Valea Prutului: Costiceni

Se afișează postările cu eticheta Costiceni. Afișați toate postările

04 august 2026

Un bucovinean și-a unit destinul cu o basarabeancă la Polul Nord

Salehard, Siberia, înainte de 1958.
La mii de kilometri de casă, două familii de români deportați - Popiciuc din Mahala și Nicorici din Costiceni, localități din actuala regiune Cernăuți, s-au găsit unul pe altul în mijlocul Siberiei și și-au unit destinul. În jurul mesei: Constantin și Liuba (soț și soție), fratele ei Serafim, sora Axenia, mama Maria și alți membri ai familiei. Și trei copilași născuți în exil, care nu văzuse încă baștina strămoșească.
Zâmbesc. Pentru că viața merge înainte chiar și în Siberia.

Constantin al lui Ion Popiciuc a cunoscut-o pe viitoare sa soție, Liuba Nicorici, la Iaptik-Sale. Lucra pescar în Novîi Port, la câteva sute de kilometri de Iaptik-Sale, cea mai apropiată localitate dinspre Oceanul Arctic. Constantin era român bucovinean din Mahala, iar Liuba, româncă basarabeancă din Costiceni. Familiile lor fuseseră ridicate în 1941. Și-au unit destinul în anul în care murise tatăl Liubei, Vasile Nicorici, 1946. La un an, în 1947, a murit și tatăl lui Constantin - Ion Popiciuc. În 1958, când au scăpat de iadul siberian, au ales să se stabilească la Costiceni.

În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, soldații sovietici au bătut la ușa familiei Nicorici din Costiceni. Bunicul Vasile deschisese ușa și s-a trezit față în față cu oameni înarmați. Li s-a spus să adune cele mai necesare lucruri și să urce în căruță. Bunica Maria nu luase mâncare de ajuns - credea că se întorc acasă în câteva zile. S-a întors după 17 ani.

Motivul deportării era unul absurd: în 1937, bunicul Vasile votase pentru Partidul Național-Țărănesc. Un consătean informase noile autorități sovietice despre acest lucru. Atât a fost de ajuns pentru ca întreaga familie să fie declarată dușman al regimului și aruncată în vagoane de marfă la gara din Mămăliga.

Familia lui Constantin Popiciuc din Mahala suferise același destin în același an. Fratele mai mare al lui Constantin fusese împușcat de bolșevici când încercase să treacă granița în România. Tatăl, Ion Popiciuc, Constantin și fratele Gheorghe au fost ridicați și trimiși la Novîi Port, regiunea Tiumeni, să muncească pe bărci de pescuit.

Familia Nicorici a ajuns mai întâi la Tobolsk. Acolo conducerea unei ferme de stat le-a propus să rămână și să lucreze. Ei sperau că vor fi trimiși înapoi acasă. A fost o decizie pe care aveau s-o regrete. Au urcat într-o barjă care i-a dus și mai departe spre nord, spre peninsula Iamal.

Pe drum, nava a fost prinsă de furtună pe apele arctice. Șlepurile cu materiale de construcție și alimente s-au scufundat. Timp de trei zile, vasul de bucătărie nu a putut fi ancorat - oamenii au rămas fără mâncare, purtați de valuri în direcții diferite. Au fost și victime. Cei care au supraviețuit nu mai sperau la nimic. În cele din urmă, nava s-a împotmolit pe peninsula Iamal, pe pământul neneților - un popor indigen care trăia în acele locuri de veacuri.

Din scândurile aruncate de valuri pe mal, oamenii au început să ridice adăposturi - săpând cel puțin jumătate de metru în pământul veșnic înghețat. Dormeau pe paturi supraetajate meșterite din același lemn. Copiii și bătrânii se îmbolnăveau pe rând, mai ales de scorbut. Pentru a ține boala la distanță, femeile și copiii ieșeau zilnic în taiga să adune ce găseau - fructe de pădure, ciuperci, muguri de brad. Atât aveau.

Bunicul Vasile Nicorici a murit în 1943, de scorbut. Până la ultima suflare s-a considerat vinovat de necazurile familiei. Și-a cerut iertare de la soție și copii, și a rostit numele consătenilor care îl denunțaseră. În același timp, fiica sa Axenia era pe moarte - nu mai umbla, nu mai vorbea, respira greu. Bunica Maria i-a rugat pe ceilalți deportați să aștepte cu înmormântarea soțului, ca să-i îngroape împreună în cazul morții Axeniei. Când Axenia a auzit că tatăl ei a murit, a plâns și și-a pierdut cunoștința. Încetul cu încetul, a început să-și revină.

Tatăl lui Constantin, Ion Popiciuc, a murit în 1947 la Salehard, istovit de muncă. Amândoi bunici - Vasile Nicorici și Ion Popiciuc - au rămas pentru totdeauna în pământul siberian, departe de casele lor.

Constantin aflase de la localnici că în satul Iaptik-Sale locuiește o familie din ținutul său. A mers să-i viziteze - sângele apă nu se face. Acolo, în 1946, a cunoscut-o pe Liuba, fiica lui Vasile Nicorici, în vârstă de 19 ani. S-au căsătorit în același an.

Constantin a adus-o pe Liuba la Salehard. În 1947, bunica Maria s-a mutat și ea acolo, împreună cu Serafim și Axenia. La Salehard, Liuba a lucrat la o fabrică de conserve, conducând o echipă de femei tinere de diferite naționalități. Era respectată de toți. Deportații trăiau împreună, se ajutau reciproc.

În familia lui Constantin și Liuba s-au născut patru copii - Vladimir (1947), Ludmila (1950), Serghei (1953) și Vasile (1954). Ludmila, cea care a mărturisit această istorie, s-a născut în Siberia și și-a amintit toată viața cuvintele bunicii Maria: „Să mănânc numai mămăliga din cenușă, dar să mă văd pe prispa căsuței mele”.

În 1958, după 17 ani de deportare, familia Popiciuc-Nicorici a fost eliberată și s-a întors la Costiceni. În casa bunicilor trăiau altă familie, și ea victimă a regimului stalinist. Au locuit împreună o vreme, apoi fiecare și-a găsit propriul drum.

Copiii au absolvit școala din localitate. La început a fost greu - erau deprinși cu școala rusă din Salehard, iar acum trebuiau să studieze în altă limbă - cea a strămoșilor. Dar în comparație cu ce trăiseră bunicii și părinții lor, acestea erau dificultăți minore.

Membrii familiei Popiciuc-Nicorici au fost reabilitați în baza Legii Ucrainei din 17 aprilie 1991 - la 50 de ani după ce fuseseră declarați dușmani ai unui stat care nu era al lor.

Sergiu Barbuță,

președintele Societății Valea Prutului.

09 mai 2026

In memoriam: Zinaida Cocostârc (1951–2026)

Pe 9 mai 2026, la vârsta de 75 de ani, a încetat din viață doamna Zinaida Cocostârc, una dintre puținele mărturisitoare vii ale tragediei deportărilor staliniste din actuala regiune Cernăuți, locuitoare a satului Costiceni (nordul Basarabiei). Odată cu plecarea ei, se stinge un glas care a purtat, cu demnitate și durere, povestea unei familii frânte de istorie și a unui neam împrăștiat în stepele înghețate ale Siberiei.

Zinaida Cocostârc, cunoscută în sat ca mătușa Zunea, s-a născut din neam de oameni gospodari și cinstiți. Bunicii săi, Toadere și Eudochia Cocostârc, nu fuseseră oameni înstăriți, dar nici săraci cu duhul: aveau cal, căruță și un petec de pământ pe care îl lucrau de la răsăritul și până la apusul soarelui. Nu aparținuseră niciunui partid politic, nu aveau rude dincolo de graniță și nu se manifestaseră în niciun fel împotriva regimului sovietic.

Nimic nu i-a apărat însă de răutatea omenească. În noaptea de 13 iunie 1941, familia Cocostârc a fost denunțată autorităților sovietice de către niște „cozi de topor” din localitate - ca „dușmani ai puterii sovietice”. Soldații i-au trezit din somn, i-au încercuit cu armele și i-au urcat cu forța în vagoane de tren. Bunicii Eudochia și Toadere, împreună cu feciorii Isevea, Vladimir și Nicolai și cu nora Alexandra, au fost smulși din vatra strămoșească și duși spre tărâmurile îndepărtate.

Trenul a mers o lună întreagă. Deportaților li se dădea aproape nimic de mâncare - doar câteva picături de apă. Mulți n-au supraviețuit drumului.

Isevea și Alexandra - tatăl și mama Zinaidei - fuseseră căsătoriți cu doar două săptămâni înainte de deportare. Luna lor de miere aveau s-o petreacă în Siberia.

Familia Cocostârc în Siberia

La capătul drumului de coșmar, familia a fost coborâtă din tren într-un loc pustiu și abandonat, localitate numită Iaptik-Sale. Fără hrană, fără haine potrivite, în frig cumplit, și-au găsit cu greu de lucru. Primeau pentru muncă 150 de grame de pâine pe zi și locuiau în bordeie — „zemlenci" — săpate în pământ. Acolo, bunicul Toadere a murit de suferință și de restriște, la vârsta de numai 43 de ani (mormântul său a zăcut uitat ani îndelungați, până când un consătean, trimis să-și facă stagiul militar pe acele meleaguri îndepărtate, i-a dat de urmă). Tot acolo s-a născut, în 1946, fratele Zinaidei, Serghei.

După câțiva ani, o nouă strămutare forțată. Familia a fost mutată în districtul Iamalo-Nenețk, în localitatea Novîi Port, pe țărmul Mării Kara, la marginea Oceanului Înghețat de Nord.

Acolo, în 1951, s-a născut Zinaida. Gerurile coborau uneori la -50 de grade. Tatăl ei, Isevea, meșterea butoaie pentru conservarea peștelui — câte 10-15 pe zi — iar mama Alexandra muncise 20 de ani în secția de curățire și sortare a peștelui. Aveau câini de sanie și cerbi înhămați la nartă. Zinaida a crescut acolo, printre nenețî — popor indigen blând și primitor, care i-a prețuit pe părinții ei pentru hărnicia și omenia lor.

Conducătorii locali îi întrebau uimiți: „Pentru ce v-au ridicat și v-au adus aici, dacă voi sunteți oameni muncitori?”

După moartea lui Stalin, un ordin de la Moscova a dispus eliberarea deportaților. În 1960, familia Cocostârc s-a întors la Costiceni — după aproape douăzeci de ani de surghiun. Acasă nu mai găsiseră nimic. Au cerut intrarea în colhoz, care le-a dat un teren pe care să-și ridice casă.

Nici Zinaida, nici fratele Serghei nu știau să vorbească românește. Serghei a fost înscris la școala medie rusă din orașul Noua Sulița, iar Zinaida — care terminase doar trei clase în Novîi Port — a învățat repede limba satului, jucându-se și crescând alături de copiii de seama ei, și a fost dată la școala „moldovenească” din Costiceni.

La întoarcere, familia nu și-a putut găsi loc de casă. Un verișor al tatălui ei, Serafim Cocostârc, le-a dăruit câțiva ari din propriul teren agricol, oferindu-le un nou început. Casa Cocostârcilor a devenit un loc de întâlnire și amintire: îi vizitau deseori alți foști deportați, cu care legaseră prietenii în Siberia — printre ei, Petrică Paladean și soția sa Ema (de origine germană), precum și Timofei Malic din Forosna.

Cât despre cei care trădaseră familia — cu toții au murit știindu-și vina. Ori de câte ori se întâlneau cu bunica sau cu tatăl Zinaidei pe drum, plecau capul în jos, neîndrăznind să-i privească în ochi.

Am avut privilegiul și durerea de a o cunoaște personal pe Zinaida Cocostârc. De-a lungul anilor, ne-am întâlnit de mai multe ori, și de fiecare dată îmi relata, cu voce stăpânită dar cu ochii umezi, câte ceva din soarta familiei sale și a celorlalți deportați pe care îi cunoscuse. Era una dintre acele oameni rari care poartă istoria în ei nu ca pe o povară, ci ca pe o datorie față de cei dispăruți.

Împreună am reușit să organizăm câteva comemorări religioase și mese rotunde în memoria celor deportați din satele de pe Valea Prutului — momente de reculegere, dar și de mărturie vie, în care glasul supraviețuitorilor ca ea a atins sufletele celor prezenți mai adânc decât orice carte de istorie.

Plecarea Zinaidei ne îndureră cu atât mai mult cu cât lucrăm în prezent la o carte despre suferințele deportaților - o carte în care mărturia familiei Cocostârc trebuie să ocupe locul pe care îl merită. Ne-am dorit să apuce să o vadă tipărită. Nu a fost să fie. Îi promitem că numele ei, al părinților și al bunicilor săi nu vor rămâne îngropate în uitare.

Dumnezeu s-o odihnească în pace. Memoria ei să fie veșnică.

Sergiu Barbuța,
Valea Prutului

26 aprilie 2026

Orchestra „Izvoraș” din Costiceni, la centrala nucleară de la Cernobîl (1988)

Când folclorul românesc a răsunat în zona morții: Orchestra de muzică populară „Izvoraș” din Costiceni, regiunea Cernăuți, la centrala nucleară de la Cernobîl

(Fotografii realizate în perioada 8–11 ianuarie 1988)

La 26 aprilie 2026 se împlinesc 40 de ani de la una dintre cele mai mari catastrofe nucleare din istoria omenirii. În noaptea de 26 aprilie 1986, reactorul nr. 4 al centralei nucleare de la Cernobîl exploda, aruncând în aer o cantitate uriașă de material radioactiv și schimbând pentru totdeauna soarta a mii de oameni și a unor întregi generații. Lumea a privit înspăimântată. Dar unii au ales să meargă mai aproape - nu cu utilaje, nu cu dozimetre, ci cu viori, acordeoane și cântece.

Puțini știu că, la mai puțin de doi ani de la tragedie, un grup de artiști din satul Costiceni, regiunea Cernăuți, a pornit spre zona de excludere cu un scop aparte: să aducă muzică acolo unde domnea tăcerea și frica.

În perioada 8–11 ianuarie 1988, colectivul Orchestrei de muzică populară „Izvoraș” din Costiceni, sub îndrumarea neobositului maestru Vladimir Șeremet, a susținut peste 10 spectacole de folclor românesc pentru lichidatorii consecințelor accidentului nuclear de la Cernobîl.

„Izvoraș” nu era un ansamblu oarecare. Născut în perioada interbelică din dragostea față de tradiție și față de pământul strămoșesc, colectivul purta în repertoriul său melodiile și cântecele populare care au trecut din generație în generație pe Valea Prutului. Tocmai această muzică - vie, caldă, omenească - a răsunat în căminele lichidatorilor care luptau, zi de zi, cu un dușman nevăzut.

Artiștii din Costiceni au concertat în mod special pentru militarii din districtele Kiev, Moscova, Subcarpatia și Odesa. Nu întâmplător - în ultimele două districte serveau numeroși etnici români, departe de casă, departe de familiile lor, dar nu departe de dorul după cântecul din sat. Pentru ei, melodiile aduse de „Izvoraș” au fost mai mult decât divertisment: au fost o îmbrățișare din partea locurilor natale.

Impactul gestului a fost profund. Muzica populară românească, interpretată cu suflet și pricepere, a readus o rază de lumină în inimile oamenilor copleșiți de epuizare, frică și incertitudine. Într-o zonă a tăcerii radioactive, cântecul a răsunat ca o mărturie a vieții.

Ceea ce face această poveste cu adevărat remarcabilă nu este doar frumusețea gestului, ci și curajul extraordinar pe care l-au dovedit membrii orchestrei. Zona de excludere de la Cernobîl nu era un loc sigur în 1988 — radiațiile nu dispăruseră, pericolul era real și prezent. Cu toate acestea, Vladimir Șeremet și colegii săi și-au pus sănătatea în pericol pentru a duce o rază de bucurie acolo unde era cea mai mare nevoie de ea.

Iată numele celor care au alcătuit această delegație:

- Vladimir Șeremet — conducătorul Orchestrei „Izvoraș" (vioară)

- Victor D. Captari — clarinet

- Victor Rotari — acordeon

- Ion M. Dogolici — contrabas

- Valeriu I. Cuciuc — țambal

- Ludmila G. Arcan — vioară

- Alexandra D. Panciu din Vancicăuți — vioară

- Mihai V. Captari — trompetă

- Dumitru V. Captari — contrabas

- Ghenadie V. Caba — clarinet

- Iurie S. Cioban din Șendreni — acordeon

- Vladimir I. Panciu din Vancicăuți — acordeon

- Andrei Colac — șeful Casei de Cultură din Costiceni

- Soliștii Valentina Colac, Iulia și Călin Bidașcu

- Moderatori: Iurie V. Vataman și Vadim V. Captari

Această pagină de istorie culturală și umană este relatată în cartea: „Toadere Captari: un veritabil rapsod de pe Valea Prutului (100 de ani de la naștere) - fenomenul muzical-artistic din Costiceni”, semnată de jurnalistul Sergiu Barbuța și publicată la Dorohoi, în 2023.

La 40 de ani de la accidentul nuclear de la Cernobîl, comemorăm nu doar o tragedie, ci și oamenii care au ales să răspundă cu umanitate. Lichidatorii care și-au riscat viața sunt eroi. Dar și artiștii au fost, în felul lor, eroi. Au înțeles că sufletul are nevoie de hrană chiar și în mijlocul catastrofei.

Astăzi, când Cernobîlul rămâne o rană vie în memoria colectivă, povestea orchestrei „Izvoraș” ne amintește că muzica populară românească a fost și va fi mereu mai mult decât un simplu spectacol - ea este identitate, reziliență și dragoste de oameni.

Valea Prutului