Retras în sine sau „bătrânețe haine grele” de Aurelian Silvestru

Retras în sine sau „bătrânețe haine grele” de Aurelian Silvestru

Majoritatea dintre noi consideră că bătrâneţea e o boală incurabilă ce mistuie vigoarea şi face ca victimele ei să arate pretutindeni şi oricând la fel.

Multă vreme am crezut şi eu la fel. „E o stare când renunţi la aspiraţii”, îmi ziceam cu gândul la bătrânii care par preocupaţi doar de momentul despărţirii lor de viaţă.

Dar iată că odată, în parcul central, am întâlnit o persoană care mi-a schimbat părerea. Era un fost savant, cu care colaborasem pe timpuri la o traducere din limba rusă. Ştiam că s-a pensionat demult şi mă  aşteptam să  văd un
om bolnav şi ruinat, abia mişcându-se la cei peste şaptezeci de ani ai săi. El însă, arăta la fel de bine ca pe timpuri: vesel, optimist, energic şi foarte elegant. Ai fi zis că ai în faţă un bărbat plin de vigoare.

- Toţi cunoscuţii mei se tem de bătrâneţe. Eu însă, habar nu am ce-i asta! a glumit el mulţumit de sine. Dacă n-aş plăti pentru lumânările festive mai mult decât mă costă torta, atunci cu siguranţă că m-aş însura a doua oară.

Era văduv de 10-15 ani şi se zvonea că are o prietenă cu mult mai tânără ca dânsul. Ambii erau împătimiţi de teatru şi nu era spectacol la care să nu vină senini şi luminoşi, ţinându-se de mâini ca doi îndrăgostiţi. Răutăcioasă, lumea se şuşotea, îi arăta cu degetul, bârfea, iar ei se prefăceau că nu le pasă şi, animaţi de muzica unei viori divine, planau în armonia celor mai înălţătoare sentimente. Părea că însăşi viaţa oprise timpul pentru ei, dându-le şansa să guste din ceea ce noi numim „a doua tinereţe”...

Dar, cum era de aşteptat, strunele viorii au plesnit. Mai bine zis, au fost rupte cu brutalitate de copiii lui.

Ne faci de râs! l-au probozit. Te porţi ca un „adolescent”. Iar dânsa te manipulează, te lasă fară pensie!

Într-un cuvânt, i-au despărţit...

Atunci, bătrâneţea s-a prăbuşit peste el ca o zăpadă densă ce vine pe neaşteptate, aşezându-se în straturi nemiloase peste univers şi anulând orice culoare.

Acum nu mai ieşea din casă, nu discuta cu nimeni, nu avea poftă de viaţă. Stătea zile în şir închis în cămăruţa lui plină de amintiri şi refuza mâncarea, apa, viaţa...

Ultima oară l-am întâlnit la gară, într-o mohorâtă zi de toamnă, aşteptând interurbanul.

Plec, mi-a zis. Mă duc la ţară, cât mai departe de acest mormânt comun, pe care voi, tinerii, îl numiţi oraş. Nicăieri în lume nu ne simţim mai singuri şi mai părăsiţi decât în mijlocul unei mulţimi indiferente.

Faţa lui trăda prezenţa unei oboseli apăsătoare, iar ochii - o tragică lipsă de optimism. Mi-a povestit în câteva cuvinte ce i s-a întâmplat, adăugând:

- E ucigător de trist ca tocmai copiii tăi să te condamne la singurătate... Am vrut să-i pedepsesc, să-i fac să sufere... îmi venea să mor, să mă arunc sub tren, să fiu şi eu la fel de egoist ca dânşii, pentru că m-au făcut să plâng. Dar, meditând puţin, am renunţat. Moartea nu-ţi poate aduce nicio satisfacţie din moment ce pierzi capacitatea de a savura cu ochii tăi suferinţa celor pe care vrei să-i pedepseşti. Aşa că iată-mă-s aici, pe drumuri, nutrind speranţa să găsesc mai multă înţelegere acolo unde m-am pornit.

Când s-a uitat în ochii mei, am văzut tristeţea mută a unui cerb rănit, dar hotărât să se ridice şi să meargă înainte. Până unde? Până când? Doar Bunul Dumnezeu ştia...

Seara târziu, aşezat pe scările bisericii din curtea şcolii, ascultam rumoarea potolită a oraşului şi mă gândeam la bătrânii părăsiţi de copii sau uitaţi de prieteni, care nu pot adormi, pentru că vor să fie treji în clipa când Moartea va veni să-i ducă într-o lume mai frumoasă şi mai optimistă. Tocmai citisem un material şocant despre bătrânii părăsiţi în voia sorţii care mor uitaţi de cei apropiaţi şi, uneori, rămân zile sau săptămâni întregi neînhumaţi.

Într-un apartament din Hamburg, de pildă, nu demult a fost descoperit trupul uscat al unei bătrâne care murise în singurătate cu patru ani în urmă.

La Paris, poliţia a găsit cadavrul unui bătrân, aşezat într-un fotoliu, în faţa televizorului care funcţiona încă, deşi proprietarul lui murise de doi ani.

La Roma, un bărbat în vârstă a fost găsit la zece luni după deces, numai datorită faptului că nu-şi plătise chiria şi stăpânul apartamentului, înfuriat, a spart uşa, cu gând să-1 dea afară din casă.

O bătrână din Kiev a murit în timp ce vorbea la telefon cu singura ei fiică, plecată în străinătate, pe care o ruga cu lacrimi în ochi să vină cât mai repede acasă, iar fata s-a întors abia după trei ani, când maică-sa demult era ţărână într-un cimitir pentru sărmani...

Sunt adevăruri dure. Nu le auzi în fiecare zi. Dar zilnic poţi întâlni bătrâni neputincioşi, bătrâni uitaţi, bătrâni de care nimeni nu se îngrijeşte...

„Nu este bine ca omul să rămână singur”, citim în primele pagini ale Bibliei, după care urmează o adevărată prorocire:

- Şi va părăsi omul pe tatăl şi pe mama sa, şi se va uni cu jumătatea sa, şi vor fi amândoi un singur trup, o singură făptură.

Unii ar putea conchide din acest pasaj că nu e un păcat să-ţi părăseşti părinţii şi că fiecare are dreptul să-şi făurească fericirea cum găseşte el de cuviinţă. Aşa este, numai că orice drept implică şi o datorie: ai dreptul să-ţi întemeiezi propria casă, dar eşti dator să porţi de grijă şi casei părinteşti. Iubirea trebuie să fie reciprocă, altfel zădărnicia ne transformă înapoi în lut. Şi cine ştie ce va reuşi hazardul să plămădească dintr-un lut în care nu există suflet...

Aurelian Silvestru – Pragul sau alte Fărâme de Suflet

Chișinău, 2014. – pag.40-44