Băiatul neascultător, poveste de Zinaida Smochină-Rotaru

Băiatul neascultător (Poveste)

Demult, tare demult, pe când se ajungea luna cu mâna şi soarele cu prăjina, trăia într-un sat îndepărtat un băiețel cu familia lui. Băiatul acela era tare neascultător şi mamă-sa îl dojenea întruna şi-l tot învăţa cum să se poarte, însă el de rele nu se lăsa. Nu departe de căsuţa lui sărăcăcioasă era o poiană mare cu iarbă mustoasă şi cu felurite flori, care din care mai frumoase. Când soarele blând apărea pe bolta cerească şi începea să încălzească pământul, cârduri de fluturaşi - roşii, albi, galbeni —
prindeau să se rotească deasupra florilor multicolore. Băiatul, observându-i, a luat într-o zi o plasă prinsă de un băţ, s-a aşezat pe iarbă şi când un fluturaş se aşeza pe o floare ca să-i soarbă mirozna, îl prindea şi-l încuia într-o cutie de sticlă. A făcut aşa zi după zi, până ce s-a umplut cutia. Bieţii fluturaşi se tot zbăteau până când leşinau şi rămâneau nemişcaţi.

Într-o zi, cum stătea băiatul între flori cu plasa în mână, s-a stârnit deodată un vânt tăios de s-au legănat copacii ce împrejmuiau po­iana. Vântul şuiera de parcă era prăpădul lumii şi băiatul a ridicat ochii să vadă ce se întâmplă. Un vultur uriaş spinteca cu aripile lui lungi văzduhul şi se lăsa în jos ca o săgeată. Vulturul a apucat băiatul cu ghearele de guler şi s-a înălţat cu el în slava cerului. Băiatul. îngrozit, a prins ca să strige ”Ajutor!, Ajutor!”, însă nimeni nu-l auzea şi nimeni nu venea ca să-l scape. Undeva, sus, de sub încreţitura norilor, a tunat un glas:

-  Băiete, eu sunt stă­pânul tuturor păsărilor şi insectelor! Am auzit că eşti neascultător, că prinzi fluturaşii şi-i chinuieşti până rămân nemişcaţi? De ce nu-i laşi să zboare în libertate?

Glasul era al acelui vultur uriaş şi băieţelul a început să tremure de frică.

-  Am să te pedepsesc, băiete, pentru nelegiuirea ta, a continuat vulturul şi l-a lăsat să cada în albia unui râu.

Căzând, băieţelul s-a pomenit pe fundul râului şi, deodată, în jurul lui s-au adunat o mulţime de peşti. El a prins a-i ruga să-l scoată pe mal căci, cât va fi şi va trăi, nimănui n-o să-i facă nici un rău. Unui peşte mai mare i s-a făcut milă de el. L-a luat pe spinarea lui argintie şi la scos din apă. Mulţumindu-i peştelui, bă­ieţelul a alergat să sloboadă toţi fluturaşii din cutia lui de sticlă. Dar, deschizând cutia, a văzut că fluturaşii erau nemişcaţi. Simţindu-se vinovat de moartea lor, a izbucnit în plâns şi lacrimile îi inundau obrajii. Uitându-se de jur-împrejur, a văzut cât de tristă era poiana fară zborul săltăreţ al fluturaşilor. Şi iarăşi a prins ca să plângă şi lacrimile lui amare pi­curau în cutia de sticlă rămasă deschisă. El plân­gea şi se ruga ca fluturaşii să nu moară că din acea clipă nu le va face nici un rău. Deodată s-a întâmplat o minune. Fluturaşii parcă se trezeau dintr-un somn adânc şi unul câte unul, luându-şi zborul, prindeau să se rotească în jurul băieţaşului. Apoi, ei s-au ridicat deasupra florilor, zbenguindu-se în sus şi în jos, de parcă erau prinşi într-o horă a veseliei.

Băiatul îi privea cu drag, sufletul lui a începui să cânte de bucurie că natura parcă înviase odată cu slobozirea fluturaşilor.

Zinaida Smochină-Rotaru