AMARUL VIEȚII MELE

 AMARUL VIEȚII MELE

Luceria ANTONESCU,

satul Mahala, raionul Noua Suliță

Tatăl meu, bărbat grijuliu și gospodar, a fost luat, pe când era fecior, în armata austro-ungară, dar a dat bunul Dumnezeu ca din Primul Război Mondial să se întoarcă la vatră teafăr și sănătos. Dorind să trăiască mai bine, a lăsat casa și satul și a traversat oceanul, plecând la câștig în Canada. A stat acolo vreo zece ani, muncind din răsputeri și adunând ban cu ban. Dorul de plaiurile natale l-a adus în cele din urmă acasă. De cum s-a văzut în Mahala, a început să-și zidească lăcaș spațios pentru familia pe care se pregătea s-o întemeieze.

În Canada, tata n-a lucrat singur, ci împreună cu niște verișori de-ai săi și cu alți flăcăi din părțile Bucovinei. Ei nu vroiau să-l lase să părăsească locul de câștig, dar tatăl meu, fiind un patriot al băștinei, nu s-a lăsat înduplecăt, zicând că „mai frumoase fete ca în Bucovina nu există nicăieri...". A venit deci în satul natal și s-a căsătorit, iar Cel de Sus l-a hrăzit cu nouă copilași. Primul, în 1920, a văzut soarele fratele meu Aurel. După el a venit pe lume alt frățior, Niculuță, apoi s-au născut Ionică, Simion, Toader, Măriuca, am urmat eu — Licherița, după care la poarta vieții au bătut Viorica și Domnica. Degrabă după naștere, îmbolnăvindu-se de cori, au murit Niculuță și Ionică. De mititică s-a stins și surioara Domnica. Spre deosebire de toți ceilalți rămași cu zile, Măriuca era înzestrată cu un glas foarte frumos. Datorită talentului primit de la Dumnezeu, a ajuns să cânte chiar și pe scene din București, dar și zilele ei au fost foarte scurte. S-a stins ca o lumânare la numai 14 ani, după o boală grea de plămâni.

Tatăl meu era un om destul de bogat. Avea opt fălci de pământ, 25 de oi, două vaci mulgătoare, țineam scroafă cu purcel, porci, găini, gâște, rațe etc. Ca un gospodar bun și cu multă chibzuială, toate cele ce le aveam pe lângă casă erau bine rânduite. În fiecare dimineață se scula la ora patru și pornea cu carul la câmp. Mama rămânea acasă cu treburile gospodăriei și cu noi, copilașii. Aveam de lucru prin ogradă fiecare dintre noi, după vârstă. Și eram destul de bucuroși că puteam aduce un folos în familie. Eu, bunăoară, încă de la vârsta de șapte anișori, eram mâna dreaptă a mamei. Tata se ocupa și cu cultivarea cânepei. După ce creștea, o smulgeam, apoi era dusă la Prut să se mureze. O aduceam acasă, o uscam și o treceam prin bătălău. Mie îmi plăcea acest lucru și l-am rugat pe tata să-mi facă o bătălă mai mică, ca să pot lucra și eu la melițatul cânepei. Tata era un om bun și iubea copiii, îndeplinindu-le toate rugămințile, mai ales când era vorba de lucru. Mi-a făcut bătala și eu nu mai puteam de bucurie. Capul îmi era plin de murdărie, dar nu-mi păsa de asta, fiind bucuroasă că le dădeam părinților o mână de ajutor. În gospodărie era întotdeauna mult de lucru, căci pământul se lucrează, iar vitele trebuiau îngrijite.

A început cel de-al Doilea Război Mondial și în familia noastră s-au strecurat deznădejdea și nesiguranța. Războiul ne-a împrăștiat pe toți așa precum se împrăștie puii de la cloșcă, dacă deasupra lor se rotește uliul. Chiar și stelele de pe cer s-au îngrozit de tot ce avea să se întâmple. Pe cer se arătau semne grozave, stelele parcă trăgeau cu săgeți de foc, iar norii, întunecoși, se lăsau tot mai grei spre pământ. Odată cu războiul, au dat năvală peste noi și nevoile. Au venit bolșevicii și a început dezrădăcinarea neamului românesc din Bucovina. De groaza lor, fratele mai mic, Simion, care avea numai 17 ani, a încercat să treacă în România cu un grup de feciori și tineri gospodari din Mahala, Cotul Ostriței, Horecea Urbană și Horecea Mănăstirii. A fost împușcat la graniță, la Lunca. Alt frate, Toader, a fost prins de ruși și aruncat în închisoare, unde și-a găsit sfârșitul. Noi, cei rămași acasă, eram considerați dușmani ai poporului. Apoi am fost deportați în Siberia. Și acum îmi amintesc cu groază de acea dimineață năpăstuită, când soldații ne-au înconjurat casa, ne-au deșteptat din somn și ne-au dus la gara din Jucica fără a ne lăsa să luăm ceva cu noi. Ne-au urcat în vagoane de marfă și câteva săptămâni am stat ca peștii în cutiile de conserve, răbdând foame și sete. Morții erau aruncați din tren pe unde se nimerea. Ne-au coborât tocmai la capătul lumii, într-un cătun cu 15 căsuțe. Deși eram niște copii de 10–11 ani, trebuia să muncim pentru o bucățică de pâine pe zi. Strângeam spini de prin grâu. Un comunist ne supraveghea, având grijă să lucrăm bine. Dacă încercam să ne facem un pic de răgaz, ne amenința cu împușcarea. Ca să nu murim de foame, ne furișam noaptea într-un lan de cartofi, ne târam pe coate și pe genunchi, căutând ceva de-ale gurii. Pâznicul trăgea în aer, dar noi nu ne speriam, țineam drumul înainte, fiindcă eram chinuiți de foame. Așa am trăit un an de zile...

Am trăit un an cu foarte greu și cu mari neajunsuri. Mama mergea câțiva kilometri pe jos, în alt sat, ca să caute ceva de-ale gurii pentru noi, copiii ei. Lupii urlau, dar ea nu se oprea și nu se întorcea din cale. Punea capul în pământ și mergea mai departe, rugându-se lui Dumnezeu s-o ocrotească și să n-o lase prada fiarelor. Rămas cu noi, tata ne cocea ceapă pe plită, ca să ne amăgească foamea. Ceea ce reușea mama să aducă se termina repede și iarăși se vedea, sărmana, nevoită să pornească în căutarea hranei. Nu departe de baraca noastră se afla un depozit cu secară. Noi, cei mai mici, ne furișam printr-o gaură și, cu frica de a nu fi prinși, luam câte un pumn de boabe.

Fratele meu, Aurel, a cărat toată iarna apă la fermă cu butoiul. De ger, i-au crăpat obrajii. Umbla cu fața însângerată și eu îmi rupeam mânecile de la cămăși și-i ștergeam întruna sângele de pe obraz. Deși eram mici, trudeam alături de cei maturi. Eram scoși la săpat gropi pentru siloz. Încetul cu încetul, ne-am obișnuit cu locul în care am fost exilați și cu modul nostru de viață. Dar n-am fost lăsați să prindem „rădăcini" acolo. Într-o zi, fiind urcați pe un vapor, ne-au zis că vom fi duși undeva mai la nord, spre Tiumen.

Când am împlinit 16 ani, am fost luată la un lucru mai greu, la prins pește pe mare. În largul mării, deseori, pe timp de furtună, valurile se ridicau înalte cât casele cu multe etaje. Priveam la începutul de mare și plângeam îngrozite de furtună. Bărbatul care ne supraveghea țipa la noi și zicea că pe front mor o mulțime de oameni și dacă vom pieri înecate de valuri nu va fi nicio pagubă.

În timpul pescuitului trebuia să spargem gheața cu picioarele. Apa ne îngheța în cizme și stăteam cu picioarele ude toată ziua. Ca să nu înghețăm cu totul, alergam întruna. Astfel, apa din cizme nu îngheța. Eram ținute pe apă câte trei zile și trei nopți în șir, fără pic de răgaz. Odată ne-au dus pe o apă lată-lată, la vreo 150 de kilometri de țărm. Tremuram în luntre și ne rugam lui Dumnezeu să ne ferească de furtună, căci dacă s-ar fi ridicat valurile, n-am fi avut norocul să mai vedem malul. Dumnezeu s-a îndurat și în acele zile apa a fost liniștită...

Am fost mânată apoi la prelucrarea peștelui, într-o clădire în care nu era nici casă, nici masă, numai clădirea care adăpostea utilajul respectiv. Într-o noapte, acoperișul acelei clădiri vechi s-a prăbușit peste noi. Am scăpat tefere, numai o fată și-a fracturat piciorul. A doua zi am reparat cum am putut acoperișul și iarăși ne-am văzut de lucru. În altă noapte am fost trezite de niște urlete îngrozitoare. De acea clădire s-au apropiat vreo treizeci de urși, ieșind din pădure. Nu ne-au atacat și brigadierul stătea cu arma în mână, fiind gata să tragă, dacă sălbăticiunile nu s-ar fi retras.

Cei mai mari dușmani ai noștri au fost foamea și urșii. Și mai aveam un dușman pe care nu-l puteam învinge: țânțarii. Ne făceam apărătoare din bucăți de pânză subțire înmuiate în smoală topită, cu care ne acopeream fața ca să ne putem odihni puțintel. De atâta țânțărime, obrajii ne erau numai răni.

Toamna ne-am pornit cu luntrea spre baraca noastră, numită „casă". Am ajuns pe o insulă, unde ne-am odihnit oleacă. După două săptămâni, planurile s-au schimbat și am fost îndepărtate cam 150 de kilometri de vechiul adăpost. Bărbații au construit o baracă din scânduri, iar din nuiele mai groase au făcut paturi. La mijlocul încăperii au pus un butoi de fier, care servea drept sobă. Așa ne încălzeam vreo 25 de persoane — fete și parte bărbătească. Am lucrat acolo o lună de zile, spărgând gheața cu rângile. Ca hrană, primeam câte un pește pe zi.

Ni s-a spus până la urmă că sosise timpul să ne întoarcem „acasă", ca să participăm la alegeri. Am încărcat tot ce aveam în sănii, dar noi n-am mai încăput în ele. Am fost nevoite să mergem pe jos mai mult de 100 de kilometri. Am ajuns într-un sat numit Iurt, locuitorii lui erau oameni cu ochii înguști. Ne-au primit în iurtele lor, ne-au dat ceai să ne încălzim și am mâncat din ceea ce aveau ei. Ne-au așternut pe jos piei de cerb și de urs și ne-am odihnit până dimineața. Ne-am pornit din nou la drum și de atâta mers ni s-au făcut răni la picioare. Sângele curgea printre degete, mersul ne devenise anevoios și n-am mai ajuns la alegeri... O săptămână n-am fost scoase la muncă. Apoi iarăși am fost trimisă la spartul gheții. Pe un ger de minus 40 de grade lucram cu mâinile goale. Câte patru persoane trăgeam năvodul cu pește din apă, apoi eram schimbate cu alte patru. În pauze, alergam întruna să nu înghețăm. Într-un năvod încăpea cam o tonă de pește. Lucram fără întrerupere, căci peștele era transportat pe front pentru hrana soldaților.

Înaintea Paștelui, prin aprilie, am fost iarăși mutați în altă parte, unde ni s-a construit o nouă baracă. Cam pe la 25 mai începea să se rupă gheața. Apa era tulbure și în ea plutea foarte mult pește. Lucram câte trei zile și trei nopți în șir, ca robii...

După 18 ani de chin și necaz, am putut să mă întorc acasă, la Mahala. Era sfârșit de toamnă și era greu de ieșit în lume din pustietatea în care mă aflam. Odată cu noi și-au început „călătoria" și slojurile de gheață, care se loveau de luntre, amenințându-ne cu moartea. Ne încurajam unii pe alții, ieșeam atent din luntre, săream pe o bucată de gheață și îndreptam barca spre cursul apei. Ocrotiți de puterea cerească, ne-am văzut și pe uscat. Am mai străbătut pe jos câteva zeci de kilometri până am ajuns într-un port, de unde am luat vaporul spre Vorkuta. Cu trenul am mers până la Moscova. Drumul până la Moscova mi s-a părut mai lung decât toată perioada trăită până atunci. Nu aveam răbdare să ajung cât mai repede acasă, la locurile dragi, unde credeam că voi începe o viață nouă, ceva mai bună și cu mai multe bucurii. Dar alte chinuri și necazuri s-au abătut asupra noastră. Părinții îmi erau bătrâni și bolnavi. La șapte ani după întoarcere, au murit. Până și-au dat sufletul, au îndurat durere și deznădejde. În satul natal, spre care am venit cu bucurie în suflet, nu mai aveam nici casă, nici masă. Și-a făcut milă de noi o consăteancă, Ana Bujenită, care era căsătorită în alt sat și care ne-a adăpostit în casa ei din Mahala. Din 1958, timp de 25 de ani, am lucrat ca mulgătoare la ferma colhozului. Munceam la început fără nicio zi liberă pe săptămână. Ca rândunica am agonisit câte un pai, câte o cărămidă, câte o rublă și mi-am făcut un cuib al meu. Dumnezeu mi-a dăruit și bucuria de a fi mamă. Odată cu venirea pe lume a fiului Ilie, am înțeles că aveam pentru ce trăi și că viața continuă în ciuda tuturor necazurilor. Acum mă bucur de cei doi nepoței și mă rog la Sfânta Fecioară ca ei să nu cunoască niciodată greutățile prin care mi-a fost dat să trec.

📖 Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia. Texte culese de Dumitru Covalciuc. Ediție și note de Liliana Corobca. București: Editura Vestala, 2009. 400 p.