Dialog sufletesc dintre Bunel și Nepot




Dialog sufletesc dintre Bunel și Nepot
de Todor Nicolaevici
Se ştie că legăturile sufleteşti dintre nepoţei şi bunici sunt foarte strânse. Şi aceasta-i normal şi nici într-un caz nu poate fi o daună în calea educaţiei generaţiei în creştere - bunicii au o mare practică de viaţă, ei în timpul creşterii propriilor copii n-au avut destulă posibilitate să le acorde atenţia necesară şi, principalul, ei caută să-i apere, să-i protejeze într-un anumit fel de propriile greşeli, comise în decursul vieţii. Această legătură este atât de familiară că, de cele mai multe ori, nepoţii îşi dezvăluie tainele sufleteşti mai degrabă bunicilor, decât părinţilor ceea ce, uneori, duce
chiar la conflicte familiare. Cred că o asemenea părere e greşită şi chiar dăunătoare. Părinţii ar trebui să se îngrijoreze mai mult de rolul negativ al televizorului, uliţei şi telefonului mobil asupra formării copilului, decât al bunicilor.
Bunicii le doresc nepoţilor binele, nu mai puţin decât părinţii. Iată una din conversaţiile nepotului cu bunicul:
-Bunicule, de ce îi saluţi pe toţi oamenii întâlniţi pe drum?
-Apoi, să ştii, măi nepoţele, că eu am trăit alte timpuri, când lumea se conducea după anumite reguli morale, legi ce se respectau cu sfinţenie din moşi-strămoşi. Pe atunci să fi trecut pe lângă cineva şi să nu-l fi salutat era o mare ruşine, aceasta era o lipsa de omenie, cultură şi nerespect faţă de oameni. Nerespectându-i pe cei din jur singur te transformai în ceva netrebuincios lumii şi, în asemenea mod, era imposibil să trăieşti. Oamenii pe atunci puteau suporta toate greutăţile vieţii nu­mai datorită prieteniei şi înţelegerii reciproce. Cuvântul era ceva sfânt, pierdeai „cuvântul”, te pierdeai pe tine, te transformai în ceva peri­culos comunităţii din jurul tău. Omul fără susţinerea celor din jur nu putea trăi. Iată de ce cea mai mare poruncă biblică „... iubeşte-l pe aproapele tău...” se respecta cu cea mai mare stricteţe.
Cuvintele „Bună ziua” îi apropie pe oameni, îi face mai grijulii şi prin această simplă adresare trezeşte o mică, dar, de o importanţă enormă, bucurie în sufletul celui ce-o aude. Auzind salutarea trebuia să răspunzi ceva frumos: mulţumesc, să trăiţi, noroc, cele bune etc. Prin aceasta în sufletele oamenilor se năştea simţământul că omul nu-i singur pe pământ.
Acuma-s alte vremuri. Revoluţia tehnică, televizorul, telefoanele mobile ş.a. de rând cu progresul au dus la distrugerea şi uitarea multor lucruri şi obiceiuri frumoase.
Omenia-i înlocuită cu bani, cuvântul - cu promisiuni, dragostea - cu sexul, iar căsătoria - cu interesul.
-Dar ce înseamnă când spuneţi celor ce lucrează „Doamne ajută-i” sau „spor la muncă”?
-Munca-i o îndeletnicire destul de grea şi plictisitoare. La sate, de obicei, oamenii lucrează izolaţi din zori şi până-n noapte, să nu auzi vorbă de om e foarte apăsător. Spunându-i „Doamne ajută-i”, lucrătorul primeşte-n suflet un imbold, o mică energie, în acest moment lucrătorului îi „cade din spate” toată oboseala şi continuă munca parcă de la început. În urma acestor cuvinte el parcă simte susţinerea cuiva, un timp oarecare e cu gândul la cel care i-a dorit „spor la muncă” şi se bucură că cineva îi doreşte succes.
-Dar, bunicule, de ce înainte de a te duce la Biserică, îţi ceri iertare de la toţi ai casei?
-Păi să ştii, nepoate. Omul când se duce la Biserică trebuie să fie curat în toate: hainele, gândurile şi faptele. În decursul săptămânii omul greşeşte în faţa semenilor săi. Îi supără cu ceva, chiar nevrând. Mer­gând la Biserică trebuie să aibă sufletul curat, altfel cum să-i ceară Celui de Sus iertare, dacă de la ai săi nu şi-a cerut-o. La biserică se merge pe jos, şi numai. Mergând pe jos te întâlneşti cu alţi creştini şi tot îţi ceri iertare.
În Biserică te stărui să auzi toate învăţămintele bibliei, să fii cu gândul numai la Dumnezeu, rugându-l să-ţi dea putere şi înţelepciune la îndeplinirea faptelor bune. La întoarcere spre casă, n-ai voie să intri în cârciumă, să înjuri sau să te cerţi cu cineva. Asistarea la slujba religioasă este încărcarea sufletului cu energie şi speranţă pentru o săptămână.
-Dar cum se descurcau oamenii între ei, dacă nu aveau bani?
-Foarte simplu. Oamenii se foloseau de anumite reguli locale: o zi de lucru se egala cu o anumită cantitate de grăunţe, lemne, fân, ulei ş.a.m.d. Oamenii ştiau să vândă orice şi fără bani. Chiar la pripoi (la nuntă) tinerilor li se dăruia cereale, oi, purcei, păsări, pânză, unelte de muncă, materiale de construcţii ş.a. Gospodăria de atunci, numită „naturală”, aproape nimic nu cumpăra, totul de ce era nevoie se producea pe loc: hrană, îmbrăcăminte, unelte de muncă şi chiar vindecarea se făcea cu plante medicinale locale.
-Povesteşte-mi, bunicule, cum umblaţi la discotecă?
- Pe vremea mea nu erau, cum zici tu, „discoteci”. Tineretul organiza, în zile de sărbătoare, aşa-numitele „horele satului” (joc). La aceste hore venea tot satul. În zilele frumoase se organizau pe toloacă, pe vreme umedă - prin stodoalele mari ale gospodari­lor. Aceste jocuri aveau loc numai ziua, până la apusul soarelui. Melodiile de dans erau cântate de viorişti. Ca să participi la hore trebuia să cunoşti diferite dansuri populare şi generaţia noastră le poseda. Horele satului erau adevărate festivaluri populare. Fetele se întreceau cu costumele lor, la fel şi flăcăii. În zilele în care se învârteau horele cu foc satul se transforma într-o podoabă naţională. Se dansau diferite jocuri: hora, brâul, alunelul, sârba, tropoţica, ardeleanca ş.a. Dansurile erau însoţite de anumite strigături, care dădeau jocului un farmec deosebit.
La horă:
Asta-i horă strămoşească,
Cine-o joacă să trăiască,
Au jucat-o străbunii,
Acum o joacă toţi românii.

Dansul poloboc:
Hai băieţi la poloboc –
Toţi românii la un loc
Cine joacă aşa cu foc
Are parte şi noroc (etc.)
Fiecare sat se străduia să se evidenţieze prin iscusinţa interpretării anumitor dansuri: iordăniştenii erau neîntrecuţi la „rusească”, cupcenii - la executarea unor dansuri vechi de prin părţile Banatului, igeştenii - la dansurile de băieţi.
Dansurile noastre erau nu numai un mijloc de relaxare a sufletului, ci şi un mod de organizare şi disciplinare a tineretului. Dansurile populare sunt o adevărată artă, cu care s-ar putea mândri orice naţiune. Prin dansurile populare ne exprimam sufletul nostru paşnic şi iubitor de viaţă, nu ca acei ce sar cu suliţe, săbii şi cuţite, ca triburile sălbatice din Africa, înainte de luptă.
Ştiind, că la hora satului vin şi părinţii, tinerii se stăruiau să se comporte care din care mai frumos. Odată cu seara toţi se grăbeau spre case. Flăcăii, care au invitat fete la joc, trebuiau să le conducă acasă şi să mulţumească părinţilor pentru învoirea fetei.
Iată aşa era pe vremea mea şi nu ca „discotecile” voastre - noaptea, întuneric, fum de ţigări, duhoare de alcool şi o muzică de te bagă în sperieţi. într-un aşa iad voi ţopăiţi toată noaptea ca muşcaţi de şarpe.
Noi nu vă învinuim de ţopăielile voastre. Ne învinuim pe noi că n-am fost în stare să păstrăm frumuseţile străbune, n-am demonstrat o adevărată horă a satului, ne îmbrăcăm naţional foarte rar. Încep să dis­pară hainele populare, dansurile naţionale, multe obiceiuri şi datini şi e păcat. În aşa fel ne pierdem şi noi ca neam.
Todor Nicolaevici
Suceveni, raionul Hliboca (Cernăuți)
Zorile Bucovinei
№. 73 - 17 decembrie 2014

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media