în 1905, a fost și ea victimă a represiunilor. La 13 iunie 1941, în aceeași zi cu arestarea soțului, ea a fost deportată pe baza deciziei troicii operative NKVD din regiunea Cernăuți ca „membru al familiei unui element social periculos”.

Solomia Chitic a fost trimisă în surghiun în regiunea Tiumen din Rusia, unde condițiile de viață erau extrem de dure. Departe de casă ea nu a rezistat grelelor încercări ale exilului forțat. În 1942, la doar un an după deportare, Solomia a încetat din viață pe pământ străin, devenind încă o victimă a politicii criminale sovietice. Reabilitarea sa postumă a venit abia în 1991.

Copiii - Copilăria furată
Cei trei copii ai familiei Chitic au fost și ei deportați odată cu mama lor, plătind pentru „păcatele” tatălui lor. Dionisie Chitic, născut în 1929 și având doar 12 ani la momentul deportării, și surorile sale Eugenia de 10 ani (născută în 1931) și Vera de 5 ani (născută în 1936), au fost smulși din satul natal și aruncați în surghiun.

Fratele Gheorghe - Represiunea extinsă
Chiar și fratele lui Todor Chitic, Gheorghe, născut în 1899, nu a scăpat de represiuni. Țăran cu educație primară, el a fost arestat la 18 octombrie 1946 de organele securității locale. La 10 mai 1947, a fost condamnat la 7 ani de muncă silnică pentru „activitate trădătoare” conform articolului 54-1 „a” din Codul Penal al RSS Ucrainene.

Arestarea lui Gheorghe cu cinci ani după deportarea familiei fratelui său demonstrează caracterul sistematic al represiunilor și faptul că autoritățile își aminteau de toate „elementele suspecte” și le urmăreau metodic. Reabilitarea sa a venit abia în 1991.

În imagine: Chitic Todor, fiul lui Ilie, în detenție.


Gușan Grigore, fiul lui Gheorghe (1889-?), agronom român din Secureni 
Grigore Gușan, fiul lui Gheorghe, s-a născut în 1889. A activat ca agronom în Secureni. Prin pregătirea sa tehnică în domeniul agricol, el făcea parte din categoria specialiștilor care contribuiau la dezvoltarea economică a ținutului, înainte ca schimbările politice să-i transforme viața într-un coșmar. 
Pe 3 decembrie 1940, în plină iarnă, Grigore Gușan a fost arestat de organele NKVD la domiciliul său din Secureni. Arestarea sa s-a înscris în valul de represiuni care viza intelectualitatea și specialiștii din teritoriile ocupate, pe care autoritățile sovietice îi considerau „elemente burghezo-naționaliste periculoase”. 
După patru luni de anchetă și detenție în condiții precare, la 1 aprilie 1941, a fost condamnat la 8 ani de muncă silnică în lagăr, conform articolului 54-13 din Codul Penal al RSS Ucrainene pentru presupuse „activități contrarevoluționare”. 
Grigore Gușan a fost nevoit să-și ispășească pedeapsa în sistemul gulag, unde specialiștii ca el erau adesea folosiți pentru munca de organizare și planificare în cadrul proiectelor economice ale statului sovietic, fiind în același timp supuși regimului sever concentraționar. 
Reabilitarea sa a venit abia la 12 mai 1989, când autoritățile au recunoscut caracterul politic și nejustificat al condamnării sale.

Dumitru Ostafie (1887–1943), învățător român din Cernăuți

Dumitru Ostafie, fiul lui Vasile, s-a născut în 1887 și a activat ca învățător în orașul Cernăuți. Prin munca sa dedicată în domeniul educației, și-a câștigat respectul localnicilor, contribuind la formarea intelectuală a multor copii, înainte ca destinul să-i ia o întorsătură dramatică odată cu instaurarea regimului sovietic.
Pe 13 iunie 1941, cu doar zece zile înainte de declanșarea războiului germano-sovietic, Dumitru Ostafie a fost ridicat de acasă de organele NKVD. Această dată nu a fost aleasă întâmplător – ea a făcut parte dintr-un val de arestări masive care vizau „elementele contrarevoluționare”, în preajma izbucnirii conflictului militar.
Procesul său s-a desfășurat în contextul războiului, când justiția sovietică funcționa după logica teroarei de stat. La 5 mai 1943, după aproape doi ani de investigații și tortură psihologică, a fost găsit vinovat de „activități contrarevoluționare”, conform articolului 58-13 din Codul Penal sovietic, și condamnat la 8 ani de lagăr.
Soarta i-a fost pecetluită rapid. La doar două zile după sentință, pe 7 mai 1943, Dumitru Ostafie a încetat din viață într-unul dintre lagărele din Republica Komi, o regiune îndepărtată din nordul Rusiei. Conform documentelor oficiale, a fost răpus de tuberculoză, nefiindu-i acordată asistența medicală necesară – o practică frecventă în sistemul concentraționar sovietic, unde neglijența medicală deliberată constituia o formă suplimentară de tortură.
Reabilitarea sa a venit după patru decenii și jumătate, în mai 1989, când sistemul sovietic, aflat în declin, a început să-și recunoască crimele. Documentele sale, conservate în arhivele de stat sub numărul de dosar 1246, reprezintă astăzi o dovadă a injustițiilor comise împotriva românilor din aceste teritorii.


Născut în jurul anului 1888, Mihalescu Erest, fiul lui Nicolae, a fost un funcționar public din nordul Bucovinei care a căzut victimă a represiunii sovietice. Funcția sa de secretar-general la Primăria Cernăuți l-a făcut o țintă pentru autoritățile comuniste.
La 20 iulie 1940, în plină perioadă de sovietizare, Erest Mihalescu a fost arestat la domiciliul său din Cernăuți.
După aproape un an de anchetă și detenție în condiții inumane, la 3 iunie 1941, a fost condamnat la 8 ani de muncă silnică în lagăr, conform articolului 54-13 din Codul Penal al RSS Ucrainene pentru presupuse „activități contrarevoluționare”.
Mihalescu Erest și-a ispășit cei 8 ani de detenție în sistemul gulag, unde condițiile erau deosebit de dure, mai ales în perioada războiului. Mulți dintre deținuții politici din această perioadă nu au supraviețuit grelelor condiții din lagărele sovietice.
Abia la 30 mai 1989, Erest Mihalescu a fost oficial reabilitat, autoritățile recunoscând caracterul politic și nejustificat al condamnării sale.

Pisica Toadere al Nicolae (1897-?), profesor din Noua Suliță, victimă a represiunii sovietice.
Născut în anul 1897, Pisica Toadere al lui Nicolae a fost un profesor din Noua Suliță care și-a dedicat viața învățământului. Originea sa românească și profesia de profesor l-au transformat într-o țintă a autorităților sovietice, care vedeau în intelectualii români o amenințare la adresa noului regim comunist.
La 13 iunie 1941, în plină perioadă de teroare stalinistă, Toadere Pisica a fost arestat în orașul Noua Suliță. Momentul arestării nu a fost întâmplător - cu doar câteva zile înainte de atacul german asupra Uniunii Sovietice, autoritățile comuniste intensificaseră represiunile împotriva „elementelor nesigure”, în special a intelectualilor.
După un an și jumătate de anchetă și detenție, la 16 ianuarie 1943, a fost condamnat la 10 ani de muncă silnică în lagăr, conform articolului 58-13 din Codul Penal al RSFSR - articolul folosit pentru fabricarea unor „activități contrarevoluționare”.
Sentința sa coincidea cu una dintre cele mai grele perioade din istoria sistemului concentraționar sovietic. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, condițiile din lagăre erau deosebit de dure, iar mulți deținuți nu au supraviețuit acestei perioade.
Abia la 12 mai 1989, Toadere Pisica a fost oficial reabilitat, autoritățile recunoscând în sfârșit caracterul politic și nejustificat al condamnării sale.
Povestea sa rămâne un exemplu tragic al modului în care sistemul stalinist a distrus vieți umane
Există indicii că Toadere Pisica ar putea fi fiul preotului Nicolae Pisica, parohul Bisericii Sfântul Ierarh Nicolae din Costiceni, născut în 1865. Preotul avea șase copii, printre care unul pe nume Toadere. Dacă această legătură se confirmă, atunci destinul tragic al profesorului ar fi și mai simbolic - fiul unui slujitor al altarului, devenit la rândul său educator, persecutat pentru că reprezenta valorile tradiționale românești pe care regimul sovietic încerca să le distrugă.

Fostul primar al comunei Vancicăuți, Postolachi Teodor, fiul lui Porfir (român de naționalitate, născut la 8 septembrie 1899), a fost una dintre victimele regimului sovietic de ocupație.
La 25 iulie 1940, Teodor Postolachi a fost arestat, iar pe 7 aprilie 1941 a fost condamnat la 8 ani de muncă silnică într-un lagăr sovietic.
Din păcate, nu a reușit să supraviețuiască acelor vremuri nemiloase – a murit în surghiun, departe de cei dragi, pe 25 ianuarie 1945, la vârsta de doar 46 de ani.
Abia pe 26 iulie 1989, la aproape jumătate de secol după moartea sa, adevărul a fost recunoscut oficial, iar Teodor Postolachi a fost reabilitat.

Rotari Gheorghe, fiul lui Dumitru, a fost un țăran român din localitatea Tărăsăuți. A fost una dintre miile de victime ale represiunii sovietice din Basarabia și nordul Bucovinei.
A fost arestat la 19 august 1940 și acuzat în baza articolului 54-13 din Codul Penal al RSS Ucrainene – o formulare vagă, folosită adesea pentru a reduce la tăcere țăranii înstăriți sau cei considerați „nesiguri politic”.
La 29 martie 1941, a fost condamnat la 8 ani de muncă forțată într-un lagăr de „corecție” prin muncă. N-a mai revenit niciodată acasă. A murit în detenție, în plină iarnă, la 3 ianuarie 1946, la doar 46 de ani.
Abia după aproape o jumătate de secol, la 23 martie 1994, Gherghe Rotari a fost reabilitat.

Grigore Cușnir-Tomaș, fiul lui Toadere, s-a născut în anul 1887 în satul Colincăuți, din ținutul Hotin. De naționalitate română, era un țăran simplu, gospodar, trăind în rânduiala veche a comunității.
După ocuparea ținutului de către Uniunea Sovietică, a fost arestat pe 28 noiembrie 1940. Autoritățile sovietice l-au acuzat în baza articolului 80 al Codului Penal al RSS Ucraineană, care incrimina vag așa-zisa „trădare de patrie”. Acest articol era folosit frecvent pentru a reduce la tăcere țăranii înstăriți, foști funcționari sau orice persoane considerate „nesigure politic” de noul regim.
La 18 aprilie 1942, Grigore Cușnir-Tomaș a fost condamnat de Comisia Specială a NKVD la 3 ani de muncă silnică într-un „lagăr de corecție”. Soarta lui ulterioară rămâne necunoscută – nu se știe dacă a supraviețuit detenției, iar locul și data morții sale nu au fost consemnate niciodată.
Abia după aproape o jumătate de secol, pe 16 februarie 1990, cazul său a fost închis din lipsă de probe, iar Grigore Cușnir-Tomaș a fost reabilitat post-mortem.