Pe 27 noiembrie 1818 s-a născut Aron Pumnul - marele cărturar, ziarist, pedagog, lingvist, istoric literar român, fruntaș al Revoluției de la 1848 din Transilvania, viitorul „iubit profesor” al celui mai mare poet al națiunii române, Mihai Eminescu.
Geniul literaturii române, marele Mihai Eminescu, elevul (ardeleanului de la Cuciulata) glăsuia cu multă mândrie despre profesorul său: „a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritorul slab, muritorul plin de defecte pământești. El e personificarea unui principiu, sufletul – nemuritor neapărat – care a dat consistență și conștiință națională maselor și a făcut din ele o națiune”.
Aron Pumnul s-a născut la 27 noiembrie 1818, în localitatea transilvăneană Cuciulata, de lângă Făgăraș, într-o familie de țărani iobagi. Nașterea sa a avut loc într-un an năpăstuit de o secetă cumplită, care a adus pagubă și foamete în rândul țărănimii. Familia a fost numeroasă ca toate familiile țăranilor noastre pe vremuri. Părinții săi erau neștiutori de carte, tatăl era analfabet. Scrisorile pe care le trimitea Aron de la Viena, le citea altcineva, poate dascălul ori preotul. Aron Pumnul de mic copil a rămas orfan de mamă. Avea un frate mai mic, Moise, căruia îi promitea daruri dacă va merge la școală și va învăța bine, precum și o soră măritată în Șercaia.
Din cauza bolii de inimă, frecventează școala târziu, la 14 ani. Se spune că groful ungur Mikes pe moșia căruia se afla satul Cuciulata „descoperind calitățile de inteligență și de caracter ale copilului, l-a sprijinit să urmeze școala ungurească din Odorhei”.
După 4 ani petrecuți la Odorhei, Aron Pumnul își continuă studiile la Blaj și la Cluj, unde absolvă cursurile de filozofie. La Liceul Piariștilor din Cluj Aron se împrietenește cu viitorii conducători ai Revoluției Pașoptiste din Transilvania: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, frații Buteanu, Iacob Mureșeanu, Constantin Secăreanu, Petru Dobra și alții. În anul 1842, după absolvirea liceului din Cluj Arhidiecez Greco-Catolică a Blajului îi oferă lui Aron Pumnul o bursă pentru a putea studia la celebra universitate din Viena. Din inițiativa lui Aron Pumnul, în 1844 la Viena se întemeiază Societatea Teologilor Români, ca o societate de lectură și formă de organizare națională și culturală a tineretului român din capitala imperiului. Se poate spune că anii petrecuți la Viena au fost, pentru Aron Pumnul, anii cei mai fericiți. Etapa studenției vieneze a lui a coincis cu o perioadă agitată în istoria Europei, anume cu evenimentele revoluționare ale anului 1848. El a contribuit la lupta românilor ardeleni pentru emanciparea lor politică, națională și socială. Aron Pumnul a jucat un rol însemnat în organizarea Revoluției în Transilvania, iar apoi ca „apostol al culturii românești” în Bucovina.
În anul 1846 Aron Pumnul a revenit la Blaj, unde a fost numit profesor de filozofie.
Odată cu apariţia la Blaj a gazetei „Organul luminării”, în anul 1847, editată de către Timotei Cipariu, Aron Pumnul a devenit principalul colaborator, iar prin materialele pe care le publică dorea să formeze un „Îndreptar de morală creştină” pe baze kantiene.
Ca participant la Revoluția de la 1848 - 1849 din Transilvania, Aron Pumnul a avut un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie de „Duminica Tomii” care a precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății.
Un rol deosebit al Revoluției din Transilvania a fost redactarea de către A.Pumnul „Proclamaţiei” pentru românii ardeleni, cu privire la adunarea de la Blaj din „Duminica Tomii”.
Textul elaborat urmărea un scop practic: convocarea unei adunări populare la Blaj, care ar fi urmat apoi această adunare, să stabilească programul politic și revendicările sociale și naționale ale românilor din Transilvania.
Textul propiu-zis, începe cu un elogiu adus împăratului constituțional al Austriei „să trăiască îndelung împăratul constituţionale al Austriei!”. A doua urare adresată de Pumnul era destinată neamurilor din Ardeal: „Să trăiască! Să trăiască! Să trăiască (naţiunile) neamurile din Ardeal, adecă cea maghiară, săcuie, română, şi sașă.”. Încă de pe acum se poate observa că Aron Pumnul tolerează națiunele, proclamația nu conține nici o formă de șovinism, autorul îndeamnă că „Cugetul, faptele şi vorbele cele răsunătoare ale fiecăruia să fie pacea, slobozenia şi frăţietatea!”. În cuprinsul Proclamației, Pumnul subliniază distanțarea sa de orice urmă de șovinism: „Spuneţi ungurilor, săcuilor şi saşilor că noi îi iubim ca pre fraţii noştri, cu care locuim într-o ţară. Spuneţi-le cu cuvântul şi le arătaţi cu fapta că noi îi iubim, însă e drept ca şi ei să ne iubească si să corăspundă iubirei noastre ce o avem cătră ei, spuneţi-le în gura mare că noi nu voim a câştiga drepturile omenimei prin sabie, ci prin legile minţei sănătoase şi pentru aceea ne adunăm să ne înţălegem cari sânt drepturile acele; căci dreptul câştigat cu sabia nu e drept, ci răpire şi uzurpăciune.”
Considerați doar „națiune tolerată”, românii n-au avut drepturi care se cuvin unui popor liber, beneficiind doar de obligații, umiliri și suferințe. Cum vor fi obținute acește drepturi? Aceste drepturi trebuiau câștigate pe calea legii, prin cerere, soluția propusă era nu numai una înțeleaptă, ci și diplomatică. Pumnul își dădea seama că românii nu aveau nici o șanșă de a-și obține drepturile prin mijloace violente, pilda era răscoala lui Horea, care adusese românilor multe jertfe.
La două săptămâni de la desfășurarea Adunării din Duminica Tomii, a avut loc Marea Adunare Națională de la Blaj, la care au participat 40.000 de oameni. Pumnul devine membru al Comitetului de la Sibiu, care era privit de popor ca o ocârmuire națională. Autoritățile centrale vedeau în acest comitet un pericol, după votarea arbitrală a unirii Transilvaniei cu Ungaria, guvernul Teleki a dispus dizolvarea comitetului și punerea sub urmărire a unora dintre membri lui. Aron Pumnul a fost condamnat la moarte de autoritățile maghiare, în aceste condiții, el ia calea pribegiei. Locuinţa şi bunurile sale din Blaj au fost distruse. Se ascunde un timp în satul său natal, Cuciulata, dar este nevoit să fugă și de aici. „Intrând soldații unguri în sat, sătenii îl băgară într-un butoi mare de curechi și-l trecură pe lângă despărțământul militar fără a fi cunoscut.” Atunci se hotărăște să fugă în Țara Românescă, unde este numit comisar de propagandă în județul Râmnicul Sărat. N-a putut rămâne mult timp nici aici și a luat drumul Bucovinei.
Momentul sosirii la Cernăuți este relatat de doi memorialiști: scriitorul George Sion și Iraclie Porumbescu.
George Sion povestește că la începutul lui octombrie 1848, a întâlnit „un om îmbrăcat în zdrențe, negru la față, pletos, murdar, cu opinci în picoare și cu o pălărie mare mocănească în cap. Acel om se oprește în dreptul meu și-și scoate pălăria. Luându-l drept cerșitoriu, scosei o monedă de aramă și-i oferii”.
Cea de-a două relatare aparține tatălui viitorului mare compozitor, lui Iraclie Porumbescu, el relatează că tocmai scria niște versuri când auzi bătăi la ușă. Poftind persoană să intre, vede „un om înalt, îmbrăcat într-un burnus (manta mare cu glugă) cafeniu, îmbumbat până la gât, cu o pălărie cu streșini late și, în toată înfățișarea sa, o figură ofilită”. După schimbul formulelor de sărut, drumețul mărturisește, într-un grai ardelenesc latinizat: „Sum Aron Pumnul...” și începu să-i povestească. Iracle își cere scuze de la oaspete, apoi aleargă la „muzeul principal”, unde colegii să-i se aflau la studii. Cărora le duce vestea și îi invită, să vină măcar câțiva să-l salute respectos pe neașteptatul drumeț. La întoarcerea lui Iraclie „Pumnul ședea plecat și rezemat pe bățul său. Părul lui cam demult netuns, și barba nerasă.” Colegii sosiți și ei îi adresează pribeagului din Ardeal „salutări de bună venire”. Acest gest avu un efect neașteptat asupra lui Aron: „Smolita și topita față a bietului Pumnul, deveni palidă, capătă o expresiune de mulțumire, ochii să-i negri, devenind lucitori și, ștergându-și pe încetul înalta-i frunte, zise rar și ceva apăsat: Mulțam, domnilor, mulțam”.
În aceeași seară, însoțit de Porumbescu, Aron Pumnul face o vizită familiei Hormuzache, unde este întâmpinat de Alecu Hurmuzache, apoi de bătrânul boier, care îl cuprinse pe oaspete în brațe, îl sărută pe frunte, zicându-i; „Poftim, domnule, și privește de acum înainte casa mea ca pe a dumitale”. Toți cei prezenți se sculară în picioare . „Pumnul sta ca zăpăcit, fără a vorbi vreun cuvânt...;ochii lui erau inundați în lacrimi!”. Clipa aceasta magnifică a fost pentru Aron Pumnul cea de-a două naștere a sa. La Cernăuți Aron Pumnul s-a integrat rapid în noul mediu de viață. S-a angajat imediat în redacția revistei „Bucovina”. La sfârșitul lunii noiembrie 1848 este numit prin concurs primul profesor de limba și literatura română la liceul german din Cernăuți. La 22 februarie 1849 lui Aron Pumnul i se încredințează suplinirea catedrei de limba și literatura română. Aron Pumnul s-a implicat în redactarea unor manuale de limba și literatura română, de religie, de traducerea altora, de înființarea bibliotecii de cărți românești. Prin activitatea la catedră, Aron Pumnul răspundea crezului său fundamental, făcut public în revista „Bucovina”: „Poporul este trupul naţiunii, iar limba este sufletul ei. Pentru aceea, precum trupul fără suflet e mort, tot aşa e moartă şi naţiunea fără limbă”.
Lucrarea care l-a făcut cunoscut în cea mai mare măsură a fost „Lepturariu românesc cules den scriptori români”, publicat în 4 volume (volumele II şi IV având câte 2 părţi), între 1862-1865 şi care reprezintă una dintre primele încercări de istorie a literaturii române. Cel de al doilea manual este „Grammatik der rumänischen Sprache für Mittelschulen”, apărut la Viena în 1864.
În toamna anului 1852, Gheorghe Eminovici împreuna cu trei dintre copii săi (Șerban, Nicolae și Iorgu), trece granița în Bucovina pe la Mihăileni, și nu se oprește decât la casa lui Aron Pumnul, unde își lasă copii în gazdă. În 1855, celor trei frați li se adaugă Ilie, iar în 1858 Mihai. Aron Pumnul a pus ochii pe el, văzându-l pasionat de limba română și istorie. Pumnul îi încredințează lui Eminescu biblioteca gimnaziștilor.
În 1858 starea sănătății lui Aron Pumnul se înrăutățește de la an la an, încât nu se mai poate ocupa de elevii pe care îi avea în gazdă, ca și cei de la școală. Teodor Ștefanelli ne-a lăsat, în acest sens o mărturie importantă: „Profesorul Pumnul venea foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea era o sărbătoare pentru noi, căci toți îl iubeam pe acest bărbat bun, care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească și cu atâta liniște și răbdare. Noi, elevii, nu l-am văzut niciodată râzând. Avea veșnic o înfățișare melancolică și dureroasă”. Îl respectam cu toții și adesea, când din cauza durerilor ce-i frământau trupul era silit să părăsească clasa, mulți din noi îl petreceam până la trăsură și-i ajutam să urce în ea, iar Eminescu, pe care Pumnul îl iubea foarte mult îl petrecea până acasă”.
Medicii cei mai renumiți nu i-au acordat nici o șansă de supraviețuire. În luna ianuarie a anului 1866 Aron Pumnul se va muta definitiv în lumea celor drepți. Avea doar 42 de ani. La 27 ianuarie 1866, sicriul cu trupul neînsuflețit al lui Aron Pumnul este depus în catedrala din Cernăuți, în semn de omagiu suprem. Aici are loc ceremonia funebră, oficiată de însuși episcopul Bucovinei, Eugeniu Hacman. Sunt prezenți prieteni, cunoscuți, colegi de cancelărie, oameni din toate straturile societății, cu toți veniți, să-l conducă pe ultimul drum. Lângă sicriu se putea vedea: văduva lui Pumnul, Catinca, Alecu și Gheorghe Hurmuzache, Stephan Wolff, directorul liceului, preotul Leon Popescul, I. G. Sbiera, nu departe se afla Mihai Eminescu. La cimitirul parohial ortodox al orașului, ceremonia funebră a continuat, pe un timp geros. Așa cum se știe, la moartea lui Aron Pumnul a fost tipărită și difuzată, în chiar ziua înmormântării, broșura: „Lăcrimioarele învățăceilor gimnaziști den Cernăuți la mormântul prea iubitorului lor profesor Arune Pumnul, răpăusat într-a 12 (24) ianuarie 1866”. Broșura conține debutul poetic (cunoscut sub titlul La mormântul lui Aron Pumnul) al elevului Mihai Eminoviciu care exclama, regretând: „Pumnul nu mai este...” Și părăsește gimnaziul pentru totdeauna.
În inimile noastre, Aron Pumnul va rămâne mereu un apărător al limbii române.
Extras: Ilie Rad „Aron Pumnul - Oameni care au fost” (Cluj-Napoca-2002)
Extras: Ilie Rad „Aron Pumnul - Oameni care au fost” (Cluj-Napoca-2002)
0 Comentarii