 |
28 iunie este o zi tragică în istoria neamului românesc, zi în care în anul 1940, trupele sovietice au ocupat Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța. Odată cu ocupația sovietică a început teroarea populației locale, zeci de mii de persoane fiind executate, arestate sau deportate. În total, au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herței - 12-13 iunie 1941, 5-6 iulie 1949 și 1 aprilie 1951. Acțiuni de strămutare a românilor basarabeni și bucovineni au avut loc și între cele trei valuri amintite mai sus.
Potrivit datelor de arhivă, în noaptea de 12-13 iunie 1941, din Basarabia și din nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5.479 – arestate și 24.360 – deportate. Persoanele deportate au fost transportate cu vagoanele în Siberia și Kazahstan, operațiune pentru care au fost repartizate 1.315 vagoane de vite în Basarabia și 340 – în Cernăuți. Operațiunea de ridicare a lor de acasă a civililor a durat câteva ore: de la 2 noaptea până dimineață.
Al doilea val a avut loc în perioada 6-7 iulie 1949 și a deportat 35.796 de persoane, dintre care 9.864 de bărbați, 14.033 de femei și 11 889 de copii. Ultimul val a fost pe 1 aprilie 1951 și a vizat membrii cultului religios „Martorii lui Iehova”.
Din actuala regiune Cernăuți mii de persoane considerate ca fiind „ostile” pentru regimul totalitar stalinist, au căzut țintă deportărilor dirijate de Kremlin. Oamenii au fost ridicați pe timp de noapte de soldații sovietici, fiind trimiși în cele mai îndepărtate regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, precum Siberia, Polul Nord și Kazahstan. Printre cei deportați erau nu doar bărbați, ci și copii, bătrâni și femei gravide.
Lăsându-și gospodăriile și tot ce-au agonisit întreaga viață, oamenii erau urcați în vagoane de vite și duși în Siberia în condiții inumane. Majoritatea dintre cei osândiți nu-și mai revedeau baștina. Obârșia lor nouă a devenit „răbdarea, foametea și gerul”.
Politica criminală și de exterminare a populației civile, implementată de nomenclatura comunistă, realizată de structurile NKVD-iste și „cozile de topor”, a afectat fiecare localitate din fostul raion Noua Suliță, inclusiv satul Costiceni. Nu putem să știm cât de exacte sunt datele statistice publicate în documentarul științific Reabilitați de istorie. Regiunea Cernăuți (vol. II), dar, chiar și în condițiile unor mari aproximări, numărul deportaților din localitățile actualului raion Noua Suliță este enorm – 1.961 de persoane: 794 de bărbați, 630 de femei și 543 de copii. Mai mult de două treimi (1.352 de persoane) au fost români sau moldoveni, așa cum obișnuiau sovieticii să ne divizeze, restul fiind ucraineni (475), evrei (95), ruși (22), polonezi (12), greci (3), etc. Potrivit documentarului, cel mai mult au avut de suferit țăranii din localitățile Mahala (701), Noua Suliță (200), Toporăuți (195), Rarancea (126) Boian (113) și altele. Printre cei condamnați la surghiun se numărau țărani (1.122), funcționari (75), muncitori (56), primari (20), preoți (3).
Din localitatea Costiceni, inclusiv satele Pol-Vancicăuți și Dumeni, în perioada anilor '40 și '50 ai secolului trecut, au căzut victime ale regimului comunist în jur de 80-100 de persoane, fiind identificate deocamdată 77 de nume.
O parte dintre sătenii deportați erau acuzați de „apartenență la partidele burgheze românești”, fiind catalogați drept „element social periculos” pentru regimul comunist și considerați un impediment al procesului de sovietizare a populației. Acești oameni, precum și membrii familiilor lor, au fost deportați în cele mai sinistre regiuni ale Rusiei. Unii dintre ei, precum Atanasie Alexandroaie (49 de ani), Gheorghe Savca (68 de ani), Vasile Nicorici (43 de ani), Toadere Cocostârc (43 de ani), Vasile Rața (48 de ani) au murit departe de baștina străbună.
Maria Vatamanu, mama poetului și savantului Ion Vatamanu, nu-și poate explica, vorbind despre acele timpuri, cum oameni nevinovați erau pedepsiți numai pentru că „un netrebnic de vecin”, din invidie, le inventa diverse păcate pentru a-i „turna” noilor autorități.
„Nevinovații oamenii erau turnați chiar de invidioșii săi vecini care în popor au fost porecliți cozi de topor. De exemplu, Toadere Banari a fost acuzat de faptul că era membru al mișcării legionare, însă toți din sat știau că el era un om sărman, care nu avea habar de ce înseamnă această mișcare, dar a fost ridicat noaptea de acasă și silit să ispășească o cruntă pedeapsă pentru o vină imaginară. Țăranul avea doi copii, o bojdeucă și câteva găini. Finul meu, Isevea Cocostârc a fost un om harnic și omenos, însă din pricini necunoscute a fost ridicat și el cu toată familia și numai bunul Dumnezeu știe prin ce a trecut sărmanul. Tată-l său, Toadere, s-a stins din viață acolo”, spune Maria Vatamanu.
Printre cei deportați se numără Vladimir Pascari din Pol-Vancicăuți, născut în 1919. În timpul instalării noii granițe se afla în România la muncă. Bărbatul a solicitat în repetate rânduri să i se permită să revină la baștină, însă sovieticii au ignorat cererea lui. Astfel, Vladimir a decis să treacă clandestin noua graniță impusă de cotropitori. În noaptea de 16 spre 17 octombrie, 1940 Vladimir pornește spre casă, unde îl așteptau părinții, un frate și o soră. Din nefericire, nimerește în mâinile grănicerilor sovietici în apropierea satului Băhrinești (fostul raion Hliboca), regiunea Cernăuți.
La data de 14 iunie 1941, NKVD-iștii l-au condamnat la 3 ani de detenție, pedeapsa fiind executată în lagărul de muncă corecțional stalinist din Novosibirsk. A avut fericirea să scape cu zile din infernul bolșevic și să se întoarcă la vatră. A adus cu el culoarea străinătății, conturul taigalei fără de margini și o imensă durere sufletească. Vladimir Pascari a fost reabilitat abia pe 25 ianuarie 1990.
Deomid Savca, fost profesor la școala medie din Costiceni, își amintește cu groază despre acele vremuri când în sat au dat navală comuniștii: „În satele noastre nu exista nicio lege, nicio dreptate. Puteai fi luat, încătușat și dus unde nu te mai putea găsi nimeni, așa cum s-a întâmplat cu învățătorul Vasile Șagan de la Școala din Pol-Vancicăuți. Pe la ora unu noapte, i-au bătut la ușă și l-au luat... Avea în jur de 25 de ani. Era necăsătorit. Mama lui, Mărioara, era originară din Zalucea. Tatăl său, Ștefan Șagan, era din Costiceni. Lumea spunea că acești călăi l-au dus în pădure și l-au împușcat. Dar pentru ce ilegalități – nu știe nimeni. Nici până azi nu se cunoaște nimic despre moartea lui. Dacă l-au împușcat, de ce oare vor fi făcut acest lucru și în ce groapă l-or fi aruncat? A dat cineva socoteală pentru moartea lui? Într-o societate civilizată așa ceva e de neimaginat”, spune Deomid Savca. Profesorul Vasile Șafan fusese reabilitat abia în 1992.
Pe lista persoanelor care au avut de suferit din cauza regimului comunist se regăsește Serafim Cârstea, un tânăr în vârstă de 17 ani care, din cauza foametei din anii 1946-1947, a încercat să treacă clandestin frontiera. El a fost reținut de grănicerii sovietici și condamnat de un tribunal militar la 10 ani în lagăre de muncă „pentru trădarea patriei”. Apare întrebarea, ce patrie a trădat? Cea care i-a luat ultima fărâmitura de pâine de la familie, lăsând-o să moară de foame în iarna anului 1947? Având doar 17 ani și căutând ieșirea din această situație, a decis să treacă granița și să ajungă în România, acasă.
Un alt exemplu este cel al veteranului de război Ion Ivanes. După ce s-a întors de pe front, grav rănit, bolnav și copleșit de emoții, a rupt un panou cu portretul lui Stalin din sat. Denunțat de o angajată a sovietului (consiliului) sătesc, Ion a fost condamnat la 10 ani de închisoare, pedeapsa fiind executată într-una dintre cele mai dure închisori din URSS. Scrisorile pline de disperare ale mamei sale, în care cerea grațierea și pe care le-a trimis lui Stalin, nu au avut niciun rezultat. A primit un singur răspuns: „Dacă a rupt, înseamnă că e vinovat”.
Deportările comuniste i-au vizat și pe membrii comunităților religioase din localitate, în special pe cei din cultul „Martorii lui Iehova”. Astfel, în anul 1951, în listele deportaților au fost incluși țăranii Andrei Cușnir, Serghei Harabagiu, Ilarion Ivanov, împreună cu familiile lor. Țăranul Grigore Captari, un adept al acestui cult religios, din considerente dogmatice a refuzat să servească în armata sovietică. Prin urmare, a fost condamnat de Judecătoria raionului Noua Suliță la 5 ani de închisoare, pedeapsa fiind executată într-un lagăr de concentrare. Procesul de judecată a fost organizat în incinta Casei de Cultură din Costiceni în prezența sătenilor.
Persecuțiile pentru convingeri religioase au continuat și în anii '60. La 3 decembrie 1963, Tribunalul regional Cernăuți, în componența președintelui instanței Așpalov și a juraților Babaev și Kurkaș, a examinat cazul lui Grigore Harabagiu din satul Costiceni, care a fost acuzat de propagandă anti-sovietică, conform articolului 62, partea 1 a Codului Penal al RSS Ucrainene. El a fost condamnat la 7 ani de muncă silnică într-un lagăr de muncă cu regim sever. Și-a ispășit pedeapsa în satul Eavas din RSSA Mordovia. La 13 septembrie 1967 Curtea Supremă al RSS Ucrainene i-a recalificat infracțiunea, stabilindu-i 5 ani de detenție. A fost reabilitat la 3 septembrie 1991.
În cazul celor deportați, listele erau pregătite cu câteva zile înainte de membrii consiliului sătesc și aprobate de funcționarii din ierarhiile supreme ale raionului sau regiunii. Familia care urma să fie deportată, era trezită noaptea. Câteva persoane în uniformă militară și alții îmbrăcați în civil pătrundeau în casă. Se acorda aproximativ 20-40 de minute pentru pregătirea bagajelor, care nu trebuiau să depășească 40 kilograme per familie. Urma îmbarcarea în mașini și transportarea până la cea mai apropiată stație feroviară, de unde se făcea repartizarea conform locului de destinație stabilit din timp de NKVD. Drumul până la destinația finală dura 2-3 săptămâni în condiții absolut insuportabile. Norma zilnică de apă era de 200 ml., unor deportați li se dădea în loc de mâncare doar pește sărat. Alții primeau 300 grame de pâine dimineața și apă fiartă.
Un alt aspect al acestor acțiuni inumane consta în faptul că deseori familiile erau dezmembrate după bunul plac al NKVD-ului. Astfel, capii de familii au fost trimiși în lagăre de concentrare, iar membrii familiilor – în localități speciale pentru „strămutați”. Printre familiile deportate din localitatea Costiceni se numără: Alexandroaie, Banari, Cârstea, Cimpoi, Cușnir, Govornean, Harabagiu, Ivanes, Ivanov, Nicorici, Pascari, Rața, Sauca, Cocostârc, Vataman, Părpăuț și altele. Acești oameni, alături de alte mii de victime ale regimului comunist din regiune, au îndurat suferințe inimaginabile, fiind privați de drepturile lor fundamentale și obligați să trăiască departe de locurile natale în condiții inumane.
Istoria i-a reabilitat, dar coșmarul amintirilor trăite i-a urmărit până la moarte. Unii s-au stins din viață în străinătate, în condiții tragice, alții, care au supraviețuit, au fost siliți să se stabilească pentru totdeauna în Siberia, pentru că aveau interdicție de întoarcere în regiunea Cernăuți.
Cei ce se întorceau, nu-și mai găseau casele libere. În ele locuiau alți oameni. Pentru a le redobândi, trebuiau să fie răscumpărate de la sovietul sătesc. În unele cazuri, autoritățile locale interziceau victimelor deportărilor să se stabilească în satul de baștină, ei fiind nevoiți să își înceapă viața de la zero în alte localități (familia Savca, Rața, Vatamanu).
Din mărturiile celor ce au fost ridicați și au supraviețuit coșmarului deportării, din amintirile celor ce s-au întors, într-un târziu acasă și mai sunt astăzi în viață, vom încerca să reconstituim filmul evenimentelor, spre a-l lăsa ca document generațiilor viitor. Intenționăm să publicăm o carte dedicată victimelor deportărilor sovietice din Costiceni, în strânsă colaborare cu membrii „Societății „Valea Prutului”. Ne dorim să fie o contribuție importantă la înțelegerea suferințelor prin care au trecut locuitorii acestui sat și a impactului devastator al surghiunului asupra comunității.
Sergiu Barbuța
„Glasul Bucovinei” (revistă), nr. 1-2, 2024
0 Comentarii