-Mi se rupe inima de durere, Elena Bândiu din oraşul Cernăuţi

Mi se rupe inima de durere

Dragă redacție! Vă scriu cu durere în suflet. Inima mi se frânge de tristețe când văd ce se întâmplă în tărișoara noastră la doar câteva sute do kilometri în Estul Ucrainei.

Uneori nici nu ne vine să credem că trăim zile de război, că zilnic mor oameni nevino­vaţi, tineri în floarea vârstei, care apără cu armele în mână hotarele Ucrainei de separatiş­ti pro-ruşi. Oare, putea să-şi imagineze cineva vreo dată că fratele şi vecinul rus, ar putea să ne urască de moarte? Sigur că nu!

Urmăresc ștrile la televizor şi mă îngrozesc când văd ce se întâmplă în regiunile Doneţk şi Lugansk. De câteva  săptămâni bune,  ochii  nu  mi  se  usucă  de  lacrimi. În focul  luptelor  în estul țării
se afla şi scumpul meu copil, soţul fiicei mele - Eugen.

Mai vorbim uneori la telefon şi-mi spune Eugen că situaţia la ei e mult mai tristă decât vedem noi pe micile ecrane. Militarii noştri duc lipsă de apă potabilă, au nevoie de hrană, medicamente, echipamente corespunzătoare care i-ar proteja într-o oarecare măsura de gloanțele dușmani lor. Zilele acestea un bun creş­tin de prin părțile locului te-a adus militarilor noştri apă de băut, iar separatişti s-au răzbu­nat pe el pentru acest gest creștinesc, împuşcându-l. „Psihologic suntem distruși, mamă!”, îmi spune Eugen de fiecare dată când vorbim la telefon. ”Mi-e dor de voi! Nu știu ce și cum să fac să mă pot întoarce acasă. Suntem frânţi şi noi de oboseală. Dar nu avem dreptul să părăsim câmpii de luptă. Rugaţi-vă pentru noi să ne țină Dumnezeu sănătoşi pe acest pământ, să ne întoarcem pe picioarele noastre acasă”.

Oare după aceste cuvinte pline de durere şi tristeţe, noi, mamele mai putem dormi linştite? Pentru ce oare, creștem acești copii minunați? Care are nevoie de aceste lupte și de acest război? Pentru ce sunt duşi copiii noştri acolo? Cu cine să lupte şi de ce trebuie să moa­ră? Nu se spun mii te lucruri la televizor, însă, zilnic, dragi citi­tori, sunt seceraţi cu nemiluita tinerii noştri militari în regiunile Doneţk şi Lugansk.

Zeci şi chiar sute de tineri rămân marcaţi pe viaţă, fiind schilozi. Va fi oare statul ucrainean în stare sa le mulțumească vreodată acestor bravi eroi ai tării, care şi-au sacrificat viața şi sănătatea pentru pace şi linişte pe meleagurile noastre? Doamne, ai grijă de copiii noştri şi ajută-ne să readucem pacea în țară, să trăim din nou ca fraţii pe acest pământ!

Elena Bândiu, oraşul Cernăuţi

Libertatea Cuvântului