În vara anului 1938, jurnalistul Ion I. Borșan a publicat în ziarul "Vremea" un reportaj despre o călătorie prin nordul Basarabiei, în județul Hotin. Articolul, apărut în numărul din 12 iunie 1938, documentează cu acuratețe realitățile sociale și economice din Vancineți (Făgădău), Tărăsăuți, Marșenița și Noua Sulița, oferind o imagine crudă a vieții rurale basarabene din perioada interbelică.

Jurnalistul Ion I. Borșan își începe reportajul cu o decizie simbolică, explicând:

"Dela Vancicăuți până la Noua Suliță sunt 15 km. Drumul acesta l-aș fi putut face cu trenul, dar mi-am zis, că ceea ce se vede într'un sfert de ceas, atât cât face trenul dela o gară până la alta — și încă mergând prin mijlocul câmpului —, nu se aseamănă cu ceea ce se poate vedea în două ore și jumătate de drum făcut cu căruța pe o șosea bună, care trece prin trei sate."

Modalitatea de transport aleasă îi oferă o experiență autentică:

"Căruțaș care să meargă cu mine am găsit imediat. Factorul poștal pleca în fiecare dimineață la Noua Suliță să ia poșta de la Oficiu. Am pornit cu el. La început am regretat că mi-am ales ca mijloc de transport tocmai căruța unui factor poștal rural; încontinuu eram opriți de cei cari aveau să-i dea câte ceva pentru poștă. Dar după câțiva kilometri am început să mă obișnuesc cu opririle acestea și în curând nu le-am mai dat nicio atenție, începuseră să mă preocupe locurile și oamenii pe care-i vedeam pentru prima dată."

Prima oprire a jurnalistului este în satul Vancineți, pe care îl descrie astfel:

"Primul sat în care am intrat, după ce am lăsat în urmă Vancicăuții, a fost Vancineț. De fapt acesta nici nu este socotit ca un sat de sine stătător, fiindcă nu are organe de conducere proprii; este mai mult o mahala a Vancicăuților. Populația care-l locuiește, îl face însă să se deosebească fundamental de toate satele de pe malul Prutului basarabean... Vancineț este un sat rusesc."

Borșan explică originea acestui sat:

"Data înființării lui este, relativ, nouă, vreo 50 de ani. Scopul pentru care au fost aduși aici acești ruși de către fosta stăpânire rusească, este lesne de înțeles: într'o masă compactă moldovenească, cum era aceasta de pe malul Prutului, se cuvenea să fie un post de observație și de prozelitism, pur rus. De aceea au fost aduși acești țărani — vreo sută de familii — din inima Rusiei."

Planul imperial a eșuat complet, după cum observă jurnalistul:

"Inspirația aceasta n'a fost însă prea fericită, fiindcă sărmanii ruși când s'au văzut aruncați în mijlocul atâtor moldoveni, s'au simțit atât de stingheri, încât le-a pierit orice poftă de propagandă; încetul cu încetul au început tocmai ei a deprinde obiceiurile și limba celor în mijlocul cărora trăiau. Azi mai vorbesc doar bătrânii rusește, iar tineretul merge spre o românizare completă."

Viața economică și spirituală a satului este descrisă cu precizie:

"Meseria principală a lor este plugăria și pescuitul în Prut. Biserica — la care nu slujește decât preotul din Vancicăuți de câteva ori pe an — m'a întristat mult prin aspectul pe care-l prezenta. Pereții s'au crăpat în multe părți, acoperișul este găurit, iar dimensiunile ei, mult prea reduse, m'au făcut să mă îndoesc dacă între zidurile ei puteau sta mai mult de 20 de persoane."

Sărăcia generalizată îl împresionează pe jurnalist:

"Gospodăriile sătenilor au o pronunțată înfățișare de sărăcie. De altfel, observația asta n'am făcut-o numai asupra acestui sat. Sărăcia este un lințoliu uriaș care se întinde, aproape, asupra tuturor satelor basarabene."

Drumul între sate dezvăluie realitatea crudă a secetei:

"Calul factorului poștal ne-a scos curând din Vancineț. Pe o distanță de peste 3 km, n'am mai întâlnit nici o casă. De o parte și de alta a drumului se întindeau semănăturile oamenilor, arse de soare. Nici în vara aceasta nu căzuse un strop de ploaie. Din pricina aceasta, producția câmpului avea să fie extrem de slabă. La fel fusese și cu un an și cu doi, mai înainte."

Efectele asupra populației sunt dramatice:

"Seceta își înfipsese colții nu numai asupra semănăturilor de pe câmp, ci și asupra oamenilor. Aceștia erau slabi, îmbătrâniți parcă înainte de vreme, și cu ochii mereu ațintiți spre cer, spre a vedea dacă nu apare de undeva vreun nor care să le aducă ploaia mult așteptată. Așa erau țăranii din Vancicăuți, așa i-am văzut și pe cei din Vancineț și la fel mi-au apărut și cei din Tărăsăuți — sat în care am intrat aproape fără să observ."

Descrierea celui mai spectaculos sat din călătorie începe cu dimensiunile sale impresionante:

"Satul acesta este foarte mare, are o întindere de aproape 5 km, lățimea este de 3 km., iar sufletele celor cari îl locuesc, trec de 5.000. Majoritatea populației o formează... femeile. Toată lumea de pe aici știe că la Tărăsăuți, femeile sunt de cel puțin trei ori mai numeroase decât bărbații."

Această particularitate demografică a creat o dinamică socială bizară:

"Disproporția aceasta a dat naștere la un fapt foarte curios: bărbații și flăcăii de aici, deși sunt recunoscuți ca cei mai urîți din toată regiunea aceasta a Hotinului, sunt cu toate acestea, atât de mult prețuiți de femei, încât acestea de multe ori încing adevărate bătălii între ele, pentru cucerirea sau păstrarea unuia dintre ei."

Jurnalistul oferă statistici concrete:

"În Tărăsăuți sunt foarte numeroase acele familii unde numărul băieților este de 2, iar al fetelor de 7. Acesta este numai un exemplu, dar în general, raportul de 2 și 7 este cel care se impune asupra întregului sat."

Jurnalistul descrie deschis comporatmentul locuitorilor:

"Frumusețea fetelor și a femeilor este remarcabilă, dar și libertinismul lor nu este mai prejos. Bărbații, fie ca soți, fie ca părinți, fie ca flăcăi, sunt și ei renumiți într'un anumit fel: se fac că nu aud nimic. Indiferentismul lor nu este însă rudă cu acela al prostului, ci cu al aceluia care se simte cu musca pe căciulă..."

O scenă observată la cârciumă a fost redată în detaliu:

"Calul factorului a fost oprit în dreptul a vreo 10 cârciumi, toate pline de bărbați și femei — mai ales femei. La o cârciumă am văzut un grup de 6 femei care stăteau la o masă sub strașina cârciumei. Aveau broboadele aruncate ștrengărește pe vârful capului — deși câteva dintre ele aveau peste 60 de ani —, fiecare, fața le era aprinsă de căldură și plină de broboane de sudoare, iar la piept, își desfăcuse fiecare bluza sau cămașa ce-o purta, spre a se răcori. Pe masă stătea o singură sticlă de vin, aproape goală și aceasta, dar după veselia sgomotoasă ce domnea între ele, se vedea lămurit că petrecerea lor avea cel puțin un decalitru de vin la bază."

Descrierea unei femei bătrâne continuă tabloul:

"O femeie destul de bătrână a ieșit din cârciumă și sprijinindu-se cu multă greutate de stâlpii strașinii, s'a îndreptat spre masa celor 6 femei. Era îmbrăcată după vechea modă a moldovencelor de pe aici. În cap avea un fes roșu nu prea înalt; peste acesta pusese o basma albă, iar o cămașă din pânză de casă, brodată cu roșu și negru, îi acoperea pieptul. Cămașa o dădea de gol — la fel ca și mersul, de altfel — că băuse spravăn în ziua aceea: avea mari pete de vin negru pe ea. O fată îi acoperea restul corpului, îi 'acoperea', este numai un fel de a vorbi, fiindcă în realitate, baba își ridicase poalele fotei și le prinsese într'un brâu, lat cam de o palmă, care-i încingea mijlocul, astfel că bătrâneie — a cărei cămașă nu era prea lungă — i se vedeau genunchii noduroși și plini de vine groase ca degetul."

Scena s-a încheiat brusc:

"Ea a fost primită cu multă bucurie de către grupul chefliu al celor 6 femei, ce s'a mai petrecut după aceea, nu știu, deoarece factorul a dat un biciu calului său, care, nici nu s'a gândit să-l mai aștepte și pe-al doilea, spre a o porni."

Călătoria continuă cu o nouă observație:

"Din marginea Tărăsăuților și până la satul următor, Marșenița, aveam de făcut vreo 5 km., mă gândeam că drumul acesta dealungul căruia nu aveam să întâlnim decât o singură așezare omenească, ferma unui doctor din Hotin — Ion Bordeianu, — avea să-mi pară prea lung și prea plictisitor, dar presupunerea mea nu s'a realizat."

În schimb, jurnalistul întâlnește un fenomen neașteptat:

"Case într'adevăr, n'am întâlnit, dar au trecut pe lângă noi atâtea căruțe și atâția oameni pe jos — toți având un singur sens, spre satele prin care trecusem noi — încât nu mi-a fost greu de loc să asemăn această mișcare, în masă de oameni, cu fuga acelora, pe care, un războiu sau o revoluție i-a răscolit de pe la casele lor."

Explicația acestui exod a fost revelată:

"Factorul m'a lămurit care era cauza acestui 'exod': sătenii din Tărăsăuți plecaseră de dimineață la Noua Suliță și acum se înapoiau acasă. Drumul acesta îl fac ei în fiecare zi. Duc cu ei ouă, lapte brânză, păsări, purcei, lână, cereale, într'un cuvânt tot ce le produce gospodăria lor, și cu banii obținuți pe ceea ce vând, își cumpără dela târg diferite lucruri cari le lipsesc lor."

Jurnalistul a analizat această practică comercială cu ochi critic:

"In primul rând am crezut că procedeul acesta nu ar fi putut să fie decât numai folositor, analizând însă faptele care decurgeau de aici, cu tovarășul meu de drum, factorul, am ajuns la concluzia că ceea ce fac ei este cea mai mare prostie."

Explicația acestei concluzii este devastatoare:

"Țăranii de pe aici nu duc la târg ceea ce le prisosește, fiindcă vremurile sunt grele și deabia dacă se produce pentru strictul necesar, ci încarcă coșul sau căruța cu tot ceea ce constitue hrana, sănătatea și îmbrăcămintea lor — și a celor bătrâni, dar mai cu seamă a copiilor — și încărcați astfel ca niște albine, pleacă de-acasă spre târg."

Sistemul de exploatare de la Noua Sulița este descris cu precizie:

"În Noua Suliță îi așteaptă evreii ca pe niște adevărați salvatori. Le cumpără 'marfa' pe un preț care nu reprezintă nici un sfert măcar din valoarea reală a ei. Mai departe ce se întâmplă? Pe deoparte evreii adună într'un mare magazin tot ceea ce cumpără. De aci, aproape toate cumpărăturile sunt vândute în străinătate, după ce în prealabil, au fost supuse la unele transformări care le ridică îndoit sau întreit valoarea."

Un exemplu concret ilustrează amploarea exploatării:

"Spre exemplu, pentru valorificarea carnei de pasăre, s-a făcut la Noua Suliță unul din cele mai moderne abatoare de păsări din toată Europa. Un pui de găină care a fost cumpărat cu 5 sau 7 lei dela țăran, după ce trece prin acest abator, este trimis peste graniță pe un preț care ajunge până la 70 lei."

Situația comercianților evrei este descrisă cu ironie:

"Evreii sunt foarte cumpătați cu ei înșiși; din ceea ce cumpără în felul arătat mai sus, pentru ei nu opresc decât atât cât le-ar ajunge să trăiască de la o zi la alta. N'au nevoie să-și facă depozite alimentare, fiindcă știu că țăranii au grijă de ei ca de niște copii răsfățați, aducându-le în fiecare zi tot ceea ce le trebuește. Pe de altă parte, țăranul după ce-a vândut tot ce a adus, pornește să cumpere ceea ce-i lipsește lui în casă. Dacă i-ar lipsi o coasă, o sapă sau un fier de plug, n'ar fi nici un rău să și le cumpere, însă el știe că o coasă chiar tocită și tot mai tare, iar când n'o are, o împrumută de la un vecin; la fel gândește și despre sapă și despre plug. Deci nu va 'arunca' el banii pe 'fleacuri' de astea."

În schimb, prioritățile sunt altele:

"Evreii au prăvălii pline de stambă colorată și subțire; au pantofi ușori și frumoși, au submanuri și ape parfumate. Aici da, poate să-și deșerte toată punga; altfel, nu l'ar mai primi nevasta și fetele în ogradă."

Alte aspecte ale exploatării sunt enumerate:

"Tot evreii sunt și avocați, încurcă și complică cele mai neînsemnate pricini dintre țărani, iar 'onorariul' lor întrece cu mult valoarea a câțiva saci de porumb, vânduți. Dar evreii de aici au și 'tămăduitori' pentru... suferințe dintre acelea pe care fetele le regretă săptămâni dearândul, dar când scapă de ele, le repetă într'o singură seară... Cazuri de acestea, Tărăsăuții cunosc atât de multe, încât ar fi socotit drept nebun cel care ar încerca să le stăvilească. Acesta este un fapt care prinde tot mai mult aspectul de 'normal', în satul despre ale cărui femei și fete am amintit mai sus."

Călătoria oferă jurnalistului prilejul unor observații sociologice:

"Mă uitam la cei cari treceau pe lângă noi; toți păreau bolnavi, bolnavi însă de inconștiență. Bărbații — și cei care mergeau pe jos, și cei din căruțe — aveau fruntea întunecată ca un nor prevestitor de ploaie mare, privirea rătăcită. Femeile și fetele pășiau pe drum, apăsat, cu poalele fotelor agățate în brâu — în felul celei văzute la cârciuma din Tărăsăuți. Unele erau singure, altele mergeau mai multe la un loc. Ceva care semăna foarte mult o nerușinare indiferentă se zărea pe figura fiecăreia. În special, felul de a lăsa să li se vadă poalele cămășii și picioarele desgolite, era nota caracteristică — mai bine zis... certificatul 'bunei lor purtări'."

Ultima oprire principală este la Marșenița:

"Am intrat în Marșenița și convoiul Tărăsăuțenilor tot nu se terminase. Și acest sat mi-a părut destul de mare, iar din punct de vedere al înfățișării gospodarilor, l'am situat imediat în fruntea celor prin care trecusem, erau unele case cu un aspect chiar de prospețime."

Ceea ce atrage atenția sunt locuitorii săi:

"Ceea ce mi-a atras însă atenția într'un mod mai deosebit au fost numeroasele grupuri de flăcăi cari stăteau din loc în loc pe marginea șoselii — unii jos, alții în picioare. Ca un semn distinctiv parcă, toți aveau un smoc mare de păr care le ieșea de sub căciulă, (deși era pe la începutul lui August, însă cei mai mulți dintre ei purtau căciulă). Moda aceasta fusese imitată de la un regiment de cazaci care-și avusese cantonamentul aici în timpul războiului."

Reputația acestor flăcăi este sinistră:

"Acești flăcăi sunt spaima tuturor satelor din jurul Marșeniței, pe care le cutreeră în bande mari în zilele de sărbătoare și mai ales pe la hramuri, duc cu ei, teroarea și panica și 'n urma lor rămân case prădate, fete batjocorite și bărbați sau flăcăi tăiați cu cuțitele, împușcați, sau bătuți până la moarte cu ciomegele."

Chiar autoritățile se tem de ei:

"Chiar și jandarmilor le este frică de acești indivizi, care umblă permanent înarmați cu revolvere sau cuțite și de pacea, nu cutează să-i aresteze decât atunci numai când îi surprind izolați. Se știe însă, că cel prins odată, nu mai iese teafăr din beciurile posturilor de jandarmi."

Reportajul se încheie cu sosirea la destinație:

"Marșenița este despărțită de Noua Suliță numai printr'un drum. Când am ajuns la acest drum făcusem de la Vancicăuți aproape trei ceasuri. Oboseala unei astfel de călătorii era însă pe deplin compensată prin ceea ce văzusem dealungul celor 15 km."

Sursa: Ion I. Borșan, „Trei sate din nordul Basarabiei”, ziarul „Vremea”, anul 11, nr. 541, duminică 12 iunie 1938, p. 3.