Locuitorii satului Tărăsăuți despre foametea din 1946-1947

Eugenia a lui Alexei Preutesa (anul nașterii 2 martie 1931)
Prin anii 1945-1946 eu aveam 16-17 ani şi aceşti ani îi ţin minte bine până acum. Eram tânără - „taman când îmi era lumea mai dragă”, dar nu am înțeles ce-i aceasta tinerețe adevărată. În jurul meu vedeam numai fețe întristate și ochi plini cu lacrimi. Pâinea nu putea fi cumpărată nicăieri. Omul își dădea viaţa pentru o gură de pâine sau o mână de grăunțe – era foametea cea mare! În fiecare lună veneau soldați în sat și luau fără milă din toate casele tot ce găseau de mâncare. Oamenii din sat se rugau în genunchi să-i lase o bucată de pâine măcar pentru copii.

Flămânzi mâncau porumb și beau apă, se umflau și mureau. Foarte mulți oameni au murit. Nimeni nu dorea să sape gropi pentru oamenii morți, dacă era un mormânt mare - se aruncau la zece oameni și așa îi lăsau.

Mulți copii, rămași fără părinți, umblau din casă în casă și cereau mâncare, se hrăneau cu buruieni.

Îmi pare bine că n-am văzut cum oamenii mâncau câini, pisici, vite chiar și unul pe altul. Dar foarte bine țin minte cum eram să-mi pierd viaţa pentru câtva „jom” (n.r: nişte resturi de la sfecla de zahăr, care erau utilizate ca hrană pentru vite). M-a trimis mama să merg la Stanislav (Ivano-Frankovsk) după „jom” ca să facem niște turte. Mi-a dat un sac cu câteva table (scândurele) în el, m-am îmbrăcat în „fufaică” (vestă vătuită), căci afară era frig şi am pornit la drum. Prima dată am adus acasă „jom” şi am mâncat turte gustoase coapte de mama, însă pe prietena mea a zărit-o un soldat şi a rănit-o. A doua oară pornesc eu iarăşi cu sacul pe umeri şi în „fufaică”. Dar când ajung să trec Prutul, mă alunec de pe o piatră şi cad în el. Viteza apei era mare, eu mică, dar „fufaica” mi s-a umflat şi apa mă ducea în voia ei. Strigam ca cineva să mă ajute căci mă înecam. Pe mal erau câțiva oameni străini şi nimănui nu-i pasă de mine. Îmi spuneau doar să înot la mal. Eu am închis ochii şi mă rugam lui Dumnezeu, care m-a adus la mal şi eu am scăpat, dar turte gustoase nu am mai mâncat.

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că acum sunt vie, îmi văd copiii şi nepoţeii sănătoşi cu bucăţica de pâinea cea de toate zilele pe masă.

A intervievat Tatiana Preutesa

Ana a lui Vasile Tihu (Anisei) 

M-am născut în satul Tărăsăuţi, judeţul Hotin, astăzi raionul Noua Suliţa.

Îmi aduc aminte când s-a început foametea din anii 1946-1947. Aveam pe atunci 15 ani. Toate grânele pe care le aveau consătenii au fost luate cu de-a sila de așa-numiții „activiști din sat” conduși de cei de la raion.

Situația era foarte grea în familiile cu mulți copii, și mai ales, în acele familii, unde erau părinți morți pe front sau putrezeau oasele prin pădurile din Rusia (orașul Murom). Acolo au fost „concentrați” până la vârsta de 55 de ani majoritatea bărbaților din satul nostru.

Dar lumea se descurca de la început fiecare cum putea. Unele familii se ajutau cu produse alimentare care le-au ascuns de la „bolşevici”, alții aveau o văcușoară cu lapte. Așa o duceau tarăsăuţenii până când s-au terminat toate „zapasurile”, şi atunci au început a muri de foame. La unii se umflau burțile, iar alții slăbeau văzând cu ochii până cădeau jos și nu se mai sculau.

Familia noastră a auzit că la Stria este o groapă cu „jom” (borhot) și eu împreună cu mama, fratele ei şi sora ne-am pornit spre acel loc.

Luau părinții cu dânșii copii de vârsta de la 12 până la 15 ani fiindcă erau mai ușori pentru a merge pe mâini și pe picioare până la centrul gropii de unde cu o căldărușă sau cu o traistă (torbă) aduceau „jom” părinților pe mal.

Până la Strii oamenii toţi mergeau cu trenul-marfar (pentru vite). Treceau râul Prut, mergeau pe jos până ajungeau acolo. Eu țin minte că când am ajuns acolo ne-am speriat câtă lume era la acea groapă. Acei care mâncau lacom (mult) mureau pe loc lângă groapă, iar cei mai în vârstă, care erau mai grei, plângeau şi se rugau la copii ca să le ajungă măcar o traistă de „jom”, și eu pe genunchi mergeam până la centrul gropii de borhot şi le aduceam la toţi care mă rugau câte o traistă de „jom”.

După ce am umplut „tăbâltogii” de „jom” ne-am pornit cu marfarul spre casă. Când am ajuns pe la Boian nişte oameni cu nişte cârligi lungi vroiau ca să apuce sacii cu „jom”. Oamenii strigau, dar în unele cazuri se vedea cum cădeau „tăbâltogii” la unii, care sliiţi de puteri au adormit.

Când am ajuns la Noua Suliţa din tren s-au coborât o mulțime de lume din Marşineţ, Făgădău, Costiceni şi alte sate de la deal (Cerlena, Coteleu).

Noi, tărăsăuţenii țineam să mergem împreună, ne ajutăm unul pe altul, fiindcă distanța era aproape 10 km, care trebuia s-o vii pe jos cu „tăbâltocul” în spate.

Când am ajuns acasă era o mare sărbătoare, fiindcă surorile (trei) ne așteptau foarte tare. Dintâi am plâns că am ajuns acasă, apoi mama a copt niște turte pe plită. Venea lumea din mahala (vecini), care se rugau să le dăm măcar o mână de „jom”, fiindcă nu toți aveau puteri să meargă și să aducă borhot de la Strii ori Stanislav (azi Ivano-Frankovsk).

Am mai fost odată la Strii, cu vecinele, dar trecând prin vadul Prutului cu tăbâltocul de „jom” eram să mă înec şi un bătrân din Moldova m-a scăpat, căruia i-am dorit multă sănătate, și cât am trecut Prutul ziceam rugăciunea „Tatăl nostru”.

Noi atuncea am văzut cum o „lotcă” (barcă) s-a răsturnat cu tot cu oameni şi „tăbâltoci” pe care i-a luat „repejunea” apei.

Toate văzute, când am venit acasă le-am povestit părinților și nu m-au lăsat mai mult să merg după „jom”.

Cel mai greu a fost de îndurat iarna anului 1947. Eu împreună cu vecinele, toate desculțe, fiindcă „opincile” le-am fiert și le-am mâncat, mergeam în luncă după pomușoare, strângeam diferite rădăcini ca să facem ceva de mâncare. Foarte greu era de aprins focul. Lumea împrumuta unul de la altul jăratic ca să aprindă focul și să facă ceva de mâncare.

A fost foarte greu și mulți consăteni au murit la război, apoi de foame, de „tif” (tifos), apoi i-au luat cu sila la Donbas, iar pe cei mai bogați i-au „ridicat” (deportat) în Siberia de unde nu a mai venit nimenea. Regimul „stalinist” odată cu venirea sa a adus foarte multă jale şi scârbă pentru tarăsăuţeni.

Este mult de povestit despre foamete, dar sunt mulțumită Bunului Dumnezeu că am ajuns acelea timpuri de libertate, când pot să le povestesc la nepoți despre acea perioadă din 1946-1947.

A intervievat Mihaela Tihu

Comentarii

Publicitate/Реклама