În sud-estul regiunii Cernăuți, pe teritoriul istoric al ținutului Hotin, satul cunoscut astăzi sub denumirea de Dranița este consemnat în documentele istorice cu numele de Șendreni. Prima atestare datează din anul 1586, satul fiind menționat în mai multe hrisoave domnești care fac referire la moșii și acte de vânzare-cumpărare „din vremea bătrânului Ștefan voievod”. Acestea sugerează o origine ce urcă până în epoca lui Ștefan cel Mare, când această zonă a fost integrată mai strâns în structurile politice și de apărare ale Moldovei.

În anul 1946, printr-un decret emis de Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, denumirea istorică a fost înlocuită cu Dranița, fără vreo justificare documentară sau lingvistică. Această schimbare s-a înscris într-un proces mai larg de înlocuire sistematică a toponimelor tradiționale, ca parte a politicii sovietice de uniformizare culturală și de estompare deliberată a legăturilor cu trecutul istoric și identitar al regiunii.

Denumirea istorică a satului

Prima atestare documentară a satului Șendreni datează din 18 martie 1586, într-un document întărit de domnitorul Petru Șchiopul. În acest act sunt consemnate drepturi de proprietate asupra unor părți ale satului, deținute de moșnenii locali Săunica, Anușca, Tudura, Odochiia – descendenți ai lui Petrica Șăndrescu, un nume care dezvăluie legătura directă cu denumirea satului. Aceștia le cumpăraseră de la Sâma Javoronco, unchiul lor, fiul Mărușcăi („din uric de întăritură ce au avut maică-sa Mărușca de la bătrânul Ștefan voievod”).

În documente ulterioare, în actul emis în 1601–1602, domnitorul Ieremia Movilă confirmă drepturile asupra unei părți din sat unui alt proprietar - lui Romșa, marele vătaf al ținutului Hotin, fiul Pântii, nepotul lui Gherasim, strănepotul Nastii – fata lui Șandrea, nepoata lui Stan vistiernic, menționând că acestea derivă din „moșii și cumpărături și drepte ochiuri din vremea bătrânului Ștefan voievod”.

Cele două biserici ortodoxe din localitatea Șendreni

Această expresie, uzuală în cancelaria moldoveană, este însă extrem de valoroasă pentru istorici: ea confirmă că satul exista deja în timpul lui Ștefan cel Mare (1457–1504), fiind parte din politica voievodală de consolidare a domeniilor de graniță. În epocă, Ștefan era cunoscut ca întemeietor și reorganizator de sate și mănăstiri, iar zona Prutului de sus era strategică – în calea invaziilor și în proximitatea polono-lituanienilor.

Toponimul Șendreni pare a se fi format printr-un proces lingvistic și istoric firesc, caracteristic spațiului moldovenesc medieval. La originea denumirii s-ar putea afla numele Șandrea sau Șăndrescu, posibil fondatorul așezării – fie un moșier de seamă al locului, fie un funcționar de rang înalt în cadrul administrației domnești.

Potrivit unui document datat pe 15 martie 1558, domnitorul Alexandru Lăpușneanu a exclus din Divan mai mulți boieri, printre care se numără și spătarul Șăndrescu – posibil strămoș al moșnenilor menționați ulterior în hrisoave, precum Săunica, Anușca, Tudura și Odochiia. Această mențiune dovedește prezența numelui în rândul dregătorilor și al elitei politice a vremii.

Ulterior, în graiul local și sub influența modelului toponimic, numele a evoluat spre formele Șendreni sau Șândreni, prin adăugarea sufixului „-eni” – utilizat frecvent pentru a desemna localități care își trăgeau numele de la un întemeietor sau de la o familie marcantă.

Această derivare lingvistică nu este întâmplătoare, ci reflectă o practică larg răspândită în țările românești: satele primeau numele celor care le fondau, le administrau sau le stăpâneau, creând astfel o legătură durabilă între spațiu și identitatea socială a comunității.

Satul Șendreni marcat pe o hartă țaristă din 1820 și pe alta după Dimitrie Cantemir

Satul Șendreni a continuat să apară în hrisoavele domnești, ilustrând o viață funciară activă și o densă rețea de proprietari. De exemplu, sub domnia lui Constantin Movilă (1607–1611), o parte a satului este moștenită de familia Pilipovschi, un neam boieresc stabilit în localitate (1632).

În 1636, Șendreni apare într-o serie de vânzări de părți de sat, între boieri locali și târgoveți, inclusiv în tranzacții între Georgie sin Solomicăi și Efrim Hăjdău, dar și în vânzări ce implicau părți de sat moștenite sau dobândite de femei, precum Antimiia Pătrașcioaie.

În anul 1646, domnitorul Vasile Lupu intervine personal pentru întărirea și soluționarea mai multor cauze legate de sat, inclusiv în cazul lui Pătrașco Ciogolea și Ilea din Voicouți, care revendicau o parte de moșie pe baza legăturilor de rudenie și moștenire.

Frecvența acestor atestări arată că Șendreni nu era un sat marginal, ci o localitate cu o structură bine definită, parte integrantă a sistemului economic și social moldovenesc. Fragmentarea moșiilor, vânzarea lor în părți (o treime, o a șasea, o a douăsprezecea parte etc.), și implicarea autorității domnești în întărirea sau judecarea drepturilor reflectă dinamica proprietății rurale din acea epocă.

Carte poștală cu ștampila Oficiului Poștal Șendreni

Toponimul Șendreni nu a fost doar o denumire uzuală transmisă din generație în generație, ci o marcă identitară a satului, păstrată cu fidelitate în documente oficiale timp de secole. Această continuitate se reflectă nu doar în perioada medievală, ci și în epocile care au urmat - sub administrația Imperiului Țarist și, mai târziu, în perioada României Mari, după 1918.

După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus în 1812, satul Șendreni a intrat sub administrație țaristă. Chiar dacă limba administrației era rusa, numele localităților cu vechime istorică nu au fost imediat sau sistematic modificate. Astfel, denumirea Șendreni a fost menținută în documentele oficiale – registre fiscale, recensăminte, hărți militare și cadastrale. Satul este menționat constant cu acest nume și în rapoarte administrative din secolele XIX și începutul secolului XX.

În documentele oficiale interbelice de după 1918, satul a continuată să se numească Șendreni - inclusiv în Anuarele statistice ale României, hărți militare, documente școlare și parohiale, registrele de stare civilă și decrete de organizare rural. Satul apare constant sub denumirea Șendreni ca parte a comunei Mămăliga din județul Hotin. Această perioadă a fost una de reafirmare a denumirilor tradiționale și de consolidare a legăturilor administrative și culturale dintre centrul românesc și comunitățile din nordul Basarabiei.

În această epocă, satul Șendreni avea o viață rurală organizată: funcționa o școală primară, biserica era în activitate, iar populația se ocupa în principal cu agricultura. Numele localității reflecta nu doar o continuitate istorică, ci și apartenența la rețeaua culturală și administrativă a României interbelice.


Registru parohial, 1921

Această perioadă a marcat ultima etapă în care denumirea Șendreni a fost utilizată în mod oficial, înainte ca regimul sovietic, instaurat în Basarabia după 1944, să intervină în mod radical asupra memoriei istorice și geografice a regiunii. Redefinirea identității spațiului prin toponimie a fost una dintre cele mai subtile, dar eficiente forme de control ideologic aplicate de autoritățile sovietice.

Epurarea toponimică din 1946: de la Șendreni la Dranița

Un moment definitoriu al acestui proces a fost decretul emis la 7 septembrie 1946 de Prezidiul Sovietului Suprem al RSS Ucrainene, intitulat aparent benign „Despre păstrarea denumirilor istorice și clarificarea și sistematizarea denumirilor existente ale consiliilor sătești și localităților din regiunea Cernăuți”. În realitate, documentul a fost instrumentul unei epurări toponimice prin care numeroase localități din nordul Bucovinei, ținutul Herța și ținutul Hotin, cu denumiri de origine românească au fost înlocuite cu variante slavizate, artificial create sau ideologic neutre.

În această logică de modificare forțată a peisajului identitar, satul Șendreni, menționat în document sub forma ucraineană Шиндряни, a fost rebotezat în Драниця (Dranița). Odată cu satul, a fost redenumită și structura administrativă locală, „Șindrianska silska Rada” (Sovietul sătesc Șendreni) devenind „Dranitska silska Rada” (Sovietul sătesc Dranița). Această modificare nu a fost rezultatul unei reforme administrative organice, ci un act deliberat de ștergere a urmelor lingvistice și simbolice ale trecutului local.

Toponimul impus, „Dranița”, nu are nicio legătură documentară sau culturală cu localitatea. Cuvântul derivă cel mai probabil din termenul slavon „dranca” (дранка), însemnând șindrilă sau scândură subțire - un cuvânt neutru, fără sens identitar, introdus doar pentru a rupe filonul românesc. Satul fusese cunoscut de peste 360 de ani drept Șendreni – iar documentele medievale și moderne îl atestă clar sub această formă. Această schimbare nu a fost nici consultată cu populația, nici justificată istoric. Prin astfel de înlocuiri, autoritățile sovietice nu urmăreau doar „simplificarea administrativă”, ci ruperea intenționată a continuității istorice, înlocuirea memoriei comunitare cu o geografie nouă, uniformizată, construită pe principiile ideologiei marxist-leniniste. 

Liceul Dranița, 2017

Această practică nu a fost un caz izolat. În același decret, au fost redenumite zeci de localități din regiunea Cernăuți. Spre exemplu:

Cotul Boian → Boianivka

Culiceni → Culikivka

Mamornița → Radgospivka

Magoșești → Bairaki

Mihoreni → Petrașivka

Pasat → Krupianske

Iordănești → Pidlisne

Oprișeni → Dubivka

Suceveni → Șîroka Poleana

Tereblecea → Porubne

Chișla-Salieva → Podvirne

Mălinești → Malînivka

Pol-Vancicăuți → Novo-Ivankivți

Sânger → Jîlivka

Stălinești → Stalnivți

Tulbureni → Krutenki

Cerlina Mare → Cerlinivka

Rarancea → Ridkivți

Ciudei → Mejîricea

În unele cazuri, denumirile au fost complet inventate, iar în altele, doar adaptate fonetic pentru a corespunde limbii ucrainene/ruse și „politicii culturale” promovate de autoritățile sovietice.

În pofida acestui atentat simbolic, comunitatea din Șendreni – rebotezată Dranița – nu și-a pierdut sufletul. Astăzi, „Dranița” rămâne denumirea oficială în actele ucrainene. Dar în memoria bătrânilor, în registrele bisericii, în poveștile transmise generațiilor, satul își păstrează numele adevărat: Șendreni.

Copii din Dranița/Șendreni, 2017

Școala funcționează în limba română, iar elevii participă la concursuri și olimpiade naționale. Tradițiile religioase sunt păstrate, iar parohia locală continuă să fie un spațiu viu de rugăciune și moralitate.

Această reziliență culturală este poate cea mai puternică formă de opoziție la uitare. În fiecare colind, în fiecare sărbătoare, în fiecare lecție predată în limba română, Șendrenii își reafirmă dreptul de a exista ca sat cu rădăcini românești.

De ce trebuie să revenim la numele „Șendreni”?

Restabilirea numelui Șendreni nu este doar o chestiune de toponimie. Este un act de reparație istorică. Este o recunoaștere oficială a unei realități culturale și documentare imposibil de ignorat. Numele vechi este atestat timp de peste trei secole și jumătate, în zeci de hrisoave, registre și hărți.

Întrebarea rămâne: cât de legitimă este denumirea „Dranița” pentru o comunitate care și-a păstrat identitatea națională? În contextul în care Ucraina a demarat procese de decomunizare, poate că „Șendreni” va redeveni oficial ceea ce a fost mereu: un sat românesc pe malul Prutului, cu o istorie vie și un nume care merită să fie restabilit.  

Poți să schimbi numele satului pe hârtie, dar nu-l poți schimba în inima oamenilor.

Sergiu Barbuța, 

președintele societății „Valea Prutului”

Stema neoficială a satelor Șendreni și Negrinți realizată de Adrian Nicorici

Atestări documentare