LIMBA ROMÂNĂ
(poezie de Gheorghe VICOL)
E tânără, dar și bătrână.
Când veselă, când doinitoare,
Opacă și strălucitoare,
Iubita mea Limba Română.
Atâtea frumuseți ascunde
În doruri mici și doruri grele!
E răsăritul, printre stele.
A lunii coborâtă-a unde.
E zborul vorbelor alese,
Rostite în Academie.
Ori celor simple, din câmpie,
Din florile de maci culese.
E ia-n zi de sărbătoare.
Ori vorba caldă de uimire.
E cerul nopții, cu safire
Și cântul de privighetoare.
E strigătul în bătălie
Când curge sângele pe arme,
Sau doina pruncului ce-adoarme
Când pacea se așterne-n glie.
Țăranii și-au cântat durerea
Cu zilele pline de soare
Căci Limba noastră farmec are
Și e mai dulce decât mierea.
Pentru poeți e o magie,
E o grădină fermecată,
Parcă anumea inventată
Pentru frumoasa Românie.
Iar pentru fiii duși departe
E cuib de dor și de frăție,
Pe toți îi vrea în armonie,
Ia doar unește, nu desparte.
Și-i fiecare rugăciune
Ce-a fost rostit-n românește;
Româna, Domnul o-nrăgește
Și sfinților ades' le-o spune.
Limba Română, e decentă,
Îi dau întreaga mea iubire
Și fac la fiecare-ntâlnire
Cu sfiniciune-o reverență.
E Limba mea și-a ta, maternă,
Venită ca o primăvară
Ce se așază peste țară
Și-apoi rămâne-așa, eternă.
E tânără, dar și bătrână.
Când veselă, când doinitoare,
Opacă și strălucitoare,
Iubita mea Limba Română.