Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...Veronica Micle

Vârful nalt al piramidei ochiul meu abia-l atinge...

Veronica Micle s-a născut la 22 aprilie 1850, la Năsăud, în familia cizmarului Ilie Câmpeanu şi a Anei - ţărancă, moaşă cu atestat universitar. Tatăl Anei (numele de botez al viitoarei poete) a luptat la 1848 în Oastea Latină a lui Avram Iancu, murind înainte de naşterea Veronicăi, din cauza rănilor primite în timpul luptelor. În 1853, mama poetei, văduvă cu doi copii, Radu şi Ana, trece în Moldova, oprindu-se la Târgu-Neamţ, o vreme la Roman, apoi se statornici la Iaşi, unde şi-a întreţinut familia muncind din greu cu ziua. La Iaşi, începând să urmeze cursurile şcolii primare, viitoarea poetă îşi schimbă prenumele din Ana în Veronica. În 1863 absolveşte cursurile Şcolii centrale de fete din Iaşi, iar în 1864 se căsătoreşte cu Ştefan Miele, rector şi profesor al Univer­sităţii din Iaşi. Conştient de realele înzestrări native ale soţiei, Ştefan Miele asigură familiei nu numai bunăstare şi echilibru, ci a contribuit în mod hotărâtor şi la
formarea viitoarei poete. Instrucţiile sistematice dobândite până la acea dată i-au fost completate cu exerciţii de canto şi pian, lecţii de limba franceză.

Veronica Miele participă cu pasiune la viaţa socială ieşeană. La 17 ani face parte din Comitetul de conducere al „Reuniunii femeilor române”, iar la 19 ani are un aport substanţial la punerea bazelor unor şcoli profesionale de fete din Iaşi.

Din căsătoria Veronicăi cu Ştefan Miele s-au născut două fete: Virginia, viitoarea poetă, căsătorită cu Ed. Gruber, şi Valeria, care va deveni o apreciată cântăreaţă de operă, cu pseudonimul artistic Nilda.

În 1872, cu prilejul unei călătorii la Viena, Veronica îl cunoaşte pe Eminescu, de care se va ataşa printr-o afecţiune ce îi va marca în chip dureros existenţa. Tot în acest an, Veronica Miele debutează în Noul curier român cu două schiţe de factură romanţioasă, sem­nate cu pseudonimul Corina. Sub înrâurirea certă a lui Eminescu, Veronica de­vine poetă şi traducătoare apreciată, publicată mai întâi de Bogdan Petriceicu Hasdeu, iar mai apoi, prin intervenţia lui Eminescu, şi de alte reviste literare ale timpului. În casa soţilor Miele s-au organizat întâlniri cu pretenţii literare, unde, după cum afirmă Ioan Slavici, „Eminescu declama seara poeziile ce scrisese peste zi la bibliotecă”.

Apropierea decisivă dintre cei doi se va produce în anul 1876. Eminescu notează data de 16 februarie ca „ziua cea mai fericită a vieţii mele”. Însemnarea s-a păstrat pe o filă a manuscrisului 1064, aflat în Biblioteca Academiei Române, şi a fost prilejuită de vizita făcută acestuia de Veronica Miele.

În 1879 încetează din viaţă Ştefan Miele. Lipsită de salariul soţului, care reprezenta unica sursă de venituri, având de continuat şcolarizarea celor două fiice, Veronica Miele începe un şir de cereri şi audienţe adresate oficialităţilor timpului, care, din păcate, rămân fară rezultat. La eforturile făcute de M. Kogâlniceanu, Titu Maiorcscu, B.P Hasdeu se adaugă şi cele ale lui Eminescu, autor, în numele poetei, al mai multor suplicii, în care revendica drepturi pentru urmaşii lui Ştefan Miele. Veronica refuză bani de la Eminescu, dar acceptă unele facilităţi de transport pentru a se afla în apropierea lui. Cu anul 1879 se deschide o nouă „epocă” a legă­turilor celor doi, domi­nată de dorinţa comună a legalizării iubirii. Cu toate acestea, repetate ruperi şi reveniri, acuzaţii de infedilitate urmate de jurăminte şi dovezi de pasiune devoratoare n-au făcut decât să uzeze rezistenţa psihică a celor doi. „Epoca” deplinei armonii a fost în realitate a marii dezamăgiri. Revenită la Iaşi, V. Miele corespondează „cotidian” cu poetul, acesta răspunzând la unele scrisori, cu mari pauze. Munca extenuantă din redacţia „Timpului”, răspunsurile sale tardive la scrisorile acaparatoare ale Veronicăi au avut drept rezultat noi disensiuni, pricinuind suferinţe reciproce. La începutul anului 1882 cei doi se împacă. Însă relaţiile personale cunosc noi prăbuşiri şi ascensiuni în anii următori, care culminează într-un moment de dezicere. Veronica Miele devine colaboratoarea revistei Literatorul, condusă de AI. Macedonski. În pofida greşelii de neiertat de a fi aderat la „gruparea macedonskiană”, adresată lui Eminescu, poeta se va afla alături de Harieta Eminovici, Ion Creangă, Miron Pompiliu, care aşteptau însănătoşirea celui aflat în cură la mănăstirea Neamţ.

După căsătoria celor două fiice, în 1887, Veronica se transferă la Bucureşti, cu intenţia de a-l ajuta în însănătoşirea sa pe Eminescu. Tot în acest an debutează editorial cu volumul de versuri „Poezii”, întâiul exemplar îl trimite la Botoşani, unde se afla bolnavul sub îngrijirea surorii Harieta, însoţit de o dedicaţie pe cât de simplă, pe atât de tulburătoare pentru lunga ei aşteptare: „Scumpului meu, Mihai Eminescu, ca o mărturie de neştearsă dragoste”. Despre această carte Eminescu avea să spună: „Cartea ei e veşnic nouă pentru mine. Ce frumoase versuri întâlneşti în cărticica asta”.

Bolnav iremediabil, internat în sanatoriul doctorului Şuţu, Eminescu moare la 15 iunie 1889. După moartea lui Eminescu, Veronica avea dureri de cap, stări depresive, insom­nie. Şederea ei la Bucureşti nu mai avea nici un rost. După două săptămâni se îndreaptă spre mănăstirea Văratec, unde de obicei îşi petrecea verile, donând sfanţului lăcaş casa sa din Târgu Neamţ. Aici Veronica Miele, după toate aparenţele, s-a sinucis uzând de o mare doză de arsenic, procurată cu precauţii şi premeditare. O altă versiune a decesului a fost pusă, deşi e puţin probabil, pe seama unei congestii cerebrale.

Poeta se stinge din viaţă după 50 de zile de la dispariţia lui Eminescu, la 4 august 1889. În aceeaşi zi, aceeaşi lună cu soţul ei, Ştefan Miele, şi este înhumată lângă bisericuţa Sf. Ioan de lângă mănăstirea Văratec.

Concordia

№.25 – 3 iulie 2009