Datini și tradiții românești de Crăciun

Datini și tradiții românești de Crăciun

Datinile, obiceiurile de sărbători ale poporului nostru vin din adâncuri de veacuri pe firul vieții istorice şi legate de sufletul permanent al acestui neam. Alături de credinţa strămoşeas­că, de transfigurata iubire a lui Hristos, au străbătut veacurile, cu fiece generaţie, toate obiceiurile izvorâte din superstiţii, din interpretări primi­tive, şi transmiteri orale, a unor frag­mente din biblie, care cu vremea au devenit credinţe laice, părunse se de un fior cu totul nou, de o semnifi­caţie sau mai realistă, sau deviind într-o mistică barbară sau bigotă.

Ceiace este însă evident, este că aceste obiceiuri, aceste datini reînvi­ate cu fiece anotimp alb, ridicau în sufletele oamenilor din ţară, simţemânt de prospeţime. Se întâmplau lucruri cari nu semănau cu faptele ce se petrec în cursul unui an întreg. Cu fiecare obiceiu, sufletele şi gândul oamenilor pătrundea pare-se cu un nou simţământ într-o lume nouă.

Apoi aceste datini, erau purtate prin duhul sărbătorilor, de copii şi copiii sunt îngerii pământului. Ei, ducând cu cântec şi simboluri rostul datinilor pe uliţele îmbătrânite de troiene reci, dăruiau sufletele gospodarilor mai copţi pe cuptorul vieţii, cu fărâme din darul Dumnezeirii.

În nopţile dintre Crăciun şi Sfântul Ioan, pe covorul de zăpadă albăstrit de valurile întunericului, stelele de sus s-ar fi mirat, privind cum rătă­cesc suratele pe jos, neţinând seamă de, matematicul drum ce lor le este sorit în văzduh.

Stelele de hârtie ale Crăciunului, cu povestea naşterii pruncului Iisus, zugrăvite stângaci în boiele anapoda şi minunate în naivitatea lor, s-au oglindit de atâtea sute de mii de ori, în tot atâtea fereşti luminate a săr­bătoare, vestind un mit ce-a fost mai adânc sfânt, adevăr şi rost. Oprită din drumul etern cu început în Nazaret, aceiaşi stea din calea, magilor, întreabă cu razele ei de hârtie luminoasă :

- Cine primeşte steaua frumoasă?

Toţi, toţi aşteptăm steaua de tot­deauna a speranţei, a duhului liniștilor de duhuri.

În noaptea de Moş Ajun, copiii din trecut simţeau fericirea vârstei lor în anotimpul acela, în care se prindeau de mână zilele vopsite cu roşu în calendar, simţeau în recele răsu­flet al nopţii de Decembrie cu zăpada scârţâitoare sub umblet, bucuria da­rului unei mâini gospodăreşti întinsă din căldura caselor, cu bănuţ de aramă, nuci miezoase, covrigi calzi, buni, galbeni şi rotunzi ca aureola sfinţilor, şi mere îmbujorate ca obrajii lor mici de cântăreţi piţigăiaţi:

Am venit şi noi odată

La un an cu sănătate

...................................

Ne dati

Ori nu ne daţi?

Vă dăm, vă dăm, iar din prinosul amintirii, o lacrimă înduioşată pentru copilăria fiecăruia petrecută în nefiinţă cu vremile ce se răstoarnă.

Când un an se şterge depe calen­dar şi rămâne o amintire îndurată, înfofoliţi, înhâimuraţi în cojoacele zu­grăvite cu firul, vegetal din undrea, sau la oraș în strae nemţeşti, cum se spunea odinioară, prichindeii caselor, pornesc să ureze cu alt simbol.. În mănuţa sfeclie, înroşită de gerul lui Ianuarie, joacă un băţ împodobit cu flori de hârtie colorată în roşu, verde, albastru, sau cum este gama dictată de fantezia făuritorului de sorcove.

Joacă sorcova pe spinarea sau ge­nunchiul omului sorcovit, după cum e măsura ţâncului sorcovitor:

Sorcova, vesela,

Să trăieşti Să 'mbâtrăneşti,

Ca un măr,

Ca un păr,

Ca un fir de trandafir,

La anul şi la mulţi ani...

Sorcova vândută de ţigani, de ne­gustori ocazionali, înşirate pe un schelet de tarabă este strigătul din iarnă, după flora anotimpului dulce, după veşnica tinereţe.

Tot la zoritul anului nou, aierul re­ce plesneşte, detună ca un lac înghe­ţat până peste poate, sub bice împle­tite şi răsucite de braţe vânjoase ce se rotesc, ca alte bice. Doi boi sau şase, cudalbi ţintaţi în frunte sau cum vor fi de neamul lor, trag un plug cu cuţitul lipsă, dar împodobit de verdeaţa bradului înlănţuit cu ghirlănzi de hârtie colorată. Flăcăii înso­ţind pluguşorul, hăulesc, bat, bicele, scutură tălăngi strigând şi pentru urechile adormite, urarea pluguşorului, balada, prosperităţii şi panteistă fn esenţă:

Aho ! ahooo ! copii şi fraţi,

Staţi puţin şi nu mânaţi,

Lângă boi v-alăturaţi,

Şi cuvântu-mi ascultaţi,

Mânaţi măi, hăi! Hăi !...

S-a sculat mai an

Bădică Trăian

Şi-a încălecat

Pe-un cal năzdrăvan

Cu şeaua de aur

Cu nume de Graur

Cu frâu de mătase

Împletit în şase

Cât viţa de groasă...

Poate în toiu chefului de sărbători, mesenii n-au ascultat adesea, cu toată luarea aminte. Prin pâlnia auzului, vor fi gâlgâit strofele ca o apă fără gust şi fâră culoare. Dar culoarea acestei balade, cuprinde în ea simbo­lul prosperităţii, gama germinaţiei, a coacerii roadelor, pe care munca ome­nească le cheamă din brazda şi seva pământului, ca prin magie. Colindă­torii cu pluguşorul povestesc toată balada legendarului Troian, povestindu-şi viaţa, evocând învierea pământului, simbolul vieţii fără istov. Cei cari au în acel ceas al urărilor gân­dul spălat de stropii plânşi de cior­chini în zăcători, au prea multă ve­selie şi sunt prea aburiţi să privească în zarea gândului mişcarea ideală a baladei.

Colindătorii însă spun oful şi bu­curia vieţii lor cu cea mai mătăsoasă şi catifelată discreţie:

De urat am mai ura,

Dăr ni-i că vom însera

Pe la curtea Dumnea-voastră

Departe de casa noastră.

Dumnea-voastră aveţi parte

De curţi nalte, luminate

Văruite,

Şindrilite

Şi cu fereşti strălucite;

Noi avem bordeie mici

Bune de plugari voinici,

Veltucite

Şi lipite

Şi cu stuh acoperite;

Dar câte paie's la noi

Aţâţi bani fie la voi!

De urat, am mai ura

Dar ni-i că vom însera,

Şi avem a trece în cale

O dumbravă rea din vale,

Unde sunt fete nebune

Ce azvârlă cu alune

Şi se leagă de feciori

Ca albinele de flori.

Şi le-curc cărările

Tot cu dezmerdările.

Apoi, magii, cântarea Iui Irod (Herod) împărat, pantomina vicleimului cu uciderea pruncilor neîntinaţi de păcate, în cetatea Nazaret. Acest vicleiem devine în unele părţi ale Ar­dealului, pe la străvechii moţi vifleim şi vifleimaşii sunt purtătorii cutiei cu mămuci (măimuci) (acei păpuşari de pe la domnie în cetatea de scaun a Munteniei, care înveseleau mult pe Măria Sa, pe Doamna, pe jupâniţe şi boieri.

Viflemaşii purtători de măimuci, sunt prin Ardeal însoţiţi de Ciurcă sau Capra cum e numită în Moldova.

Vifleimaşi învestmântaţi în alb ca nişte heruvimi, роаrtă pe cap ui soiu ciudat de coroane înalte scrise cu o dublă cruce roşie şi împodobite cu rămurele de brad şi inele de hârtie colorată.

La lada ce o poartă vifleimaşii, cu trei turnuri ca o biserică, joacă o lu­me măruntă de păpuşi primitiv fău­rite. Apar în acea mică trăire de lemn şi de haz grotesc, Fata născută dintr-un lemn boit şi înfăşat în zdrenţe de culoare, Împăratul mic cât o lulea de împărat; Popa Crâsnicul sau pa­racliserul, şi Ciobanul. Toți sunt păr­taşi ai unei drame sau comedii nenumite, de care creştinii fac haz cu fiecare prilej de sărbători ca în faţa unui lucru nedovedit de nou şi plin de duh. Însoţitorii vifleimaşilor cântă, ciudate versuri:

O, Isuse, cel prea sfânt,

Hai tom, tiriі tom,

Tirii, tirii, tirii tom.

În vreme ce сapra sau ciurca, om îmbrăcat în blană, bundă miţoasă ciobănească, sună clopoţeii dintre coar­nele încheiate ca un trident şi depe­ne din ciocul de lemn cu bărbuţă din blană de iepure, în ritmul refre­nului cântării.

Şi în fiecare an datinile au urmat să înmoaie inimi, să holbeze ochii, să caşte guri treptat întristător să dispară pe alocuri, dovedind că vi­tregia vremurilor şi uitarea oamenilor, ne depărtează de la matca' trecutului, şi a moştenirii din străbuni.

Radu Boureanu

Revista Izvorașul

№.11-12 – Noiembrie-Decembrie 1938
Foto: Gabriel Rădășanu; Sebastian Tibichi