„Eu am văzut cernobylul cu ochii mei”

De la deplasarea mea la Cernobyl au trecut 25 de ani, însă acele evenimente le ţin minte de parcă a fost mai ieri... 

În dimineaţa zilei de 18 mai mă duceam la serviciu la spitalul de psihiatrie din Cernăuţi având o piatră grea la suflet. Mă încercau nişte presimţiri care s-au adeverit ceva mai târziu. În curând m-a sunat medicul-şef şi mi-a spus să-mi iau o foaie de deplasare pentru Cernobyl. Mi-au fost date două ore şi pusă la dispoziţie maşina de serviciu a spitalului. 

Am venit acasă după lucrurile necesare şi i-am pus la curent pe părinţi. Tata n-a zis nimic, iar mama mi-a dat ghes: „Pleacă mai repede, că te pot fugări de la serviciu”. Ştiam că mama fusese educată în spirit stalinisto-comunist, dar cuvintele ei m-au întristat şi mai tare. 

Lângă spitalul regional stăteau două autobuze. În jurul lor băteau din picioare câţiva medici şi surori medicale. Apoi au început să se adune şi ceilalţi colegi de breaslă. Am observat că mulţi dintre ei, ca să prindă curaj, deja reuşiseră să dea peste cap un păhărel-două. În aşteptarea şefilor câte unul încerca să glumească, dar glumele se lipeau ca nuca de perete. În scurt timp au apărut şi reprezentanţii organelor de partid, care ne-au anunţat că urmează că fim duşi în zona de 30 km din jurul CAE Cernobyl. 

Am străbătut toată Ucraina şi iată-ne, în sfârşit, ajunşi la intrarea în zona de 30 km. La barieră am fost opriţi de nişte oameni îmbrăcaţi foarte bizar. Erau şi câţiva miliţieni aghesmuiţi. În aer se simţea miros de ars. Oamenii din partea locului ne-au explicat că îmbrăcămintea căpătase culoarea sură din cauza cenuşii care se aşternea de la reactorul centralei şi de la incendiile care izbucneau ba ici, ba colo prin pădurile din împrejurimi. 

Când am ajuns la destinaţie, seara târziu, flămânzi şi murdari, am aflat nu stupoare că nu ne aştepta nimeni. Dar, vorba ceea, nu-i rău fără bine: pe drum şoferii noştri au depăşit o maşină stranie, acoperită toată cu brumă şi ţurţuri de gheaţă. Mai târziu am aflat că era o autocisternă cu azot şi dacă, Doamne fereşte! ar fi explodat în dreptul nostru, nimic nu s-ar fi ales din noi. Azotul era folosit pentru răcirea reactorului nr. 4. 

După o discuţie cu medicul de serviciu, am fost cazaţi într-un salon de spital din centrul raional Polesie. Norocul nostru că toţi bolnavii care se ţineau pe picioare s-au împrăştiat care şi încotro. Dimineaţa am fost treziţi de vuietul helicopterelor care se îndreptau spre Cernobyl cu nişte conteinere pline cu apă. 

Abia când am intrat în zona cu radiaţie sporită am aflat cât de mult eram înşelaţi de propaganda autorităţilor. Până atunci nu ştiam nimic concret despre catastrofă, despre aceea că în ea au murit oameni, că au fost evacuate două oraşe. Locuitorii oraşelor Pripiat şi Cernobyl au fost evacuaţi sub pretextul unor exerciţii de apărare civilă şi lăsaţi la voia sorţii în localităţi mai îndepărtate. Aceasta le-a dat autorităţilor posibilitatea de a evita panica şi a organiza în mod tradiţional demonstraţia de 1 Mai în Kiev şi alte oraşe. 

Valul de panică şi frică generală, când oamenii au început să ia cu asalt trenurile şi autobuzele, a apărut la Kiev ceva mai târziu. În genere, tendinţa de a trece sub tăcere cele mai importante evenimente era caracteristică pentru propaganda sovietică. Se vorbea mult despre internaţionalism, despre egalitatea tuturor naţiunilor şi naţionalităţilor. Însă adevărata stare de lucruri nu o cunoştea nimeni. 

De exemplu, lucrările de dezactivare erau făcute de mântuială. Soldaţii spălau cu furtunul cu apă trotuarele din jurul clădirilor, acoperişurile caselor. Peste tot umblau dozimetrişti cu feţe cenuşii, desfigurate de frică. La întrebarea despre nivelul radiaţiei, ei răspundeau sec: „E mare!”, ceea ce băga şi mai tare frica în oameni. Peste tot mişunau securişti care cercetau cu atenţie găurile negre ale ferestrelor, trăgeau cu urechea la discuţii... 

În curând s-a făcut observat un fenomen neobişnuit: chiar şi cei care aveau dinţi de metal în gură au început să simtă gust de metal, că li se usucă gura, că li se face sete. Mai târziu au apărut conjunctivitele în masă. La dispoziţia noastră era tot aerul planetei şi când m-am adresat cu guturai medicului de specialitate, acela m-a informat că până la mine prin faţa lui cu acelaşi diagnostic au trecut mai toţi nou-sosiţii. Unde mai pui că hainele noastre erau atât de electrizate, încât dacă te aşezai pe o bancă, parcă te scutura curentul electric. 

La început deplasarea noastră era prevăzută pentru şase zile. Apoi aflarea noastră în zona de 30 km a fost prelungită. Au început să circule zvonuri cum că nimeni nu vrea să vină să ne înlocuiască. Medicii, ca şi alţi specialişti care urmau să fie trimişi în zonă, se ascundeau care pe unde putea. Cine avea posibilitatea, emigra în Israel, refuzând categoric să ne înlocuiască. Am părăsit zona abia peste 14 zile. Panica şi frica puseseră stăpânire pe toţi, mulţi au nimerit în spitalele de psihiatrie. 

În zona de 30 km nu cântau păsările, ca în capitală, nu se vedeau copii, mişunau doar pisici şi câini vagabonzi, cu blana năpârlită. În spatele clădirii comitetului raional de partid duduia un compresor, care filtra aerul pentru funcţionarii partidului. În faţa clădirii se înălţa figura de bronz a lui Vladimir Lenin, care privea semeţ în direcţia CAE Cernobyl. Iar acolo oamenii se descurcau care şi cum putea. La un moment dat lumea a început să vorbească că pentru munca la CAE se vor da gratuit băuturi alcoolice... 

La începutul deplasării, în pripă, mi-am uitat acasă maşina de ras. A trebuit să-mi cumpăr alta la magazinul din localitate. Am cerut şi apă de colonie, care costa de obicei vreo 50 de copeici, dar mare mi-a fost mirarea când vânzătoarea mi-a răspuns că nu a rămas decât parfum franţuzesc de 5 ruble. „Se vinde doar câte o sticluţă la mână, m-a atenţionat vânzătoarea. Ceea ce a fost mai ieftin demult s-a băut...”. 

După ce în grupul nostru de medici au apărut simptome de diaree, vomă etc., a fost luată hotărârea privind evacuarea noastră din zona de 30 km. M-am întors acasă cu o adeverinţă despre doza de radiaţie pe care am primit-o. În cele 14 zile contorul arăta că doza mea de radiaţie este de 30 unităţi, însă şmecheria consta în faptul că acest contor nici nu avea mai multe gradaţii. Mulţi dintre noi au trebuit să demonstreze prin judecată că s-au aflat în zona afectată de radiaţie din jurul CAE Cernobyl. Toate înlesnirile ne-au fost luate încă în perioada preşedinţiei lui Kucima. 

S-a întâmplat aşa cum scrie în Biblie: a murit fiecare al treilea participant la lucrările de lichidare a avariei. Cei care au supravieţuit îşi dau seama că vor muri în curând şi aşteaptă... 

Eduard Cristescu (medic-psihiatru) 

Concordia №.17, 18 – 29 aprilie, 6 mai 2011