Cu ce pahar dai, cu acela el
(Umor popular)
Odată, când şerbia neagră încă nu era desfiinţată, la un boier slujea un ţigan cu soţia lui: ea prin casă, iar el - ca birjar (vizitiu). Ţiganca era de o frumuseţe ieşită din comun. Drept că şi el nu avea pereche: zdravăn, cu o faţă rumenă şi nişte mustăţi de nu-şi puteau femeile lua privirile de le el. Boierul, observând azi şi observând mâine frumuseţea de ţigancă, fără să-şi dea seama, îi cade în mrejele ispitei pe neobservate. Şi aşa boierul nostru începe să umble buimac dând „buna ziua” la găini. Ce a fost mai departe, ştiau numai ei. Ţiganul a simţit că ceva nu-i curat la mijloc, dar ce să facă - e argat şi e nevoit să tacă. De la un timp, lucrătorii au observat că în sufletul ţiganului se petrece ceva, căci îl tot auzeau cântând: „Aşa-i rău şi aşa nu-i bine”. Curioşi, încep să-l isco­dească  din  fir în pâr.  Până  la  urmă  ţiganul  le  destăinuieşte
cauza, însă îi roagă să nu spună nimănui, fiindcă poate rămânea pe drumuri.
Într-o zi, boierul îl chemă pe ţigan şi-i spune:
-Pregăteşte tarantasul, îngrijeşte caii frumos, că ai s-o duci pe cucoană la prietena ei de peste deal.
Se suie în brişcă cucoana - numai ţarţamuri şi parfumuri, că şi caii au început să strănute de se uita lumea la ei. Se pornesc. E o zi fermecătoare - păsările cântă, miresme de flori, un vântuleţ drăgălaş le dezmierda inima. Ce-i vine cucoanei în cap şi-i zice birjarului:
-Ioane, ia-o prin luncă. E mai răcoare şi nu-i praf!
Voinţa cucoanei e sfântă. Dar lunca nu-i drum: aici un tufiş, colo - un muşuroi, ici o vâlcea... Şi aşa mergând, se răstoarnă tarantasul cu tot cu cucoană. Caii se sperie, cu greu ţiganul îi opreşte, îi linişteşte şi dă fuga la cucoană, să vadă ce s-a întâmplat. O vede nemişcată, întinsă şi goală până la brâu. „Vai de mine, îşi zice bărbatul, am omorât cucoana. Până aici a fost ce a fost, acuma am pus-o de mămăligă!”. Se apropie de ea, îi pune mâna pe piept să vadă dacă mai suflă, în acest moment ea face „hap” cu amândouă mâinile şi-i prinde mâna ţiganului. El dă s-o retragă, ea nu-i dă drumul. Mai încearcă o dată, dar degeaba. Ion văzând că cucoana nu-i moartă şi încâ-1 ţine de mână, deodată i se întunecă înaintea ochilor şi uită că aceasta-i cucoana... S-au întors acasă - bun şi bine. La poartă o întâmpină cuconul cu diferite întrebări. Ea, indispusă, îl roagă s-o iese în pace, căci e prea obosită, că vizita aceasta i-a scos sufletul şi abia aşteaptă să se vadă-n pat. A doua zi, ţiganul, îngrijind caii, cânta: „Şi aşa-i bine şi aşa nu-i rău”. Auzindu-1, toţi au rămas trăsniţi: ce s-a întâmplat? Care-i motivul? Şi aşa, după cum e firea omenească, s-au pus pe capul ţiganului să-l iscodească. Şi au stat pe capul lui până le-a povestit totul din fir în păr. Auzind toată pătărania ţiganului, fiecare a înţeles în felul său, dar toţi au căzut de acord cu înţelepciunea populară : „Cu ce pahar dai, cu acela ei”. Cu timpul, boierul a început să bănuiască ceva, căci cucoana prea des îşi vizita prietena, dar nu putea face nimic. Ţiganca l-a adus la condiţia că calea prin străchini.

Todor Nicolaevici
Suceveni, raionul Hliboca
Zorile Bucovinei