Fața neagră a foametei de Maria Sucevan-Șotropa

Fața neagră a foametei

Foametea a fost și este un fenomen negativ al lumii. Generația de astăzi spre marea sa fericire nu cunoaște esența diabolică și urmările groaznice ale foametei.
      Pe vremuri, familiile țăranilor români erau numeroase, beciurile și cămările erau pline cu fel de fel de bunătăți pentru iarnă. Însă în anii 1946-1947 activiștii sovietici au început procedurile de confiscare a rezervele de hrană ale băștinașilor, astfel provocând o foamete cumplită.
       De acele timpuri groaznice îşi amintesc oamenii care ştiu ce înseamnă să te umfli din cauza lipsei de merinde, să n-ai o fărâmă de pâine. Aveam zece ani, când aripa neagră a foametei s-a abătut peste
meleagurile noastre. Ţin minte cum gospodinele fierbeau lobodă şi alte buruieni, ca să-şi hrănească copiii, dat ei tot mureau. În satul nostru, bunăoară, nu mai lătrau câinii, nu mieunau pisicile, nu zburau porumbeii, toate aceste vietăţii fiind sacrificate pentru potolirea foametei. Oamenii au aflat că în regiunea Ivano-Frankivsk este o groapă mare de borhot. Au început să meargă încolo. Călătoreau pe acoperişul vagoanelor sau pe platformele trenurilor. Lucrătorii de la căile ferate aveau ordin să-i dea jos. Înarmaţi cu nişte cârje lungi, ei îi alungau pe sărmanii înfometaţi din trenuri. Mulţi mureau în drum, nea­jungând la groapa cu borhot. Unii săteni din părţile noastre luau de acasă covoare sau alte lucruri de preţ cu nădejdea să le schimbe pe o bucăţică de pâine sau pe câţiva cartofi. Dar se întâmpla să fie jefuiţi şi omorâţi de răufăcători.

Groapa, lungă de 500 metri şi lată de 300 metri, prezenta o privelişte jalnică. Imaginaţi-vă cum mişunau oamenii, ca furnicile prin acel borhot otrăvitor. Unii nu puteau răbda şi mâncau pe loc, dându-şi sufletul chiar acolo în groapă. Alţii, în căutarea borhotului mai curat, călcau peste oamenii morţi, groapa ceea devenind un iad adevărat.

O femeie din Briceni mi-a povestit despre tatăl ei, care a fost acolo. A luat cât a put duce în traistă. La gară a fost lăsat să urce într-un tren de marfă. S-a mirat că oamenii înfometaţi, care aveau câte ceva de-ale gurii, n-au fost alungaţi cum se proceda alteori. După câteva ore de mers, maşinistul a oprit trenul în câmp. Asupra sărmanilor a năvălit un grup de bandiţi înarmaţi şi i-au jefuit până la ultima fărâmitură. Un alt caz zguduitor l-am aflat de la o cunoscută din raionul Noua Suliţă. Avea opt ani pe atunci. Din familia ei din şase persoane a scăpat ea singură, ţinându-şi zilele din cerşit. Nefiind în stare să-şi ducă morţii la groapă, a dormit mai multe nopţi cu ei în casa până primarul a trimis un căruţaş să scoată cadavrele. Peste vreo zece ani a aflat de la nişte săteni, care în acea perioadă erau la vârsta adolescenţei, că acel căruţaş n-a înmormântat morţii la cimitir, ci i-a aruncat într-o văgăună, acoperindu-i cu buruieni.

Unii sunt de părerea că nu trebuiei să răscolim rănile trecutului, că nu face să le tulburăm tinerilor bucuriile vieţii, cu amintirile noastre. Dar eu cred că nu avem dreptul să uităm şi să nu vorbim de marile suferinţe prin care am trecut. Mi se pare că păcătuim în faţa celor care au îndurat chinul foametei şi multe alte nelegiuiri ce ar putea să se repete dacă le vom îngropa în uitare.

Maria Sucevan-Șotropa

Costiceni, raionul Noua Suliţă

Zorile Bucovinei №.72 - 7 decembrie 2011