NE-AU DUS PĂGÂNII LA MOARTE
Aurora BEJAN,
satul Budenița, raionul Storojineț
 |
Sunt fiică de răzeș, născută în 1913, în cătunul Bejănești al satului Budenița. Am 83 de ani, dar memoria nu mi-am pierdut-o, deși prin multe necazuri am trecut. Țin bine minte ce s-a întâmplat cu familia noastră în ziua de 22 mai 1941. Era duminică și mama, Ileana, ne citea ceva din Sfânta Scriptură. Tata, paralizat fiind, stătea în pat și asculta cu atenție Cuvântul lui Dumnezeu. Deodată mama a tăcut, căci în casa noastră au dat năvală șase inși înarmați. Printre aceștia erau și doi „activiști“ locali ai puterii sovietice, Dudca Constantin și Colomiciuc Nicolae. Mama, Dumnezeu s-o ierte, i-a întrebat ce caută, iar dânșii au început să-i îmblătească pumnii între ochi. Pe urmă au târât-o în curte, lăsând-o să alunece, fără putere, pe lângă gard. Pe tata, Dumitru, nu-l puteau scoate din casă, fiindcă era, cum am mai spus, paralizat. Cei trei enkavediști au dat din mâini a năpastă și le-au spus localnicilor să-l lase, căci era cu un picior în groapă. Dudca, Colomiciuc și un „ziarist“ pe nume Romanov țipau că tatăl meu era sănătos tun, dar se prefăcea că nu se poate mișca.
Mama, venindu-și în fire, a început să răcnească și să cheme în ajutor vecinii, dar „activiștii“ i-au legat gura. Pe tata l-au târât de picioare ca pe o buturugă și l-au aruncat într-o căruță. El nu se putea împotrivi, dar plângea ca un copil de țâță.
Primar al satului era un venetic, Dionisie Smoleak, adus din Comărești, iar secretar, o altă coadă de topor, Gheorghe Ivănceac din Bobești. Acolo ne-au scris la „cartea neagră“, apoi am fost urcați într-un camion. Mama a mai răcnit o dată, dar a fost lovită de către Romanov cu patul armei. Sângele i-a țâșnit pe nări și biata n-a mai avut putere să se împotrivească.
De la noi din casă „activiștii“ au scos toate lucrurile, azvârlindu-le sub gard. N-am fost lăsați să luăm cu noi barem o perinuță sau vreun țolisor. Am aflat mai pe urmă cum cu lucrușoarele noastre s-au pricopsit Dudca și Colomiciuc, de n-ar mai putrezi în pământul în care au fost îngropați.
La o bucată de drum camionul s-a oprit, am fost dați jos din caroserie și urcați într-o căruță. Mă uitam înspre pădure și un enkavedist, ghicindu-mi gândul, mi-a zis:
— Salvează-te prin fugă.
I-am răspuns:
— Ai ordin să tragi în mine, nu-i așa?
A rânjit, dar arma și-o ținea îndreptată spre mine.
La Storojineț, goi și desculți, am fost îmbrânciți în niște vagoane de vite, murdare. Ne-au pornit la drum, înspre Siberia. Trenul nici nu se oprea în gări. alerga întruna, iar noi abia-abia ne mai țineam în viață, primind în zi o bucățică de pâine neagră și un pește sărat, ca să ne chinuiască setea. După trei săptămâni am ajuns în Krasnoiarsk. Mii de oameni se aflau pe un teren deschis și, ca să nu-i bată ploile și vântul, își făceau corturi din țoluri sau din saci. Noi, neavând niciun țolisor, am rămas sub cerul liber. Nu lungă zăbavă, am fost luați sub baionete și duși cu șalupa spre celălalt mal al Eniseiului. Ne-am pomenit în adâncul unei păduri unde erau doar patru barăci, ridicate într-o poieniță. Barăcile erau pline de ploșnițe, țânțari și de mizerie, și cei care au fost siliți să se adăpostească în ele au început să moară ca muștele.
În iarna anului 1942 am fost duși de acolo în satul Maklakovo, unde era o fabrică de cherestea. La 6 aprilie 1942 a murit tata. În toamna aceluiași an s-a stins din viață surioara mea, Leomina, care abia împlinise vârsta de 12 ani. La 10 aprilie 1943 și-a dat suflarea frățiorul meu Olvin, de numai 15 ani. Am rămas cu zile doar eu și mămucă. Eu lucram din răsputeri ca să primesc pe zi 400 de grame de pâine și o crâmbiță (pește sărat), pe care le împărțeam cu mama, căci ea, biata, nu putea lucra, căci era bătrână și bolnavă. Cei alături de care ne duceam de azi pe mâine traiul, au murit de scorbut. Nu știu cum de s-a milostivit Dumnezeu de am rămas în viață, deși semănam cu niște schelete. La 30 septembrie 1946 ni s-a dat drumul acasă. După patru săptămâni de drum istovitor, am ajuns în Bucovina. Casa ne era pustie și pe jumătate dărâmată. Am căzut și eu, și mama, în genunchi, am spus „Crezul“ și „Tatăl nostru“, am plâns amarnic până n-au venit megieșii să ne ogoiască.
La un timp m-am căsătorit cu un fecior de răzeș, care a fost și el represat și care s-a întors din Karelia, unde a fost dus la muncă silnică. A murit însă mama, s-a dus pe cealaltă lume și bărbatul, și am rămas singură, înfruntând alte valuri ale vieții. Tot m-am judecat cu statul, de la care ceream o recompensă pentru daunele pe care ni le-au provocat staliniștii și abia în 1993 am primit, ca despăgubire, 18 mii cupoane. Banii i-am pus la casa de economii, ca să aibă cei care m-or duce la groapă ce plăti preotului și groparului, dar cupoanele s-au devalorizat și pe miișoarele celea nu poți cumpăra azi nici jumătate de pâine. Trăiesc cu nădejdea că Dumnezeu le-a rânduit pe toate și că vor pica de undeva și banii de îngropăciune, pe care nu-i am.
Uneori, când mă gândesc că 78 de budinceni nu s-au întors la vatră, căci oasele au rămas să le albească în pustiurile Siberiei, Kazahstanului și Kareliei, mă podidește plânsul. N-am fost cu nimic vinovați, dar am fost distruși cu cruzime numai pentru faptul că eram români, că eram gospodari, că pământurile noastre trebuiau răpite de veneticii cu stele roșii la chipiu.
Golgota românească. Mărturiile bucovinenilor deportați în Siberia. Texte culese de Dumitru Covalciuc. Ediție și note de Liliana Corobca. București: Editura Vestala, 2009. 400 p. (fragmentul de la paginile 102- 104)