Mărturiile lui Nicolae Moisei. 

(De la secretarul de primărie din Berestea, județul Hotin, până la poștașul și meșterul din Turnișor, lângă Sibiu)

În toamna anului 1990, ziarul "Tribuna" din Sibiu publica o mărturie tulburătoare despre drumul suferinței și speranței parcurs de o familie din satul Berestea, județul Hotin. Nicolae Moisei, ajuns la 80 de ani și cunoscut în Turnișor drept "poștașul", își povestea pentru prima dată, în România postcomunistă, odiseea de opt ani care l-a purtat de la ținuturile de lângă Cetatea Hotinului până în inima Transilvaniei.

Nicolae Moisei era mult mai mult decât un simplu poștaș. Meșteșugar iscusit, "cunoaște, însă, și a practicat și alte meserii, însăși casa în care locuiește (ca și o alta) fiind construită în cea mai mare parte de mâinile sale." Dar cu 50 de ani înainte, nici nu se gândea pe unde îl vor purta valurile vieții.

"Născut și crescut până în puterea tinereții în ținuturile încărcate de istorie de lângă Cetatea Hotinului, ne dăm seama cât de greu i-a fost să se desprindă de locurile natale în vara anului 1940. Ca, de altfel, și soția sa, d-na Cristina, născută în aceeași localitate, Berestea, din județul Hotin." Nicolae era în satul natal "om gospodar și secretar de primărie", ocupând o poziție respectabilă în comunitatea locală.

Mărturisirea directă a lui Nicolae Moisei începe cu mobilizarea sa militară și cu momentul care avea să-i schimbe definitiv viața:

"Mă aflam militar concentrat pe zonă în satul Cocorăni, județul Botoșani, lângă satul lui Eminescu. Într-o dimineață, la sfârșitul lui iunie, ne-au anunțat că Basarabia este ocupată. Ne-am îndreptat spre Lipcani, pe Prut, unde se afla unitatea noastră și acolo am văzut cum rușii făceau hotarul. Ordinul era că cine e născut dincolo (în Basarabia) să plece, iar cine nu vrea, poate să rămână aici. Eu, acasă fiind om gospodar și secretar de primărie, am crezut că nu-i bine să mă întorc, că știam ce e rusul. Dar acasă aveam soția și doi copii și am încercat să trec clandestin noua graniță."

Ce a urmat a fost o experiență de coșmar care i-a marcat pentru totdeauna memoria:

"Dar am fost prins, cu încă 9 persoane. Rușii ne-au prins. Până la urmă au hotărât să ne împuște, să termine cu noi. Era o ploaie mare atunci. Ne-au dus la un zid, în față un militar cu mitraliera. Acum nu mă mai gândeam, decât că mor. Dar a venit iar judecătorul, un maior, și-mi zice: "Kolea, ia vino să te mai întreb ceva. Cine te cunoaște pe tine în orașul ăsta?" Pe mine mă cunoștea un fotograf, că nevasta lui era de la mine din sat. Și mi-a zis: "Vrei să mergem acolo? Zic: da! Și așa am făcut. Bineînțeles, fotograful m-a recunoscut."

Maiorul sovietic, convins de identitatea lui Nicolae, i-a făcut o propunere care părea salvatoare:

"Zice maiorul: " Uite, îți dăm drumul, dar vrei să mergi la Moscova la un atelier de croitorie?" (Îi spusesem că meseria mea era maistru croitor). Zic: da. "Bine, iei o mașină, mergi la Hotin și te duci la tovarășul Uică, de unde pleci la Moscova și scapi și de lagăr". La Hotin era un gazetar evreu, Rusu Vasile, căruia i-am povestit. Ăla îmi spune: "nu fă treaba asta, nu te du la Uică, că ăștia cine știe unde te trimit". Așa am fugit împreună la Cernăuți, unde el mi-a spus să mergem în România, că părinții lui erau undeva pe lângă Huși."

La Cernăuți, situația refugiaților era disperată:

"Ne-am dus la comisia română, pentru că timp de trei zile se mai puteau face forme ca să treci legal în România. Dar, când am ajuns, de la ușă era legată o funie și fiecare ținea o mână pe funie. Cine nu mai ajungea cu mâna, pe funie, a pierdut. Noi nu mai aveam rând."

Din nou, o întâmplare fericită avea să-i salveze viața:

"Cineva vorbea însă că dacă ești ceva rudă cu nemții, te salvează ei. Și-atunci mi-am adus aminte că pe nevasta mea o cheama Stadler, bunicul ei fiind venit din Austria. M-am dus la comisia cea și, când au auzit că la noi la Hotin sunt mai mulți nemți, au hotărât să trimită o comisie acolo. La unii le-a fost frică să intre la comisie, la alții se opunea primarul. (Mulți dintre aceștia au suferit apoi tragedia deportării în Siberia). Noi am avut noroc și am plecat în Germania."

Experiența din Germania a fost relativ liniștitoare, dar vremurile se schimbau rapid:

"Acolo unde ne-au dus și pe noi, erau mulți români refugiați. Am stat un an acolo, am lucrat. Între timp, în țară s-au întâmplat multe: rebeliunea legionară, a început războiul. Conducerea românilor, Comitetul român, a făcut apel la noi, să mergem să apărăm țara. Dar n-am plecat numai noi, cei tineri, ci majoritatea familiilor au dorit să se întoarcă acasă."


Întoarcerea în România a adus o nouă separare de familie:

"Eu am intrat din nou în armată, ca meșter croitor, iar familia s-a dus acasă. Prevăzător, pe copii i-am dat la școală, la liceu la Pomârla, județul Dorohoi, unde era o școală veche."

Când soarta războiului s-a schimbat, a urmat o nouă refugiere, de această dată definitivă:

"Dar când s-au întors armele împotriva nemților, am trecut cu coloana militară dincoace de Prut. Atunci era așa o situație că toți care au vrut să treacă Prutul încoace nu mai avea cine să-i oprească. Așa că mi-am pus familia în căruță și i-am adus încoace. Erau convoaie întregi de căruțe cu refugiați. Am trecut munții pe la Oituz și am ajuns la Brașov. Aici, comandantul zice: "Camarade, întâi țara și pe urmă familia". Da, dar ce să fac cu ea? Și așa mi-a dat voie s-o aduc după mine."

În această călătorie plină de încercări, un episod deosebit de emoționant a fost primirea la Racovița:

"Când am ajuns la Avrig, uitându-mă pe hartă, am văzut că e mai aproape pe la Racovița decât pe la Bradu, ca să trecem spre Râmnicu Vâlcea. Dar la intrarea în Racovița, convoiul nostru a fost întâmpinat foarte frumos de întregul sat, cu preotul în frunte. Racovița mi-a rămas în suflet ca un sat cu oameni foarte buni, ospitalieri. Femeile, vorbind între ele, au spus unde vrem să mergem. Atunci ne-a zis că în Vâlcea e foamete, să rămână acolo, să lucreze la fabrică la Mârșa, și eu să-mi văd de drum. Cineva din sat ne-a primit la el. Ăla a fost norocul meu cu Racovița, că familia a rămas acolo până în 1948."

Nicolae a continuat să servească în armată până la sfârșitul războiului:

"Eu am plecat cu armata, în Transilvania de Nord, apoi în Ungaria. Sfârșitul războiului l-am prins la Budapesta. Dar înainte de asta, am mai primit o permisie de 45 de zile să-mi aranjez familia."

După terminarea războiului a venit vremea stabilizării definitive:

"După terminarea războiului am trecut în rezervă și am venit la Mârșa. Acolo mi-am făcut căsuță, am avut oi, porci. Boala mea era să nu fiu sărac, și pentru asta muncesc până oi mai putea. Așa s-a întâmplat și când am venit în Turnișor, aici era doar o căsuță, dar uite ce-am mai făcut."

La 80 de ani, Nicolae Moisei își încheie povestirea cu mândria unui om care a reușit să-și refacă viața de mai multe ori. De la secretarul de primărie din Berestea, județul Hotin, până la poștașul și meșterul din Turnișor, lângă Sibiu, drumul său ilustrează perfect drama și capacitatea de adaptare a refugiaților români din teritoriile cedate în 1940.

Valea Prutului

Sursa: "Hotin-Sibiu, un drum al suferinţelor şi speranţelor", ziarul "Tribuna", Anul CVI, nr. 251, 16 noiembrie 1990, p. 3