Regulile şi obiceiurile străvechi practicate de români
la naşterea şi botezul copiilor.
Apariţia unui copil într-o familie a fost dintotdeauna,
un prilej de bucurie, o împlinire şi o consolidare a familiei respective, o mândrie
şi o mulţumire, căci prin naştere se întărea şi se perpetua neamul.
Dorinţa oamenilor de a fi binecuvântaţi de Dumnezeu cu
naşterea de copii constituia o constantă în mediul rural tradiţional. Teama
femeilor de a fi considerate nefertilă a dus la respectarea regulilor şi
obiceiurilor practicate de acestea pentru a naşte un copil sănătos. Funcţia
obiceiurilor era aceea de a pregăti intrarea noului născut în familie şi în
societate, marcând începutul unui important ciclu de
viaţă.
viaţă.
Familiile care nu puteau să aibă copii, îi înfiau, unul
de obicei, pentru a le fi de ajutor la bătrâneţe. În general, se preferau
înfieri din rândul rudelor – fraţii părinţilor.
Întrarea în comunitate este mediată oficial de
instituţiile administrative şi biserică, iar neoficial, de instituţii
tradiţionale, cum ar fi moşitul şi năşitul.
Naşterea copilului, fiind un evenimint important, era
pregătită cu multă grijă de familie. Grija pentru femeia gravidă se mainifesta
prin înlocuirea ei de la muncile grele din gospodărie. În acest context, de-a
lungul timpului au apărut un şir de superstiţii: femeia nu trebuia să lucreze
în zile de sărbătoare sau duminica, ca să nu nască copil pocit, pentru a nu
influinţa aspectul fizic al viitorului nou născut, mama nu trebuia să se uite
la un om urât şi să nu se mire; la fel femeia nu trebuiea să fure obiecte
străine, fiindcă pe corpul copilului va apărea o pată de forma obiectului
respectiv.
Potrivit tradiţiei, femeia gravidă trebuia să respecte şi
alte reguli de caracter moral: să zică zilnic rugăciuni lui Dumnezeu şi Maicii
Domnului. La fel, viitoarele mame trebuiau să poarte la gât o cruciuliţă ca să
fie ferite de rele. În zilele de Rusalii, femeile mai purtau cu sine, crenguţe
de pelin şi căţei de usturoi ca să nu supere zânele.
Momentul naşterii putea aduce pericole care, potrivit
unor credinţe populare, puteau fi alungate prin rituri speciale: ca să nască
uşor, se deschideau uşile şi ferestrele, se dezlegau nodurile de la haine, se
luau capacele de pe vase, etc.
Pentru femeia care năştea în casă, moaşa era un personaj
foarte important. Moaşa de obicei era o femeie mai în vârstă, recunoscută în
sat pentru aducerea pe lume a multor copii, care vine în sprijinul mamei şi al
copilului în primele zilede după naştere. Ea facilita naşterea, încălzea
cărămizi şi le punea pe spatele gravidei, îi punea comprese calde pe burtă şi
apă caldă la picioare, tăia burticul copilului, cu foarfeca sau cu un cuţit.
Moaşa aducea cu ea, pentru moşit, câteva scutece, o faşă,
o cârpă albă de acoperit, eventul foarfeca şi aţă.
Prima scaldă a copilului era foarte importantă. Moaşa îl
spăla într-o covată cu apă călduţă, în care punea anumite obiecte şi materiale:
un inel (ca să fie frumos), cărbuni stinşi (ca să nu poată fi deocheat), o
monedă (ca să fie bogat), agheasmă (ca să fie apărat de toate relele), fir de
busuioc, tămâie etc. Apa din prima scaldă se arunca la rădăcina unui pom
fructifer, ca să fie roditor.
În majoritate satelor româneşti se credea că soarta
copilului era determinată şi de ziua în care s-a născut. Se spune că nu era
bine să nască femeile sâmbăta, cei născuţi la sfârşitul săptămânii fiind
lipsiţi de noroc. Dacă la naşterea copilului, ploua, se spunea că acesta va fi
norocos toată viaţa. Dacă copilul se năştea duminica sau în zi de sărbătoare,
în ziua de Crăciun sau de Paşti, se crede că este deosebit de norocos şi că va
ajunge om mare.
Pentru a preîntâmpina unele necazuri care s-ar fi putut
abate asupra copilului, în perioada dintre naştere şi botez, mama trebuia să
respecte anuzmite interdicţii: să nu lase copilul singur (numai dacă îi pui un
semn, care foate fi un cuţit, o linguriţă sau o furculiţă de fier), scutecele
copilului să le usuce în casă şi nu afară (căci soarele îi v-a fura norocul),
să nu iasă din casă decât după ce îi face preotul rugăciunea de purificare ce
să face la 40 de zile de la naştere. ş.m.
Botezul
Ceremonia și tradiția botezului practit nu a avut de suferit multe schimbări. Taina botezului nu avea loc la o dată fixată, se
înfăptuia în funcţie de starea sănătăţii a noului născut. Dacă era grav bolnav
se boteza imediat, iar dacă era sănătos se făcea la câteca săptămâni de la naştere,
pentru a i se ierta copilului păcatul stămoşesc.
Prin botez copilul îşi căpăta propria identitate_
devenind un menbru recunoscut al neamului. Din cele mai vechi timpuri creştine,
Sfânta treime a Botezului a fost actul prin care cineva devenea membru al
Bisericii. Botezul este condiţia esenţială pentru primirea celorlalte Taine.
După rugăciunea de lăpădare de satana, urmează rugăciunea Sfintei Taine a
Botezului – scufundarea copilului în cristelniţă, de trei ori. Dup botez,
copilul este aşezat pe o pânză albă adusă de nănaşă şi urmează rugăciunea de la
Taina Sfântului Mir şi cea de la Sfânta Împartaşanie. După botez şi
încreştinare fiecare copilcapătă îngerul păzitor, ce-l care îl va octori viaţa
toată.
Naşii de botez sunt foarte importanţi, deoarece ei vor
îndruma viaţa copilului.Năşia se transmitea la toţi copiii. Această instituţie
presupunea obligaţii care durau toată viaţa, de ambele părţi.
În trecut, dar şi în prezent, finii se ducea înainte de
botez, „cu poclon” la naşi. Obligaţiile naşilor la botez erau, în general
modeste: cumpărat pânză albă în care primeau pruncul botezat, lumânare,
hăinuţele şi o plapumă. La masa de botez, dădeau bani sau un animal (un miel
sau purcel) şi apot, toată viaţa, trebuiau să le dea sfaturi şi îndrumări
finilor, la nevoie.
Naşa aducea copilul botezat acasă şi-l punea în braţele
mamei, urându-i viaţă lungă şi fericire, zicând: „Am dus un păgân şi am adus
uncreştin”.
După terminarea ceremonialului religios, acasă la
părinţii copilului, se făcea Cumătria. Se organiza o masă, la care se serveau
bucate specifice: supă de găină, friptură de porc, cozonac şi gogoşi. În post
se gătea: fasole, ciorbă de zarzavat, sarmale cu orez, şi ciuperci. Când
bucatele erau aduse la masă, se închina în sănătatea copilului, a părinţilor, a
naşilor şi a moaşei. Darul începea cu naşul, banii se puneau în scutec sau la
capul copilului.
A doua zi după botez copilul era scăldat. La scăldat
participau nănaşa, moaşa şi câteva femei mai pricepute. Apa din scaldă se vărsa
la loc curat, lângă un pom, făcându-se urarea:
„Să trăiască,
Să-nflorească,
Şi ca pomul să rodească,
Să
crească şi să fie sănătos”.
0 Comentarii