Odată cu sosirea primăverii, cu razele călduroase ale Soarelui, care a început să încălzească Pământul mi-o venit o mare dor să fac o călătorie în moșia câmpului, să privesc harta naturii și să văd cum plâng izvoarele și râulețele mici, care traversează lanurile Costiceniului. A fost o călătorie în lung și în lat, la hotarele lanurilor vecine a satelor Vancicăuți, Șendreni, Șebrniți și Cerlena. A fost într-adevăr o zi frumoasă unde am simțit în suflet mirosul pământului, mireasma florilor, șerpuitul apei, ciripitul fermecător al păsărilor și mai ales a ciocârliilor.
Cu vreo 60-70 de ani în urmă, la Costiceni, în „Valea Șeșului”, sau mai bine zis în „Valea Prutului”, au existat o mulțime de fântâni și izvoare cu apă curativă și proaspătă, unde pământenii de la mic la mare își potoleau setea, își răcoreau sufletul. Atunci, pe moșia satului Costiceni au existat 27 de fântâni construite din piatră și 15 izvoare. 4 fântâni au existat în „Livada satului”, 12 în „Valea Șesului” și alte 11 în diferite părți ale satului: la „Cișmea”, la „Isuf” și în valea râulețului „Șerbința”.
O parte din fântâni au fost construite de boierii locului care dețineau terenuri de pământ în sat, celelalte fiind ridicate de gospodarii din localitate. Cele 15 izvoare cu apa cristalină se aflau în „Valea Izvoarelor” și în „Valea râului Șerbenița” ce se mai revarsă în lacul „Iezerul” din Șendreni, apoi în Prut.
De mic copil îmi plăcea să potolesc setea al aceste izvoare și fântâni. Deseori participam împreună cu alți consăteni la curățirea lor, la îngrijirea locului și plantarea copacilor în preajmă. În trecut, la fiecare fântână și izvor din sat, se plantau copaci care ofereau umbră trecătorilor. Îmi amintesc cu drag, dar și cu tristețe despre fântânile bătrânești, frumos tencuite și construite din piatră, cu ciutură și cumpene din lemn.
Fântânile din Costiceni aveau propriile denumiri: fântâna „de pe vale”, fântâna „vânătorilor”, fântâna „Irinei”, fântâna de la „livadă”, construită de boierul Afanas Petrovici (cea mai adâncă fântână din sat), fântâna lui moș Dumitru Lupoi, fântâna lui moș Xenofon Suceveanu, fântânele edificate de sătenii Vasile Rață, Serafim Precup, Gheorghe Cuciuc, Toadere Suceveanu, Sava Rață, Nichita Andrieș, precum și fântâna sau izvorul numit „Gura Leului”. Toate aceste fântâni se aflau la marginea drumurilor și erau destinate tuturor trecătorilor și simplilor țărani români.
Cu trecerea timpului zece fântâni bătrânești s-au ruinat. În același timp localnicii au săpat zece fântâni noi din tuburi de beton. Trei fântâni au fost construite pe pășunile satului. În ultimii 15-20 de ani la Costiceni a fost amenajată fântâna „Căptărenilor”, construită de frații Vasile și Toadere al lui Ion Captari, fântâna lui Serghei Smochină, fântâna lui Nicușor Munteanu și fântâna cu troiță al lui Toadere Vatamanu, unchiul poetului Ion Vatamanu.
Lanurile satului Costiceni erau scăldate de râulețele mici „Cerlena”, numită Cernila, „Șerbinița” și „Glodoasa”, numită și Hogioaia. Râulețele erau bogate în pește și ierburi medicinale. Zi și noapte acolo răsuna ciripitul fermecător al păsărilor și bâzâitul harnicilor albine care adunau nectarul bogat pentru miere. Aceste râulețe mici, fântâni și izvoare erau îngrijite cu sfințenie de țărani, la fel ca și toată natură. Pe câmpuri și drumuri exista o curățenie extraordinară care se păstra ca lumina ochiului. Nicăieri nu găseai vreo sticlă goale, hârburi sau alte deșeuri periculoase pentru sănătate. Sătenii erau conștienți de faptul că prin protejarea mediului înconjurător, care este o datorie a fiecăruia dintre noi, ei și copiilor lor vor avea parte de o viață sănătoasă. Toate aceste momente le-am văzut în copilărie și le-am trăit ca în poveste.
Odată cu trecerea timpului s-a schimbat și comportamentul omului față de natură. O mare parte dintre fântânile bătrânești au fost lăsate de izbeliște, o mulțime de izvoare au secat, la fel ca și râulețul Glodoasa.
Izvoarele plâng… plâng fiindcă nu se mai aude clipocitul apei cristaline, foșnetul peștilor și ciripitul fermecător al păsărilor. Mai erau câțiva copăcei ghimpoși pe malurile râulețelor Cerlena și Șerbința unde poposeau păsările călătoare, dar au dispărut și ei. Izvoarele plâng și vor plânge încă mult timp, până când omul nu va înțelege că natura trebuie protejată.
Astăzi plâng izvoarele și suferă natura, mâine va plânge și omul… Ar fi bine ca în calendarul cu sărbători publice să fie introdus și Ziua Izvoarelor.
Andrei Colac,
veteran al culturii satului Costiceni
Valea Prutului
0 Comentarii