Două surori - Ziua și Noaptea

Două surori - Ziua și Noaptea

Trăia odată un împărat şi o împără­teasă şi aveau două fete frumoase, dar nu se prea împăcau ca surioare. Nu se jucau împreună şi nici nu-şi destăinuiau secretele. Împăratul era foarte îngrijorat de purtarea fiicelor şi făcea tot posibilul ca să le apropie sufleteşte. Dar, cu cât fetele creşteau, cu atât mai mare devenea răceala dintre ele.

Fiica cea mai mare avea faţa albă ca neaua, ochii albaştri ca floarea inului, părul lung, ondulat şi galben ca spicul grâului în pârg. Era plină de viaţă, veselă, zglobie, vorbăreaţă şi iutişoară ca argintul cel viu. Cât era ziulica de lungă îngrijea florile din grădina
împărătească. Uneori, asculta vrăjită cum cântă păsările, alteori, urmărea cum munceau harnicele albinuţe. Îi plăcea natura, verdeaţa, lumina. Şi avea un nume frumos - Ziua. De sus, Soarele o admira de fiecare dată, văzând-o printre flori, iar ea, ieşind în grădină, aştepta ca el să răsară şi să se avânte pe bolta cerească. Şi tot aşa, până s-au îndrăgostit şi au hotărât să se logodească.

Fiica cea mai mica era tot nespus de frumoasă. Avea o faţă smolită, ochii ca mura coaptă şi părul ca pana corbului. Ea era mereu tristă, îngândurată. Nu vorbea cu nimeni şi se ascundea de lume. Oricât ar fi rugat-o soră-sa să se plimbe împreună prin grădină sau pe aleile par­cului împărătesc, ce duceau spre un lac cu apă cristalină, ea nu scotea o vorbă şi rămânea neclintită. Nicicând nu zâmbea. Se numea Noaptea. Când toţi ai casei se culcau, ea ieşea în foişor şi, de-acolo, ridicându-şi privirea spre cerul înstelat, visa la mândrul Luceafăr. Iar al nopţii ei domn aluneca pe o rază şi ore întregi o admira. Astfel, seară de seară, până s-au îndrăgostit. La logodnă şi-au jurat credinţă veşnică, iar martoră le-a fost blânda Lună.

Timpul trecea şi părinţii erau tot mai îngrijoraţi de răceala dintre fiice. S-au gândit că erau bune de măritat şi au hotărât să le caute miri, ca fiecare să aibă casa şi viaţa ei. Chemând-o pe fiica cea mai mare, împăratul a sărutat-o pe obraji şi i-a zis:

-Ziua dragă, hulubiţa tatei, e timpul să te măriţi, fiindcă eu şi cu maică-ta îmbătrânim şi dorim să te vedem în rând cu lumea.

-De măritat, m-oi mărita, scumpul meu tată, că-s şi logodită şi nu pot să-mi calc cuvântul dat. Mire mi-i strălucitorul Soare, pe el îl doresc şi pe el îl voi urma oriunde. Aştept doar binecuvântarea dumneavoastră.

-Dacă-i aşa, noi, te binecuvântăm şi vă dorim să trăiţi în pace şi unire.

Au chemat-o apoi pe mezina şi i-a spus la fel ca şi celeilalte, iar Noaptea i-a răspuns timidă:

-Tătucă, eu îs logodită cu Luceafărul. Aştept doar binecuvântarea dumneavoas­tră şi plec să-i slujesc alesului inimii.

Nemaiavând ce zice, împăratul şi împărăteasa au binecuvântat-o.

Astfel, Ziua a plecat cu Soarele, iar Noaptea cu Luceafărul, calea fiindu-le luminată de Lună. Aşa s-au despărţit pentru totdeauna cele două surori. De cum prindea să crească Ziua, şi Soarele începea să lumineze până ce-i venea vremea să apună. Iar când asfinţea, se făcea seara şi apărea Noaptea cu Luceafărul, însoţiţi de lumina palidă a Lunii.

Zinaida Smochină-Rotaru

Costiceni, raionul Noua Suliţă

Zorile Bucovinei - №72. 9 decembrie 2011