Portretul lui Ştefan cel Mare în Letopiseţul lui Grigore Ureche

Portretul lui Ştefan cel Mare în Letopiseţul lui Grigore Ureche
Literatura reprezintă pentru om un spaţiu spiritual care-i întreţine starea de suflet ce-i condiţionează existenţa. O operă literară este o microlume a macrolumii. De aceea pentru noi li­teratura devine un tot, existent peste tot: comu­nicare prin informaţie relevantă, spirit influent, suflet bogat, emoţie vibrantă, timp semnificativ, spaţiu variat etc. Literatura este peste tot şi întot­deauna, dar gradul ei de funcţionalitate depinde de cititor, care o pune în mişcare, o face să circule: de la o generaţie la alta, de la un popor la altul
Formarea unui cititor conştient şi avizat este scopul de bază al disciplinei Limba şi literatura română, iar altoirea dragostei pentru frumos şi cultivarea valorilor adevărate este o prioritate a lecţiilor de literatură.
Întrucât am pornit de la afirmaţia că o operă li­terară este o microlume a macrolumii, unul dintre actanţii acestei microlumi - transfigurare a ma­crolumii este personajul literar, care acţionează în spaţiul ei, o determină şi o reface graţie viziunii sale asupra lumii concrete din perimetrul operei, în special, graţie relaţiilor sale cu alte personaje din operă etc.
De aceea prezentarea personajului literar dintr-o operă literară ocupă un loc impor­tant în receptarea acelei opere. Caracterizarea personajului literar este o operaţie indispensabi­lă unui comentariu şcolar. Pe parcursul studierii literaturii, perspectivele de caracterizare a perso­najului literar sunt diverse, dar şi cu un grad spo­rit de dificultate. Astfel, în clasele mari, conform obiectivelor de referinţă stipulate de programa şcolară, elevii trebuie să poată include personajul literar într-o tipologie social-umană, în una este­tică, să estimeze semnificaţia acestuia în opera li­terară, să interpreteze varietatea modalităţilor de caracterizare, să identifice statutul personajului literar, să releveze atitudinea scriitorului faţă de personajul creat, s-o compare cu propria lor vizi­une. Mai mult decât atât raportarea personajelor la câteva dintre marile convenţii estetice ale literaturii îi ajută pe elevi să înţeleagă ideologia unei epoci, exprimată într-un model uman, pe care ea şi l-a elaborat
Printre primele portrete literare în istoria li­teraturii române este cel al lui Ştefan cel Mare, în Letopiseţul lui Grigore Ureche. Cronica lui Grigore Ureche este unul dintre cele mai vechi monumente ale literaturii noastre. Descrierea evenimentelor istorice se face într-o formă literar-artistică şi este plină de tablouri vii ale tre­cutului, de plastice comparaţii metaforice şi de portrete literare expresive ale eroilor din trecut Cronicarul nu înregistrează neutru faptele istori­ce, el consemnează evenimentele pentru a trage învăţătură din ele: este un moralist şi un filozof al istoriei Portretul lui Ştefan cel Mare, alcătuit la moartea domnitorului se constituie ca un elogiu suprem al unei persoane care a fost întruparea speranţelor ţării, pavăza ei. Cronicarul însă diso­ciază clar, chiar de la început, personalitatea celui despre care scrie: omul a fost supus greşelii, dom­nitorul a fost reprezentativ prin vitejie, puterea exemplului personal, rapiditatea acţiunii Portre­tul debutează amintind o singură trăsătură fizică („Fost-au acest Ştefan-Vodă om nu mare de stătu”), urmată de câteva consideraţii asupra tempe­ramentului, după care     se enunţă imediat fapte­le domnitorului lui Ştefan (care în cronica lui Ureche nu este numit niciodată Mare, ci numai Bun), care s-a numărat şi el printre cei care au încălcat nu o dată princi­piile unei morale sociale întemeiate pe dragoste şi înţelegere - virtuţi creştine la care cronica­rii aderă necondiţionat - nu i se uită şi nu i se trec cu vederea slăbiciunile. Acestea sunt amintite din primul moment, pentru că tot ce va urma - ţinând cont de rolul istoric al omului - să le depăşească prin finalitatea ce se acordă vărsă­rii de sânge.
Cea de a doua frază a portretului se alcătuieşte simetric şi antitetic faţă de prima: Amintrilea era om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiai, acolo îl aflai”. Se păstrează procedeul definirii pozitive prin nega­rea defectului, prin negarea negaţiei: nu mare/ neleneşu, dar dacă în prima frază calitatea sem­nificativă era, de fapt, o lipsă - a înălţimii, în cea de-a doua frază, calitatea semnificativă este una reală - starea de permanentă activitate, hărnicia la treburile pe care omul le avea de făcut.
Deci, observăm că, dacă prima frază a portretu­lui acumula slăbiciunile celui portretizat, cea de a doua îndeplineşte rolul unui pivot: roteşte unghiul de vedere şi converteşte slăbiciunile în virtuţi. Din acest moment, până aproape de finalul sinteză, pe primul plan va trece domnitorul, lăsând în urmă omul. Iar acţiunea repetată, esenţială, în care îşi dovedeşte domnitorul înzestrările - consecvenţa şi rapiditatea acţiunii - este războiul. Războiul în care angajarea directă, exemplul personal, do­vadă a curajului, a constituit stimulentul esenţial pentru cei conduşi: „La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi se vîriea, ca văzându-l ai săi, să nu îndărăptieaze şi pentru aceia raru războiu de nu biruia .”
Ştefan, prin curajul de a-şi risca viaţa, îi învaţă pe ceilalţi legea învingătorului: totdeauna înainte, niciodată înapoi, niciodată îndărăt. Această a tre­ia frază introduce un element nou în portretizare, element ce va fi amplificat ulterior: identificarea domnitorului cu cei pe care îi conduce, cu „ai săi", al căror exponent excepţional devine. Caracterul reprezentativ, exponenţial, nu i se conferă domni­torului de către ceilalţi în virtutea poziţiei ocupate în ierarhia socială; el este cucerit şi probat de fie­care dată.
Deosebit de interesantă este portretizarea Lui Ştefan în pasajul în care cronicarul introduce ideea posibilităţii înfrângerii - reală uneori în cazul războaielor. Aici apare una dintre cele mai impor­tante virtuţi creştine - nădejdea. Speranţa, lege de salvare în faţa vicisitudinilor istoriei, îl înalţă pe om dincolo de condiţia sa de umilit Permanenţa speranţei, care ţine de condiţia fiinţei, îl identifică pe domnitor nu numai cu poporul ce luptă alături de el, ci şi cu o ipostază general-umană: cu acela care „a căzut jos" se poate ridica deasupra birui­torilor. În atribuirea calităţilor, cronicarul proce­dează gradat: Ştefan urcă la treapta de întrupare a unui individ excepţional la aceea de identificare cu un popor, apoi la cea de reprezentant al condiţiei ontologice a omului.
Cea de a doua parte a portretului este consa­crată posterităţii lui Ştefan: cea în care poporul - comunitatea pe care domnitorul a reprezentat-o - se recunoaşte în el şi se identifică cu idealul în­trupat de el. Ştefan devine ctitorul, întemeietorul de lăcaşuri menite să dăinuiască dincolo de tim­pul acordat omului, dar şi părintele, învăţătorul, apărătorul, ocrotitorul, modelul ideal al existenţei. După moartea sa, ca întrupare a unui ideal ca ocrotitor al neamului său,domnitorul este miti- zat, devine simbolul, Sfântul. Există, aşadar, două condiţii ale înălţării la rangul de sfânt: omul să fi murit, pentru ca slăbiciunile lui cele omeneşti să nu mai fie actuale în ochii mulţimii; domnitorul să se fi dovedit fără egal în istorie în întruparea unui ideal comunitar: „...ci pentru lucrurile cele vitejeşti, carile nimeni din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajuns ” între aceste două condiţii, una privind individul, alta - reprezentantul, Ureche aşează considerarea fiinţei în faţa lui Dumnezeu, în faţa instanţei supreme, care cheamă la modes­tie şi umilinţă: „...îi zici sveti Ştefan-Vodă, nu pentru sufletu, ce iaste în mâna lui Dumnezeu, că el încă a fost om cu păcate, ci...”.
Aşa cum în prima parte a portretului, fiecare fra­ză, prin informaţia de alt tip pe care o introducea, corecta sau schimba viziunea frazei anterioare, în cea de a doua parte sunt îngemănate într-o singu­ră frază, sintetică, două atitudini complementare: sfânt în ochii oamenilor, om cu păcate în faţa lui Dumnezeu. Existenţa unei instanţe supreme in­terzice orice mitizare, în absolut, a unei persoa­ne. Dacă portretul-nucleu, prin îngemănarea de trăsături contradictorii, prin disocierea omului de domnitor, prin ştiinţa de a construi, cu fiecare fra­ză, perspective complementare, gradat înlănţuite, aparţinea moralistului, felul în care acest portret este aşezat în şirul evenimentelor istorice demon­strează că Grigore Ureche împărtăşea, ca filozofai istoriei, o viziune, dacă nu tragică, cel puţin sceptică asupra sensului sacrificiului.
Oricum, portretul lui Ştefan cel Mare pe care ni l-a lăsat cronicarul Grigore Ureche este unul dintre ele mai importante, atât prin plasticitatea imaginii artistice, cât şi prin conţinutul profund de idei pe care mai târziu le regăsim în operele mari­lor noştri scriitori, prezentându-l pe Marele voie­vod ca pe cel care a îndurat tot pentru luminarea şi mântuirea noastră. Ne tragem din viţa lui Ştefan şi lucrul cel mai aşezat pe care s-ar cuveni să-l facem întru a ne onora obârşia e să ne cunoaştem „cine-am fost şi suntem.

Doina Colesnicov
Septentrion Literar
(revistă a scriitorilor români din Cernăuți)
Nr.54-55 (2-3/ 2015)
Imagine: Tetraevanghelul de la Humor (1473)

Comentarii