Eu sunt o ţărancă! Şi nu îmi e ruşine cu asta!

Eu sunt o ţărancă! Şi nu îmi e ruşine cu asta!

Sensul de bază al cuvântului „ţăran” este persoană care locuieşte în mediul rural. Totuşi, am observat că tot mai des cuvântul este folosit ca o injurie, transformându-l pe cel căruia îi este adresat în mojic, needucat, răuvoitor sau chiar lipsit de bune maniere. Cred că ţăranii noştri nu merită o asemenea jignire!

În primul rând, ţăranii sunt strămoşii noştri, ai tuturor! Să nu uităm că aici, în România, până nu
demult, nu existau oraşe. Şi chiar dacă acum câteva sute de ani existau localităţi denumite „oraşe”, condiţiile de trai erau de multe ori mult mai rele decât cele din spaţiul rural. Oamenii de rând trăiau de cele mai multe ori de pe o zi pe alta, fără să aibă un petic de pământ de unde să poată lua de ale gurii. Ţăranii, de bine, de rău, munceau pământul cu palmele goale şi aveau ce pune pe masă copiilor, îşi îngrijeau animalele şi nicicând nu uitau de vecinii mai amărâţi.

Pe de altă parte, ţăranii sunt cei care au apărat pământul ţării cu furci, topoare şi coase. Acum, dacă mergem la oraş şi întrebăm care e deosebirea dintre un topor şi o bardă, probabil cei mai mulţi nu o vor şti. Au uitat că stră-stră-străbunicii lor le-au folosit zi de zi. Ţăranii sunt cei care se spală zi de zi, chiar dacă nu au apă curentă ori canalizare. Ei sunt cei ale căror haine de sărbătoare erau albe, curate. Să nu uităm că albul nu poate ascunde nicio pată! Ţăranii îşi văruiau casele chiar de două ori pe an. Şi atunci nu se inventase nici amorsa, nici lavabilul. Ei ştiau a transforma piatra în lichid alb pentru a avea casele curate. Poate nu ştiau toţi a scrie şi a citi, dar ştiau că nu trebuie să îi înşele pe ceilalţi, ştiau să îşi respecte bătrânii şi să îşi educe copiii.

Ţărăncile nostre sunt cele care au ţesut pânze subţiri ca cele de păianjen, ele ştiau a scrie cu firul pe pânză. Poveştile cusute de ele spun tot dorul, nădejdea, iubirea ori prietenia purtate în suflet. Niciunde nu veţi găsi două ii identice! Da, modelele se aseamănă, se repetă, dar nu sunt la fel. Şi datorită acestor ţărănci acum modelele s-au răspândit, au reînceput să îşi spună povestea.

Acum vremurile s-au schimbat. Cei de la ţară, de multe ori, vor să semene cu cei de la oraş. Nu vor să se afle că îşi au rădăcinile în pământul ţării şi nu în betoanele oraşelor. Mulţi îşi renegă rădăcinile. Mulţi le conştientizează şi vor să şi le adâncească.

Eu sunt o ţărancă! Şi nu îmi e ruşine cu asta! Nu ştiu să fac nici un sfert din ceea ce făceau tinerele de la sat de odinioară: nu ştiu să ţes, să torc, nu cunosc plantele de leac şi nici cu puterea de muncă fizică nu stau prea bine. Dar am învăţat să cos, să croşetez şi să andrelez. Sper să „contaminez” şi alte tinere cu dragostea pentru tradiţie pentru că tradiţia înseamna nădejde, iubire, frumos, credinţă. Sunt multe de descoperit, multe de învăţat, da niciodată să nu uităm că noi putem fi cel mai bun exemplu.

Un început ar putea fi încetarea folosirii cuvântului „ţăran” ca injurie! Ţăranii sunt cei de la ţară, cei care ating iarba şi pământul cu picioarele zi de zi, cei care ascultă glasurile naturii, cei care sunt inventivi, curaţi, frumoşi!

Maria-Diana

Sursa: Ortodoxia Tinerilor