„Împreună cu
Hristos este cel mai sănătos mod de a trăi“
Mărturia unui irlandez convertit la Ortodoxie
Întâmplarea a făcut să ne revedem chiar
în ziua aniversării sale. A fost o sărbătoare cu dublă semnificaţie pentru
Petru Hurley, un irlandez stabilit în România de aproape un sfert de veac,
deoarece a fost pentru prima dată când şi-a celebrat data naşterii în calitate
de creştin-ortodox. Despre hotărârea de a se converti la Ortodoxie şi ceea ce l-a
determinat să îmbrăţişeze dreapta credinţă ne-a vorbit, cu sinceritate, în
interviul ce urmează.
Îmi amintesc de luna septembrie a anului
2008, când Gheorghe, un prieten, m-a dus, pentru o săptămână, la muntele Athos.
Acolo mi s-a dezvăluit o lume pe care nu o ştiam şi mi-am dat seama cât de
păgân sunt prin toată viaţa mea, cât de departe sunt de ceea ce ar trebui să
fiu.
De atunci a început un proces lent,
spiritual, care încă e la început, iar pe acest drum am întâlnit oameni care
m-au întrebat dacă mă voi boteza, însă niciodată nu ştiam răspunsul. Eu m-am
născut într-o familie cu 10 copii, descendentă a unei tradiţii catolice
puternice de sute de ani în Irlanda. La un moment dat, mi-am pus întrebarea:
„Cu ce drept să schimb eu asta?“ Mai mult decât atât, când faci o
asemenea alegere, o faci şi ca reprezentant al unui neam. Când o să mă
duc acasă, mama poate să-mi spună: „Dar consideri că nu ai fost botezat când ai
fost copil?“, sau ar putea gândi: „Dacă Petru are dreptate şi ceilalţi 9 nu
sunt botezaţi?“ Aceste întrebări le-am adresat şi eu oamenilor mai elevaţi
spiritual pe care i-am întâlnit în decursul anilor. Am fost botezat creştin de
părinţii mei, fără doar şi poate, la fel ca şi toţi fraţii mei. Am avut multe
discuţii din anul 2008 încoace şi pe acest drum am câştigat un mare respect
pentru Ortodoxie. M-a sensibilizat în foarte multe privinţe. Chiar dacă sunt
nişte reguli, care la început mi-au dat bătăi de cap, au contat enorm
înţelegerea, mângâierea şi bunătatea oamenilor obişnuiţi, a călugărilor şi a
preoţilor întâlniţi în toţi aceşti ani, care m-au convins prin modul lor de
viaţă.
Într-un dialog cu un călugăr, chiar îmi
exprimam opinia că nu pot concepe ca părinţii mei să nu ajungă în Rai, când ei
s-au jertfit crescând 10 copii, au 60 de ani de căsnicie, au 18 nepoţi, au dus
o viaţă sfântă, în sensul trăirii lor, al educaţiei şi al modelului pe care ni
le-au oferit. S-au străduit cât au putut; tata are 89 de ani, mama are 86 de
ani. Călugărul a fost de acord cu mine şi mi-a spus: „Tu, venind aici, ai mai
multe informaţii, ei nu au avut acces la ele, sunt în necunoştinţă de cauză.
Dar tu poţi să fii pârghia prin care se mântuieşte un neam întreg“.
Printre numeroasele experienţe pe care
le-am avut în ultimii 20 de ani, pot spune că m-am întâlnit faţă în faţă cu
adevărul, întruchipat în mai multe feluri. M-am abandonat în nişte situaţii
extreme într-un fel, aşa cum a fost drumul de la Cimitirul Vesel din Săpânţa
(Maramureş) până la Muzeul Naţional al Ţăranului din Bucureşti, parcurs pe jos,
pe timp de iarnă, în urmă cu doi ani.
O formă de turism extrem care s-a
transformat atunci într-un pelerinaj, pe care l-aţi repetat, anul trecut, pe un
alt traseu: Cernăuţi - Mănăstirea Ceahlău.
În 25 noiembrie 2014, un prieten din
Cernăuţi a organizat lansarea cărţii „Drumul crucilor“, pe care am scris-o după
primul meu drum. A doua zi, am pornit iarăşi pe jos, de această dată fără nici
un ban în buzunar. Am trecut pe la toate mănăstirile care mi-au ieşit în cale,
la unele am fost găzduit, şi am participat la cât de multe slujbe am putut.
Ce v-a fost sprijin în toate aceste
experienţe în care v-aţi avântat fără centură de siguranţă?
Rugăciunea inimii m-a însoţit mai cu
seamă în cel din urmă drum străbătut. Însă gândul de a mă boteza nu mă încerca
deloc. Chiar şi după ce un prieten din Bucureşti mi-a sugerat că are duhovnic
la Mănăstirea Sihăstria, unde aş putea să mă botez, odată ajuns acolo, nu am
iniţiat nici o discuţie în acest sens.
În fine, din cei 260 km parcurşi pe jos,
160 km au fost prin pădure şi peste dealuri. De multe ori am trecut prin
sălbăticie, am văzut urme de urşi în zăpadă, dar nu am simţit un moment că nu
sunt iubit, că nu sunt în siguranţă, adăpostit sau ghidat.
Am ajuns în seara de 8 decembrie la
Mănăstirea „Schimbarea la Faţă“ de pe Ceahlău, nu înainte de a urca pe Toaca,
nume dat celei mai înalte stânci a muntelui. După ce m-am căţărat în vârf, m-am
bucurat de ultimele raze de soare ale zilei. Tot drumul, acoperit de gheaţă, mi
s-a dezvăluit aurit de aceste raze aproape ireale, pe un vânt geros, foarte
puternic. A fost minunat!
Cum a fost momentul Botezului?
Când am ajuns sus, la mănăstire, luna
plină începea să răsară. M-am simţit ca pe acoperişul lumii. După ce am ajuns
la schit, mi-am dat jos bocancii şi am lăsat deoparte rucsacul, am intrat în
capelă. Era slujba Vecerniei. Înăuntru erau doar trei persoane: preotul şi doi
mireni. La un moment dat, bărbatul de la strană m-a invitat să citesc alături
de el. A fost pentru prima dată când am făcut asta. Încet, încet, pe parcursul
slujbei, mi-am dat seama că venise timpul. Am simţit că acolo era locul! Mi-am
spus: „Nu m-am convins până acum de toată bunătatea spirituală dovedită pe
parcursul şederii mele în această ţară, întreţinută de focul credinţei din
mănăstirile şi bisericile în care am poposit ca pelerin în unele dintre ele?“
Însumând toate experienţele, mi-am dat seama că nu aveam nici un dubiu şi că
eram pregătit să mă botez.
Momentul Botezului, din ziua de 9
decembrie 2014, a fost deosebit! Am primit totul în dar! Singurii mireni de
acolo, de la 1.850 de metri altitudine, parcă mă aşteptau pe mine. Părintele
Ciprian a fost cel care a săvârşit slujba Botezului.
După această experienţă, eram pregătit
să cobor în lume, dar nu am putut pleca, deoarece s-a pornit un viscol mare. A
fost foarte bine aşa, pentru că am stat liniştit şi m-am simţit foarte bine,
singur, în camera mea, cu o lumânare aprinsă. A fost o bucurie! Pot spune că am
simţit harul! O singură dată am mai trăit un moment asemănător. Împreună cu
Hristos este cel mai sănătos mod de a trăi şi de a privi viaţa.
Cum a decurs viaţa după ce v-aţi
botezat?
Părintele Ciprian mi-a spus: „Acum
cobori de la Ierusalim la Ierihon“. Şi chiar aşa a fost. Am stat o vreme singur
după ce am ajuns în Bucureşti, nu am căutat pe nimeni, şi pot spune că după
Revelion, încet, încet am început să realizez ce mi se întâmplă. Au fost şi
sunt multe provocări cu care mă confrunt. Doamna Silvia Radu m-a ajutat foarte
mult, spunându-mi că trebuie să am un duhovnic. Din momentul în care l-am
găsit, pas cu pas, lucrurile au început să se lege altfel. Când am o nedumerire
sau am nevoie de ajutor, îl întreb imediat pe duhovnic, caut binecuvântarea
lui. Şi se pare că totul funcţionează matematic (râde!).
De asemenea, o prietenă mi-a spus să
citesc în fiecare dimineaţă Paraclisul Maicii Domnului, deoarece mă va ajuta să
trec peste toate problemele zilei. Şi a avut dreptate. Chiar dacă nu reuşesc
să-l citesc acasă, îl parcurg în metrou, şi am observat că lucrurile se aşază
altfel.
Ce gânduri vă încearcă acum, în timpul
Sfântului şi Marelui Post?
Postul este foarte important. Mi-a spus
asta şi un călugăr. Cred că are dreptate. Baza o reprezintă postul şi
rugăciunea. În vreo trei ani, am ţinut Postul Mare, dar niciodată în întregime.
Deci, sunt un începător.
Simt că de-acum începe convertirea mea
la Ortodoxie, de acum începe bucuria, descoperirea adevărată! Am văzut la un
moment dat o icoană a Sfântului Patrick şi am înţeles: creştinismul pe care l-a
adus el în Irlanda a fost foarte aproape de Ortodoxia de azi, de aceea simt că
mă întorc la obârşii.
John F. Kennedy a zis la un moment dat:
„Drumul uşor nu duce nicăieri. Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că
drumul acela nu duce nicăieri“. Ca să urci un munte, sunt mai multe cărări până
în vârf. Am ales, poate, unul mai greu, dar provocarea aduce şi multă împlinire
pe drum. Am o singură viaţă. E de datoria mea să o trăiesc aşa cum consider că
este corect, ţinând cont de toată informaţia spirituală acumulată.
Sursa: Ziarul Lumina
Foto: Raluca Brodner
0 Comentarii