Vara începe cu amintiri duioase despre mămuța și tătuța.
Într-o zi am avut ocazia să citesc
ziarul dumneavoastră. M-a impresionat în mod deosebit rubrica dedicată
destinelor omenești, mai precis, povestirea „Omul lui Dumnezeu”. Atunci am încercat şi eu să scriu, în
anonimat, câteva cuvinte frumoase. Am ajuns la concluzia că, atunci când scrii
ce te doare, ţi se face mai bine pe suflet.
Eu deseori mă gândesc la bunicii mei.
Mămuţa, aşa îi ziceam eu bunicii, a
murit cu un an în urmă şi nu mă pot obişnui
că nu mai este. Nu-mi pot aminti vreo vacanţă, în copilărie, pe care să nu o fi
petrecut la ţară, la mămuţa şi la tătuţă, şi nu cred că am uitat vreun moment
din tot acel timp.
De câte ori îmi amintesc, mi se pare că
am trăit într-o altă viaţă, atât de departe în timp şi spaţiu, încât uneori
mi-a greu să cred că eu, cea de acum, am fost vreodată acolo. „Acolo”
e un loc la capătul unui sat românesc, pe care-l ştiu numai scăldat în soare.
De câte ori vine vara, încep să mă umple amintirile şi nostalgia. Iar casa de
la ţară e pierdută printre dealuri, acolo, sus, unde cerul se uneşte cu
pământul, iar poştaşul nu prea ajunge. Şi-mi amintesc de mămuţa, o fiinţă
fragilă, veşnic trebăluind prin curte, cu aceeaşi basma decolorată de soare.
Când veneam la şcoală după vacanţa mare,
scriam compunere despre cât de mare a fost ajutorul meu pentru ei în vacanţă. De cele mai multe ori aşterneam
pe hârtie imaginaţia, realitatea însă e la mine în suflet. Foloseam cuvinte
mari, pompoase, ca „bunicul” şi „bunica”, în realitate nu i-am
numit niciodată aşa, au fost doar mămuţa şi tătuţă.
Casa de la ţară nu era casa tipică de
poveşti. Avea câte ceva stricat din fiecare an ce trecea şi mult timp mi s-a
părut lipsită de stil, şi aiurea construită. Îmi amintesc felul în care
criticam totul: de la mulţimea de ilustraţii cu Maria Ciobanu de pe pereţi şi
colecţia complet inutilă de cutii goale, până la lipsa televizorului, ţinând-o
aşa toată vacanţa. Nu-i de mirare că mămuţa se sătura de noi, copii mofturoşi
de la oraş.
Îmi amintesc de liniştea, calmul,
senzaţia aceea că timpul a rămas încremenit la miezul zilei, când soarele arde
mai tare. „Plictisitul” - aşa-l numeam eu şi soră-mea, suferind teribil
pe atunci de căldură. Nici nu-mi amintesc de câte ori noi, copii obraznici, am
scuipat în fântână, câte porecle am inventat şi câte jocuri bizare, de câte ori
am fugărit puii de curcă. Preferam cărările cu fân aromat, bântuite de greieri,
iar culesul prunelor era un adevărat calvar pentru noi. Venea însă partea cea
mai bună a zilei, ca o binecuvântare, când luam masa la deal, sub pruni, sau
acasă. Avea mămuţa un secret al ei de-a găti. Îmi mai plăcea nespus de mult să
mănânc colac cu prune.
M-am transformat într-o femeie cu
reputaţia unei persoane dominatoare. Şi poate acolo unde destinul m-a purtat,
îmi place să cred că mai sunt copilul de atunci. Paradoxal, dar nu-mi pot
aminti ultima vacanţă petrecută la ţară. Cum a fost şi când a fost şi dacă am
simţit că este ultima. Anul trecut am văzut-o pe mămuţa pentru ultima oară, în
ultimii patru ani. Aceeaşi fiinţă fragilă pe patul unui spital. Nu m-am gândit
nici o clipă că va fi şi ultima oară când o văd.
Tătuţă, acelaşi om mândru, pe care anii
încă nu l-au învins, e şi azi în casa de la ţară. Iar timpul nu stă în loc
acolo: întotdeauna vine o primăvară când se cultivă în grădină şi o toamnă când
se culeg viile, iar eu stau departe, în
Italia. Amintirile, însă, mă rod. Focul din sobă şi tătuţă povestind ca un
adevărat vânător, pisica tolănită pe lemne şi veşnicul păhărel de ţuică pe
masă, lătratul câinilor în noapte, atât de familial, şi mămuţa cu ochelarii ei
caraghioşi, trebăluind în jur. Parfumul îmbătător al reginei nopţii şi
concertul greierilor, stelele mult prea aproape, iar noi uitaţi parcă de
Dumnezeu în noapte, pe o buturugă, ascultând poveşti dintr-un alt timp. Şi
atunci, acolo, nu aveam să ştiu că voi scrie vreodată în pagina aceasta şi că, poate, în ochii altcuiva va fi într-adevăr o poveste din alt timp. Şi dacă
omul sfinţeşte locul, atunci mămuţa şi tătuţă mi-au dat ceva de preţ, pe care
abia acum le înţeleg: o anume valoare a banalului, a simplităţii, ca cel mai
perfect fel de-a privi viaţa.
Mămuţa a murit fără să ştie cât de mult
era iubită şi preţuită. Într-un mod prostesc, nu i-am spus niciodată asta. Sunt
sigură că la ţară nu va fi niciodată la fel fără ea: doar pozele de pe pereţi -
o femeie tânără, foarte frumoasă, zâmbind dintr-un alt timp. Bănuiesc că sunt
una dintre cei mulţi care-şi doresc să poată întoarce timpul înapoi. Aşi da
orice ca mămuţa să ştie, acolo unde e, cât am iubit-o şi că îmi pare rău că
n-am fost lângă ea în ultima clipă. Chiar dacă sunt departe, eu sunt acolo, la
mămuţa acasă, mereu.
Lucia Gireadă
Concordia – Nr.22 (5 iunie 2015)
0 Comentarii