Umorul în poezia noastră populară

Umorul în poezia noastră populară

Neamul românesc, încă dela for­marea sa, pe aceste binecuvântate plaiuri, nu a avut fericirea să trăiască în pace şi liniştea atât de necesară dezvoltării fiieşti a popoa­relor.

Năvălirile barbare, cu toate groză­viile lor, căderea neamului nostru sub diferite stăpâniri streine şi duşmă­noase, nenumăratele şi crâncenele sale lupte, purtate cu vitejia moştenită dela vrednicii noştri strămoşi, contra puhoaelor de năvălitori hrăpăreţi, pen­tru apărarea libertăţii sale; toate acestea şi alte multe necazuri, au făcut din Români un popor gânditor,  me­lancolic,  un popor  trist,  ca  zilele po­somorâte, pe care a fost silit să le trăiască.

Doinele, în cari Românul îşi cântă cu atâta măestrie şi sinceritate durerea sa, dorinţele şi aspiraţiile sale, sunt exemple puternice despre adevărul spus mai sus.

Ele sunt izvorâte dintr-un suflet zbuciumat, dintr-un suflet chinuit de fel de fel de dureri, vecinic preocupat de soarta sa, pe nedreptul prea maş­teră, prea duşmănoasă faţă de Româ­nul înzestrat de Dumnezeu cu cali­tăţi sufleteşti eminente.

Asemenea şi legendele sale, în care sunt cântate vitejiile fără eamă ale Românului, silit să stea cu o mână pe coarnele plugului, iar cu cealălaltă pe arma ucigătoare suferinţele prici­nuite de nenumăraţii săi duşmani, sunt icoane fidele ale acelui trecut zbuciumat, dar plin de fapte vitejeşti.

Dacă Românul mai mult este trist, nu însemnează că nu are şi el mo­mente de reculegere şi de uitare a nevoilor de tot felul, cari îi apasă sufletul blând şi bun.

Cu cât nevoile lui de toate zilele sunt mai mari şi mai numeroase, cu atât veselia este mai nebunatică, mai zgo­motoasă.

Veselia ţăranului român este admi­rabil înfăţişată în horele sale, pline de umorul cel mai sănătos, pline de o zburdălnicie tinerească, dar cari con­ţin gânduri preţioase, pe baza cărora caracterizăm pe ţăran, aşa cum este, îi putem cunoaşte eminentele însuşiri înăscute, căci horele asemenea sunt izvorâte din sufletul său sincer şi drept.

Cu regret trebuie să constatăm, că după războiul mondial, care a desechilibrat sufletele popoarelor, s-au înmulţit horele pline cu idei pornografice. Cu aceasta nu ne vom ocupa, căci nu redau cu sinceritate sufletul românesc, ci sunt rezultatele triste ale unei civilizații de mahala.

Ca învăţători, ne vom nizui să le combatem, ca pe un rău foarte mare, căci ideile din ele înfăţişează pe ţă­ranul român cum nu este şi n-a fost nici când.

Ţăranul român este înzestrat de natură, a cărei fiu credincios este, cu un spirit de observare foarte fin.

El observă cu o repeziciure şi exac­titate uimitoare, scăderile fizice sau sufleteşti (psihice) ale deaproapeiui său, ridiculizându-le.

Exemple: despre o fată prea înaltă sau prea scundă, se strigă următoa­rea chiuitură:

Dragă-mi mândruţa 'naltă,

Că-mi dă gura peste poartă.

Dar săraca mititea

Se 'ntindea Şi n'ajungea

sau:

Joacă-mă pe ciotu-botu,

Că vine măsa cu zlotu.

Constatăm cu mult regret, că în tim­pul din urmă a străbătut luxul şi în păturile ţărăneşti. Româncele preferă îmbrăcămintea orăşenească, faţă de pitorescul port naţional, cu toate că îmbrăcămintea împrumutată dela orăşence este mult mai costisitoare şi mai urâtă. Moda, care nu ar avea ce câuta la ţărancele române, adevărate artiste în ale țăsutului şi cusutului, asemenea este cântată în horele ro­mâne. În ele flăcăii îşi bat joc cu deosebire de acele fete care sunt sărace, totuş sunt capabile să-şi vândă până şi alimentele de prima necesitate, numai să se poată îmbrăca luxos.

Exemple :

Poate fi lelea frumoasă,

Podu-i toarce, podu-i ţesă,

Penele de peste cot,

Coborară grâul din pod.

sau:

Lele nu te legăna,

Că rochia nu-i a ta

Nici rochiţa

Nici cătrinţa,

Numai ochii şi guriţa.

O fată buzată este batjocoiită în felul următor:

Dragă mi-i lelea buzată

Că-mi dă gura toat'odată,

Mi urâtă cea smerită,

Nu mi-o dă, numa' nă 'ndită.

Ţăranii români au obiceiul urât, de a forța pe fii lor, să încheie căsătorii din interese materiale. Acest fapt ase­menea este ridiculizat de ţăranul poet, care pune la baza căsătoriei, iubirea reciprocă.

Exemple:

Na Bodor şi cea Rendeş,

După mireasă 'n Mireş,

Să sosim cu ziua 'n sat,

Să ne vadă oamenii,

Pân'ce ne-am bătut boii,

Ne-am bătut boii pe spate

Pântr'o ciuhă de pe sate.

Că nu sunt la noi bugăite. (destule)

sau:

Ţucu-mi-vă şasă boi,

Mândre perini duceţi voi,

Da în coşul carului,

Duceţi mama amarului.

sau :

Mă 'nsurai, luăi muere,

Luăi maica maicii mele

Când o văd cu capul gol,

Fug vitele din ocol (curte)

Că gândesc că-i moartea lor.

Flăcăul român, care vrea să încheie o căsătorie ideală, fără interese, se exprimă în felul următor:

Decât şasă boi ş'o vacă,

Mai bine lelea să-mi placă,

N-aibă lelea șasă boi.

Numai să ne placem noi

Să trăim bine amândoi

sau:

Mă dusei la făgădău (birt)

Mă 'ntâlnii cu socrul meu

Şi socrul meu mă 'ntrebă:

Iei ginere fata mea?

Ţi-oi da şasă boi cu ea.

Şi avere câtă-i vrea.

De mi-ai da şasă cu şasă

Fata ta nu-mi trebe 'n casă,

Să-mi dai toată averea 'n mână,

Că fata ți-i prea bătrână.

Dorinţa fierbinte a fetelor, de a se mărita, asemenea este strigată ade­seori, de flăcăi. Exemple:

Coată măi că-i cât o nucă

Şi-i stă gândul tot la ducă,

Coată măi numai câtă-i

S'ar duce numa s'o cei.

sau:

Mărită-te horhohină,

Nu şedea fată bătrână.

Că şi dracu s'a 'nsurat

Şi tu nu te-ai măritat

sau:

Duce-m'aş cu badea 'n lume

Nu-i popă să ne cunune,

Este unu în Tămăşeşti,

Te cunună când rosteşti.

sau:

Măriiă-te hăi şi hăi,

Nu tot face părnăsei (feţe de perini),

Mărită-te nu mai sta

Că te întrece soru-ta.

Ţăranca română este foarte mun­citoare. Ea îngrijeşte de copii, de a- nimalele şi păsările de casă, de gră­dina de legume şi zarzavaturi, pre­găteşte întreaga îmbrăcăminte, nece­sară familiei, ba îi ajută şi bărbatului, la munca grea a câmpului.

Astfel fiind, e natural că lenea la fete să fie zbiciuită cum se poate mai aspru, căci orele exemplare răzleţe sunt în contrazicere cu hărnicia de­venită, proverbială a româncei. Exem­ple:

Tu leliţă pe sub pat,

De trei ani n'ai măturat,

Tu de când te-ai măritat,

Mâna'n cofă (găleată de lemn) n'ai băgat

Pintre cercuri,

Pui de iepuri,

Pintre doage

Pui de broaşte.

sau:

Hai tu nevastă la sapă,

-Nu pot merge că's beteagă

Hai nevastă să bem vin,

-Stăi că vin,

Numai mă schimb;

De m'ar vedea neschimbată,

Ar zice că's blâstămată.

sau:

Nici apa nu îngheţase,

Când bâgai râzboiu 'n casă,

Când fusei la Sân-Văsăi,

Scosei pânza şi-o cotiu,

Numai trei coţi îmi găsâi.

Da focu te ardă ţară,

Rău mă făcuşi de ocară

Da ştiu bine ce voi face,

C'oi face cum mie-mi place:

Te-oi lua de pe război,

Şi te-oi trânti 'n cel lădoi,

De te-oi ţese bin' de bine,

De nu, focu între 'n tine.

Când o fi la primăvară

Mi te voi întinde iară

Ş'oi pune războiu 'n şură,

Câţi or veni, le-oi da gură,

Şi lo-i pune după casă,

Câţi vor veni toţi să ţeasă,

Va veni şi câinele,

Să-mi înoade firele.

Asemenea sunt ridiculizate fetele cari să căsătoresc, fără să ştie găti, sau cari nu-şi cunosc îndeajns înda­toririle, pe cari le au ca măritate. Acest lucru se întâmplă adeseori, de­oarece cei mai mulţi ţărani au urâtul obicei, de a-şi mărita fetele în etate prea fragedă, neavând timp suficient, pentru a-şi însuşi toate cunoştinţele de cari au nevoe.

Dragă-mi lelea bâlae,

Că face bune mălae,

Că ş'aseară'a făcut opt,

Nici unul nu і s'a copt

Şi le-a tocmit toate'n rând:

Nici un câine nu-i flămând.

Observări:

Toate strigăturile şi cântecele pu­blicate în articolul prezent, sun luate din colecţia mea de cântece populare. Toate sunt adunate între anii 1916- 1920 din comuna Tămăşeşti, jud. Să­laj, unde funcţionam atunci, ca învăţător. 

Hossu Longin Pompeiu

Revista Izvorașul

Nr.1 – ianuarie 1938
Foto: Vederi din Basarabia