Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia
(...) Îndată după „eliberarea” din iunie 1940, victime ale regimului stalinist de ocupație au devenit bărbații ce erau bănuiți că până la venirea „eliberatorilor” ar fi făcut parte din partidele politice din România sau care au ocupat posturi de răspundere în cadrul organelor administrative. Spre exemplu, la Mahala, la numai două săptămâni de la instalarea puterii sovietice, a fost arestat măhăleanul Ioan Dascaliuc care, cu vreo zece ani înainte de venirea oaspeților nepoftiți, a deținut funcția de primar, în aceeași noapte au fost ridicați Vasile Antonescu, Toader Dascaliuc și Mihai Cudla, primarul comunei în momentul invaziei bolșevice.
În condițiile intensificării terorii, tineretul din Mahala n-a mai dorit să rămână în satul de baștină, sub jugul ocupanților. Spre sfârșitul anului 1940, când s-a răspândit zvonul că feciorii și bărbații în vârstă de până la 40 de ani vor fi luați în Armata Roșie, mulți au încercat să treacă granița și să se stabilească în România. Teama de armată, necunoașterea limbii ruse și a legilor „eliberatorilor” i-au determinat pe unii măhăleni tineri să formeze un grup, care să pornească spre granița. Acel grup, de circa o sută de persoane, a reușit să ajungă pe teritoriul românesc. Nu lungă zăbavă, se mai formează un grup de cam 400 de persoane, la care au aderat tineri din alte localități din fostul județ Cernăuți. Din acel lot, vreo 15 erau din Horecea, 15 — din Ostrița cea din dreapta Prutului, 20-25 din Coteni, 10 din Buda, iar 300 — din Mahala. În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941, au încercat să treacă frontiera în direcția Dorohoiului, însă foarte mulți au fost măcelăriți în preajma satului Lunca de grănicerii sovietici. În timpul atacului grăniceresc și a îmbulzelii ce s-a creat, mulți s-au înecat în apa rece a Prutului, nimerind sub gheața care se spărsese. Dintr-un grup de circa 400 de oameni, au rămas în viată doar 57. Printre cei care și-au găsit moartea în acea noapte geroasă de februarie au fost Nicolae Bodnari, Ion Boiciuc, Constantin Burcovschi, Nicolae Crăiuț, Ștefan Grigorașcu, llie llinciuc, Ilie Iuri, Ion Leagu, Florea Maslovschi, Florea Mândrescu, Petru Nandriș, Vasile Nandriș, Petru Popovici, Ion Răuțchi, Ion Vasiliniuc etc., etc.
Poate că toți reușeau să ajungă pe teritoriul României, dacă nu ar fi fost trădare și dacă grănicerii nu i-ar fi așteptat pregătiți pentru masacru, cu mitraliere, câini, reflectoare. După cum au povestit mai târziu niște oameni din Lunca, cadavrele au fost aruncate în trei gropi comune, săpate nu departe de albia Prutului. Cei care mai aveau suflare, au fost uciși cu lovituri de hârlețe și cu paturile armelor. Primăvara, din cauza ploilor abundente, Prutul s-a revărsat și a înnămolit terenul unde se aflau acele gropi, peste care au crescut apoi bălării. La întoarcerea armatei române, doar un mormânt a putut fi identificat. Au fost deshumați 107 tineri împușcați la Lunca. Ei au fost aduși și depuși în curtea bisericii din Mahala, iar rudele i-au recunoscut după cojoace, bundițe, încălțăminte, cosițe, după anumite semne particulare. A fost o jale de nedescris. Întru pomenirea lor a fost oficiată o slujbă religioasă, apoi martirii de la Lunca au fost așezați creștinește în cimitirul comunei Mahala. Șirul de cruci albe poate fi văzut și azi, iar victimele masacrului de la 7 februarie 1941 sunt considerate în partea locului eroi ai neamului românesc.
Regimul stalinist a zdruncinat cu cruzime temelia etnică a acestui străvechi sat bucovinean din stânga Prutului, și prin întemnițări, și prin deportări masive, dar și prin „deschiaburiri” fără nicio noimă.
Prima deportare din comuna Mahala a avut loc la 22 mai 1941, după sărbătoarea sfinților Constantin și Elena. Atunci au fost ridicate familiile acelor gospodari, care aveau rude plecate în România. Se spune că în acea zi de tristă memorie întregul sat s-a transformat în iad. Camioane nenumărate goneau pe ulițele satului și se opreau pe la porțile gospodarilor. În fiecare camion se aflau, în afară de șofer, câte patru soldați ruși și un „activist” local. Soldații dădeau buzna în casa gospodarului cutare, îi sileau pe membrii familiei să se îmbrace și să urce în camion. Când toți ai casei se pomeneau în caroserie, îngroziți de ceea ce li se întâmpla, camionul o rupea din loc și nu se oprea până la Sadagura, fiind predați acolo unui comandament. Soldații săreau în camion și iarăși se întorceau la Mahala după alte victime.
La Sadagura, bărbații, fiind separați de familiile lor, erau învinuiți de activitate „antisovietică”. De aceea erau trimiși la Cernăuți sub escortă, pentru a fi „judecați”. Femeile, copiii și bătrânii erau împinși în vagoane. Cu ușile încuiate și cu geamurile zăbrelite, au fost duși în Siberia. Despre momentele tragice legate de ridicarea măhălenilor de la baștină ne vorbește cu durere Gh. Nandriș, reprezentantul unei familii ilustre peste care s-a rostogolit din plin tăvălugul bolșevic: „Bărbații, năuciți de durere și nenorocire, se mișcau încet, femeile își îmbrăcau copiii somnoroși, plângeau și boceau cât le ținea gura. Afară câinii urlau neîncetat și în multe părți se auzea cum răgeau vitele. Din când în când, răzbătea glasul răstit al soldaților ruși „davai, davai, davai”, adică să urce mai repede în camion cu lucrurile lor. Nu le era deloc pe plac acest tărăboi cu plânsete și bocete ce atrăgea atenția vecinilor. Oamenii urcați în camion aveau o înfățișare groaznică, ce nu se poate descrie. Lăsau în urmă casa, gospodăria, neamurile, locuri scumpe, satul lor. Bietele femei se despărțeau tare greu de cuibul lor, de munca și viața lor. Sărutau pereții, ușile, sărutau vitele din grajd, își făceau cruce, băteau mătănii, ridicau ochii plini de lacrimi la cer, citind rugăciuni... Se întorceau din nou în casă, iar ieșeau, sărutau pământul, din ograda lor, plângeau în hohote sfâșietoare...”
A doua deportare a măhălenilor a avut loc în noaptea spre 13 iunie 1941. Atunci au fost ridicate 190 de familii cu 602 de suflete. N-au fost cruțați nici pruncii abia născuți, nici bătrânii neputincioși. Numărul pruncilor nevinovați de la unu la șapte ani, deportați atunci împreună cu părinții lor, a fost de 98, cel al copiilor de la 11 la 16 ani - de 105! Printre copiii în vârstă de un an s-au aflat Chelea Ion, Bujniță Florica, Săndulea Domnica, Grosu Viorica, Isac Victor, Mândrescu loan, Doroș Eufrozina, Niculaevici Teodor, Harbuzean Viorica, Sainciuc Aurora, Maslovschi Mihai, Dumitrescu Olga, Colțan Radu. Despre marea nenorocire ce s-a abătut asupra satului în noaptea spre 13 iunie 1941 a scris Anița Nandriș-Cudla în cartea sa „20 în Siberia - Destin bucovinean”. Printre altele, autoarea a menționat că lumea a fost „răpită de niște fiare crunte, fără suflet și fără niciun pic de milă”.
Anița Nandriș-Cudla își continuă astfel mărturisirea: „Mi se urcă părul în sus și îmi mărg furnici prin tot trupul când îmi amintesc de momentul acela... iar prin sat era un zgomot de îți părea că e sfârșitul lumii.” Măhălenii ridicați de la vetrele lor au fost urcați în vagoane de vite și trenul i-a dus până în orașul siberian Omsk. De acolo mulți dintre ei au fost repartizați în orașul Salehard, centrul districtului național Iamalo-Neneț, aflat într-o regiune polară, precum și în alte gulaguri staliniste blestemate de Dumnezeu și de oameni.
Majoritatea celor deportați nu s-au mai întors acasă, fiindcă au murit fie în drumul spre exil, fie în gulagurile din Siberia, Kazahstanul de Nord, Republica Komi. Dacă am adăuga la aceste 602 de suflete pe cei aproape 400 de împușcați la graniță în lunile ianuarie-februarie 1941, vom vedea că aproximativ o mie de măhăleni au devenit victime ale regimului bolșevic în primul an de ocupație sovietică. Aceste victime n-au fost judecate, n-au fost condamnate, ci au fost călcate cu cizmele greoaie ale celor ce au vrut să distrugă neamul românesc din Bucovina. În consecința oprimării rusești, populația satului Mahala în 1941 s-a împuținat cu circa o treime.
O altă pagină tragică din istoria satului Mahala a fost înscrisă prin scoaterea forțată a bărbaților la construirea canalului Marea Albă-Marea Baltică, la restabilirea minelor de cărbuni din Donbas. Dar tot la munci silnice în vara și toamna anului 1944 au fost mobilizați aproape 650 de oameni, dintre care mai mult de o sută au murit de foame și de frig departe de baștină. Printre aceștia s-au numărat llinciuc Ilie, Mușac Toader, Popiciuc Petru, Antonescu Vasile, Hostiuc Nicolai, Mosoriuc Victor, Chișcari Mihai, Cobrac Toader, Axani Petru, Bujenită Luca, Prostebi Mihai, Prostebi Nicolai... (...)
În memoria măhălenilor ce n-au avut drum întorcător spre baștină la 31 martie 1991, în centrul satului a fost dezvelit un monument funerar. Iar la 10 iunie 2001, la Buda-Mahala a fost sfințită o troiță pe care scrie numele celor martirizați la Lunca, morți în exilul siberian, în lagărele de muncă din Karelia, pe front, împușcați în pădurea din preajmă în 1944.
În foto: Preotul Ioan Bivolaru, lângă Troița martirilor români ridicată în Buda-Mahala
Text preluat din: Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia. Texte culese de Dumitru Covalciuc. Ediție și note de Liliana Corobca. București: Editura Vestala, 2009. 400 p. (fragmentul de la paginile 8-12)