Descrierea Basarabiei de Rudolf Kuleman (1867)


Țara și locuitorii. Clima Basarabiei și calitatea pământului ei. Influența pădurilor supra asprimii și a temperației climei. Statul poate permite privaților să dispună ei după plac de pădurile lor? Basarabia, după anexarea ei în Rusia, un fel de azil pentru toți, și urmările. Stârpirea pădurilor. Să emigreze oameni singuratici în Basarabia? O pădure din Basarabia. Verile calde. Morile de cucuruz.

Basarabia, fiind în proporție tare îngustă, se întinde de la 46 ½ – 48 ½ grade la lăţimea de la miazănoapte. Deci, în lăuntrul țării, clima este cam schimbătoare. Pe când, în ținutul de la miazăzii, ierburile sunt cam albastre, uscăcioase de fierbințeala soarelui, sunt acelea de către miazănoapte mult mai verzi, aproape de culoarea celor din țările nemțești. Cetatea Hotin zace într-o linie cu Viena și, totuși, iarna este pe acolo cu mult mai friguroasă decât chiar în Germania de la miazănoapte. Căci, întâi, munţii Carpaților, ce se extind foarte departe, precum și dealurile Ardealului, ce iarăși sunt împrejurate de țări muntoase, cam până la înălțimea de 8.100 pași, deschid influiențele climei de la miazăzi spre sud-vest. De la nord și est străbate în țară vântul din Rusia, ce stă sub influiența Siberiei, nefiind el oprit de munţi. A doua, ce este și cauza principală, aici nu se află păduri împreunate și concrescute. E drept că se află unele, însă foarte depărtate. Ici-colea se află numai câte o parte de pădure, grupe de arbori subțiri și netrunchioase, pe care nu-i lasă să crească și să se învârtoșească. Pădurile încălzesc țara, pe care o îmbracă ca cu un suman.

Să ne închipuim câteva milioane de trupine de lemn. Toate vor să crească, să devină tufoase, ele răsuflă, rivalizează, se întind. Cele mai mici trupine, ce nu pot prospera ca celelalte, se nimicesc, în locul lor, însă, se dezvoltă altele, mai poternice. Această pădure, în compoziția ei asemenea cu o personalitate ce se luptă cu sine însăși, înlătură tot ce este atacat, se cucerește pe sine. Membrii uscaţi, care împiedică aerul și lumina, îi frânge și îi folosește pe cei ce zac așternuți și putrezând la picioarele ei, îi pune ca fuscei pentru un crescământ mai puteric. Așa sădind și pregătindu-se întru voluminozitatea sa, desvoltă, în activitatea sa, energia, viața și căldura. Cum că așanumita floare „limba țapului”, dimineață de dimineață își încuie pupulul și noaptea și-l desface; cum că „dionea” (o plantă), când oarecare insectă numai puțin o irită, își strânge frunzele-i lipicioase, prinzând insecta; cum că trifoiul dulce, cel mișcător, începe a tremura, când îl ating primele raze ale soarelui, toate acestea dovedesc nervozitate, viață, iritație, frecare, căldură. Și încă o sumă de trupine gigantice, arbori de pădure, dintrânșii chiar și iarna expiră aer călduros, parcă vara ar avea azilulu ei aici. De trupinele cele poternice ale lor se frânge lovirea furtunilor, pe munţi fiind, opresc vărsările cumplite de ploaie, împrăștiindu-le peste toate părțile și, prin aceasta, scutind șesurile de inundările ce vor cerceta ținuturile toate, ai căror munţi sunt dezbrăcați de păduri.

Cât de însemnate sunt aceste păduri pentru continent, pentru o țară, pentru un imperiu! Oare statul poate da voie privaților ca să dispună, după plac, de păduri? Noi am văzut, chiar sub un regim rusesc, ce stătea pe o culme mai înaltă a culturii, că proprietarii, pentru ca să-și procure parale, scoteau și vindeau, deodată, păduri până la 100.000 ruble în argint. Dacă toți sau cei mai mulţi ar face așa, atunci statului, prin înrăutăţirea climei și nimicirea puterii vegetabile, pentru foloasele momentane, dară nedurabile, ale privaţilor, i se cauzează scăderi care nu se pot îndrepta așa lesne. Proprietariul numește aroganță, amestecare în libertatea-i personală, dacă statul își propune să vegheze și peste pădurile ce nu sunt în proprietatea lui, dară cu mult mai mare este aroganța indivizilor privaţi, dacă ei, prin stârpirea pădurilor, atacă clima, ce este a tuturor supușilor. Dacă oarecare fabrică, așezată fiind într-un ținut împopulat, ar învenina aerul, prin evaporările ei, s-ar putea dispune ca să-și strămute locul său, să se încuie. De ce, dară, să nu se oprească privaților a nu face aceea ce, dacă ar face, se întâmplă pe spezele comune. Durere că în Basarabia nu s-a oprit aceasta. Las’ să fie!, se auzea vorbindu-se, și pădurile pieriau, ducând cu ele și puterea de avântare a țării, precum s-a întâmplat cu toate țările cărora li s-au tăiat arborii, ce le erau aripi.



Palestina, Grecia, Spania și pustiile late de pe râul Volga, ce mai înainte erau câmpii surâzătoare, cu livezi și cu tufe, ne dau exemplu despre acestea. Cu drept cuvânt, se poate zice că, cu cât mai adânc, spre răsărit, cu atât mai neînsemnată este cultura pădurilor. Țările de acolo sunt stat și se țin de stat. Dară dacă acesta este prea mare și dacă administrația se face dintr-un punct prea îndepărtat, am putea zice, din punctul matematicii de centralizare, fără ca aceasta să se repete în multe puncte municipale, atunci toate legile de pe aici, care sunt cu o pereche de mii de ani înapoiate, sunt anemice. Omeni senguratici, cărora diregătorul cu o mână le întinde ordinațiunea, iar pe cealaltă o întinde deschisă, fac cu capul „da” și, în momentul următor fac, dacă vor, chiar din contra a ceea ce trebuia să facă. Se poate că statul, ne-edând legi în privința culturii și cruțării pădurilor, a voit să nu înstrăineze pe emigranţii de care Basarabia avea așa trebuință mare, prin opririle acelea.

Precum Basarabia, încă de mai înainte, era mingea națiunilor luptătoare, care se amestecau una pe alta în relațiunile lor, așa a rămas și anexarea ei la Rusia, fără baza legală. Acum mulţi emigrară în Moldova, de care mai înainte se ținea și, considerând limba, datinile, calitatea pământului ei, încă se mai ține. Pentru ca să se împopuleze țara, ce este cam goală de locuitori, întemeia Rusia un fel de azile, precum a întemaiat, odinioară, Romulus în Roma. La pașaporturi și alte documente nu se privea cu rigurozitate. Neguțători jidovești, căpitani demisionați, colonei, oficiali de la poștă și Dumnezeu mai știe încă cine, alergau aici ca să se facă posesori mari, fără să înțeleagă sau să voiască a înțelege ceva din economii. Numaidecât la câștig! Iaca, acolo, o pădure, un lemn, pentru atâtea ruble, l-a tăiat, banii i-a pus în pungă și, mai departe, unde se află altă pădure pentru arendare sau de cumpărat.



La această poftă mare de stârpire se mai adăugase una mai mică. Nobilii și țăranii jefuiau pădurile, ei tăiau fuscele mici sau nuielele de la trupini fragede, pentru ca să-și facă garduri la grădini, la curţi, pentru grajdul de găini, pentru hambarul de cucuruz etc. O stârpire de lemne cu totul nerațională, dacă cugetăm că, în locul nuielelor, se puteau folosi, ca în toate țările, spinii ce cresc prin livezi, pe care, de exemplu în Mecklenburg, Schlesvig ș. a., îi sădesc pe locurile nefruptifere, încât aceste locuri servesc pentru câştigarea lemnelor de folosință. Aceasta pretinde timp, lucru și se bazează pe împroprietărire, care aici nu se caută. Nomazii nu au case, nici palate, ei au numai colibe, care se dărâmă curând, spre a emigra mai departe. Firește că se află case, și încă bunicele în Besarabia, totuşi, însă, peste tot luat, sunt aproape de colibe, fiind mici, aeroase și destruate. Sunt bunuri de câte 20.000 de morgen (măsură prusiană), pe acestea nu se află nici o casă, nici măcar de boier, care s-ar putea asemăna cu o casă a unui țăran neamț de mijloc. Așa sunt toate, preparate pentru mişcare, în schimbare, părăsire. Urmarea acestei dezgoliri a câmpiilor a fost stricarea climei din Basarabia.

Înainte de 60 ani, 12 werst (verste, mila rusească de 1.500 pași), până lângă Hotin se întindea o pădure frumoasă, având, ici-colea, câte o livadă și puțin pământ de semănat; această pădure oprea și împărțea, cu puterea ei, viforele și furtunile de nea, sub scutul ei păstra mai multe izvoare și lacuri, încălzind și reînviind prin jurul ei prin o energie grandioasă de vegetațiune. Vitele iernau într-însa, precum se întâmplă acum în Anglia și Irlanda, și fără să pătimească aflau într-însa căldură și totdeauna nutreț. Așa am auzit eu de la niște proprietari demni de crezământ. Dar altcum este în timpul de față! Dacă călătorim peste locurile belite de păduri, spre Hotin, suntem expuși la pericolul de a ne degera mâinile și picioarele de suflarea vântului rece, dacă nu ne învelim bine în cojoace. Pustia cea mare de către răsărit, cu oamenii ei cei nomazi și cu ciurdele de vite, trimite influențele răutăcioase și spre apus, până când cultura nemțească, pe lângă dezvoltarea favorabilă a trebilor, i se va opune mai cu putere.


Ici-colea, se află, în Basarabia, arendatori și economi nemțești, dar ce pot singuraticii, cu teoria și cu planurile de cultivare, contra datinilor rele și a oamenilor rău dedaţi, care râd de ele? Cât de curând, vor deveni și ei ceea ce au ajuns și ceilalți. Dacă au venitu ei cu intenție ca, în timp scurt, să-și agonisească averi și, pe urmă, se întoarcă iar în patria lor, se vor vedea înșelați. Pe ei îi numesc venetici, pedanţi, fantaști, care au venit numai ca să-și deșarte pungile ce le-au adus umplute din Germania. Există despre ei tot felul de istorisiri și anecdote; un colonel din apropiere, ce și-a dat sabia pentru trebi de economie, pe care cugeta că le va purta tot așa de înțelept ca sabia sa, răscoală țăranii contra vecinului său, invidiindu-l pentru câștigul ce acesta îl aștepta de la teritoriul său, pentru că și-a dat și înmulțit osteneala.

În Basarabia sunt multe și deosebite caractere, care, prin diferite arte și intrigi, pricep să deformeze onoarea ce a rătăcit între dânșii. Deci, nicidecât nu se pot recomanda emigrații singuratice. Numai o societate compactă, care, în coînțelegere cu regimul, pe lângă garanţie, ar lua în posesie un teritoriu izolat de altele, după care teritoriul ar avea să extindă peste vecini o influență bună, cu putere impunătoare, numai astfel de colonie sau societate poate promite folos sieşi și statului. Aceşti omeni au venit pentru ca să rămână, să se împroprietărească și se înțelege, de la sine, că atare permanență se încearcă a se asigura și agonisi prin agronomie. Coloniile nemțești, împroprietărite în partea de la miazăzi a Basarabiei, au fost active și în privința cultivării pădurilor, făcându-și fiecare datoria de a sădi, în fiecare an, câțiva arbori, cu scop că din aceia se vor naște păduri. Deși acestea mergeau încet, totuşi sunt grupe de arbori și, cunoscând vânjoșia poporului nemțesc, se poate spera progres întru întreprinderile lui. De cumva, însă, după ce am călătorit sub razele arzătoare și prin nori de pulbere, aflam, undeva, vreo pădurice de acestea, viața din ea, ce niciunde nu se află în asemenea măsură, servește de caracteristică pentru pădurile din Basarabia. Toți și toate aleargă, de pe pustietatea fără arbori, și umblă către acest azil umbros și învietor: această pădure, în timp de vară, este un fel de grădină de animale, în care tot ce viețuiește se ascunde. Pe cât de scurtă este iarba de pe pustie, pe atât de înaltă, până la piept, crește ea sub scutul arborilor ce îi atrag roua și umezeala. Este forte bine dacă călătorul umblă în călțuni înalți, căci nu este a se feri numai de geniste (Ginster, unu soi de plante) ilice (arbore spinos) și alți spini, ci încă și de alta ce, din tufa întunecoasă, ce o atinge piciorul, se întinde un corp neted, lucitor, de 4 pași de lung, el clatină, șuieră, se târâie printre ramurile tremurătoare. Mai încolo se codește câte o șopârlă de 12 policari de lungă, pe spate verde, cu punte negre pistruiată, pe pântece cam galbenă-verde, cu solzi, de la cap, până la vârful cozii. Câte zburături, fluturări, ciripiri, vuiete, sfredelituri, șuierături în această pădurice!

Colo, în sus, vezi sute de cuiburi, un sat de ciori flutură în aer, pe deasupra arborilor! De cumva se scutură cutare trupină, nenumărate gâturi încep a cârâi, își freacă clonțurile, de câte 3 policari, de crengi, ca și când ar avea să arate că ce ar fi de așteptat de la acest pumnar sau de la cela. Din cuibul verde, de sus, cobețul privește, să observe vreun iepure, ce nu-i scapă așa ușor. Cu repeziciune se coboară la el și, pe loc, după el, câte un corb, amicul de vânătoare al lui, cu care împreună atacă, din toate părţile, pe biata vită fricoasă, sărind, fluturând, zburând, îl ajung și îl prind, iar cel dintâi îl sapă cu clonțul.


Broaștele încă au cor însemnat. Din depărtare este semnalizată pădurea, prin corurile lor nearmonioase, călătorii se bucură când le aud, știind că se scapă de fierbințeala soarelui, intrând la răcoare și umbră. Între toate vocile, însă, sună mai tare cele ale filomelelor nenumărate. Deși nu bat ele așa de curat și sonor ca și cele nemțești, totuşi sunt filomele și mulţimea lor, mai la fiecare 12 pași se aude câte una, suplinește sonul metalic, ce lipsește vocii lor. Pe cât de friguroasă este iarna, pe atât de caldă este vara, ea e cu mult mai caldă decât în cutare parte a Europei de la apus, sub asemenea lățime ecuatorială. Și precum acolo frigul cel mare se simte din lipsa pădurilor, așa la noi căldura fierbinte tot din acea cauză. Pentru iarnă, pe acestea le putem numi, acolo, cojoacele, din contra, pentru vară, aici bureţii țării, fiindcă pădurile atrag umezeala din atmosferă în sine și, pe urmă, o lățesc peste țară.

Cât de răcoros este pentru ochi și nervi a privi la un lacu limpede, la apa curgătoare! Unde sunt miile de izvoare, lacuri și râuri, ce șerpuiesc și recreează toate părţile Germaniei, fiind cam totdeauna pline, pentru că arborii și tufișul de pe țărmuri le scutesc de razele secătoare? Sunt și aici lacuri, de exemplu acolo unde, între movile mici, se stoarce puţintică apă noroioasă de printre niște arbori ce stau mai la deal, un eveniment pe care se încearcă a-l folosi în sfera lui. Persecutându-l, cam două verste, în sus, se află vreo șase mori de cucuruz, care nu sunt mai mult decât colibe găurite, așezate sau, mai bine zicând, două lăzi de scânduri, lângă care abia se mişcă o roată de moară. Țărmurii acestui lac sunt pretutindeni goi, nici un arbore pe ei, nu sunt nici tufe de spini, unicul scut contra razelor soarelui este adâncimea albiei lui, care din ce în ce se îngroapă mai mult în glod. De ce nu se adună aceste colibe la un loc, făcând din ele o moară bună, cu mai multe pietre, făcând din lacul acesta altul mai mare, care și vara ar face serviciu? Dar aici fac toți, țărani și nobili, după mintea lor. Pădurile se strică și, cu ele, și lacul, precum și morile zidite pe el, care, firește, nu se vor mişca de razele soarelui

Albina, II, nr. 52-159, Viena, miercuri 10/22 mai 1867


Ploaia. Furtunile. Frigurile schimbătoare. Toamna, anotimpul mai plăcut. Arbuse. Aiul. De unde vine ea în Orient, se foloseşte aşa de mult aiul?

În partea a treia, cea de la miazănoapte, a Basarabiei, ploaia mai adeseori, decât în partea mijlocie şi în cea de la miazăzi, totuşi nu e ploaia de ajuns. Afară de aceasta, pentru că ţara este unduitoare şi stropii de ploaie se strecură curând, ploaia nu are activitate durabilă. Şi vânturile, ce cam îndătinat urmează după ploi, usucă pe loc pământul. Nemăsurate sunt pulberile ce se ridică ca norii de pe căile late şi înguste, fără nici o piatră, necum pardoseală. Eu, care călătoream cu o trăsură uşoară, deschisă, cam 20 verste spre o cetate, neîntrerupt am fost acoperit de astfel de nori de pulbere, încât, nu exagerez, nu puteam să văd printre ei, de cumva vântul nu făcea în dânşii câte o gaură. Din odaie pleca omul în veşminte curăţite şi se întorcea ca un morar. Aerul cald de vară nu se răcoreşte prin furtunile ce, aici, sunt cu mult mai rare ca în Germania. De altcum ele sunt foarte regulate, mai totdeauna după amiază, pe când evaporările ce s-au înălţat de dimineaţă se prefac în nori, umplându-se de electricitate.


Dimineţile şi serile sunt răcoroase, până şi friguroase, precum sunt în toate ţările de spre miazăzi; în Calcuta se face chiar şi foc, pentru ca să se încălzească. Este foarte recomandat a purta veşmintele conform schimbării căldurii şi frigului, ca să nu suferim de frigurile ce domină pe aici, ţăranii le au mai adeseori. Aceştia mâncă pepeni, arbuzi (lubeniţe), castraveţi naturali, de aceste produse sunt pe aici foarte multe, beau, pe urmă, apă, pentru că rachiul, ce le este plăcut, nu le stă cam totdeauna la dispoziţie. Deosebit, noaptea şi dimineaţa, sunt ei expuşi răcelii; mai pretutindeni, dorm ţăranii îmbrăcaţi cum erau, sub cerul liber sau în odăi, pe vatra goală, fără să aibă ceva de acoperit. E de minune cât de tare se apropie ţăranul de culcuşul dobitocesc, abdicând, de bună voie, de la comoditate. Un econom neamţ, pe care tocmai îl cercetasem (vizitase – n. n.), a încercat să introducă paturi de dormit; în grajdul cailor bătuse nişte pari în pereţi, umpluse nişte saci cu paie, pusese peste ei unelte de acoperit. A doua zi, de dimineaţă, intrând noi în grajd, văzurăm pe un ţăran întins peste iesle, iar celălalt, întins pe pământ, folosind piciorul celuilalt de căpătâi. De lene sau pentru îndătinarea-le veche, nu au voit să întrebuinţeze culcuşul ce li s-a fost pregătit. Am văzut un boar, ce a trebuit să oprească înaintea casei de vamă, era timp urât, umed, şi boarul s-a învelit în cojoc şi s-a culcat pe pământul tinos. Pentru scutirea stomacului, care este izvorul tuturor bolilor, spre fericire, le serveşte o curea de piele, cam de două palme de lată, pe care ei o poartă pentru înfrumuseţare şi, totodată, le serveşte pentru a păstra întrânsa lingura, furculiţa, cuţitul etc. Pentru păstrarea sănătăţii desigur nu ar purta-o, chiar dacă le-ar recomanda-o şi cel mai renumit profesor de medicină.

În acest ţinut, toamna este cel mai plăcut timp al anului: timpul este constant, mai mult uscat, căldura şi răcoarea ţin balanţa, deşi, în cutări zile ale lui septembrie, avem călduri de 30°. Poamele au timp de ajuns pentru a se coace. Cum că aici se află aşa puţine soiuri nobile de poame (nu sunt de alea, de Borsdorf, Ierusalim, Bergamonte etc.), aceasta se poate atribui mai puţin climei şi pământului, decât îndemnului de speculă al poporaţiunii: de-a lungul şi de-a latul ţării, nu se află cetate, ai cărei locuitori ar avea gust pentru ele. Se află însă, foarte mulţi pruni, adesea sunt grădinile numai cu de aceştia umplute. Fructele lor excelează prin o dulceaţă extraordinară. Le uscă, punându-le pe scânduri, peste nişte gropi în care arde foc fără flacără.


Am văzut nuci excelenţi şi o mulţime de aluni înalţi, foarte rodiţi, care în lăţime ca de 300 paşi înconjurau o pădure. Pepeni şi mai multe lubeniţe (pe moldoveneşte: harbuji) se gustă totdeauna după prânz, şi cele din urmă, fără zahăr. Un harbuz este rotund mai ca o bilă şi nu arareori cântăreşte 40 funzi. Acesta se cumpără în Basarabia de la miazăzi şi din Moldova, de exemplu, în Iaşi, cu un piastru (cam treisprezece cruceri de ai noştri), la ţară sunt şi mai ieftini. În târg, se văd munţi întregi de harbuji. Lângă coaja-i verde are un miez roşcat, care, punându-l pe limbă, îndată se topeşte, lăsând un suc plăcut, cam acrişor. Pentru fierbinţeala verii de acolo, este acesta mare bunătate, şi omul şi-o poate procura, pentru puţini bani de aramă, nu numai în cetăţi, ci şi departe de ele, la ţară.

Nu lipseşte nici aiul (usturoiul), caracteristica Orientului. Prin Galiţia, Basarabia, Podolia, Moldova, Bucovina şi Dumnezeu mai ştie cât de departe, ne acompaniază usturoiul sau cel puţin mirosul lui. Locuri întregi se află sădite cu dânsul, şi unii dintre ţărani, de ar fi cât de leneşi în alte lucruri, împintenaţi fiind de mirosul lui, se apucă chiar de specula cu usturoi, ducându-l în cetăţi mai îndepărtate, precum la Hotin, Chişinău, ba chiar şi la Odessa. Ţăranului usturoiul îi este maestrul de geografie, el, cu mirosu-i lăţit, îl conduce afară din satul naşterii, pe calea de negoţ, unde vede ceva nou şi-şi dezvoltă speculaţiunea sa. Să vezi cât de atent este ţăranul cu această plantă. Pe o cunună, învelită pe la grumaz şi lungă până la genunchi, se înşiră o mulţime de gloanţe argintii. Păşind încet, cu gravitate, cu ciubote mari, din care s-ar fi putut face două perechi, într-un caftan alb de lână, ce ajunge până la tureatca ciubotelor, şi descheindu-se în lături, arată praschia lată de piele, cu o mulţime de maturi (bumbi), iată aţa umblă ţăranul în târg, printre boi, cai, sărari; asupra lui sunt încordaţi ochii tuturor şi, deosebit, ai jidovilor, care pe loc aleargă cu copeicile (monete ruseşti) sunătoare, ca să-şi cumpere din cununa impozantă de ai. Oare de unde această consumare cumplită a usturoiului în Orient? Pentru că aristocraţiei, în genere, ba şi celei romane i-a fost el greţos, chiar şi Horaţiu zice:

Parentis olim si quis impia manu
Senile guttur fregerit,
Edit cicutis allium nocentius.
Odura messorum ilia!


(Pe româneşte: Dacă oricând o mână necredincioasă a frânt gâtul bătrân al părintelui, a mâncat din aiul vinovat. De urât este acea mâncare!). Dară ţăranului îi suplineşte rachiului ce îi place, însă, fiind sărac, nu şi-l poate câştiga. Oleul iute, eteric al usturoiului conţine în sine ceva iritator, deşteptător, de care asudă corpul. Cu ajutorul apei câştigate prin distilare, punându-l pe piele, cauzează iritaţie sensibilă. Cocoşii luptători, când mâncă ai, sunt mai înfocaţi în luptă, şi la romanii cei vechi, când se apropia timpul de luptă, ducii dădeau ostaşilor usturoi se mănânce, pentru ca să se lupte mai cu foc. Câtă minune că natura, de la sine, a îndulcit pe ţăran în iuţeala aiului, deoarece viptul lui, mămăliga singură, nu produce iritaţie; acela îi serveşte, totodată, şi ca medicină pentru friguri, îl folosesc contra ciumei de vite, a holerei, a scorbutului. Mirosul aiului intră şi în laptele vacilor, chiar în ouăle şi carnea păsărilor, el se simte numaidecât după ce am gustat din păsările care mâncaseră din el. Mult mai supărător devine mirosul usturoiului în odaie, dacă intră nişte ţărani sau jidovi în ea. Căci jidanilor le place aiul foarte mult, aceasta se poate explica din viptul lor cel sec, precum şi din oarecare trăsătură a caracterului lor. Se poate ca această bucată au ereditat-o dânşii de pe timpul prinsorii lor în Egipet, pentru că se zice în 4 Mos. 11. 5: „Ne aducem aminte de peştii ce-i mâncam în dar în Egipet, de bostanul, prazul, ceapa, usturoiul de acolo”. Aceste ierburi chiar le îndumnezeiau egiptenii, şi, după cum refera Vitriaco („Gesta Dei”) pe timpul cruciadelor, după ce s-a cucerit Damiat, la 1218, se supărau de moarte „Gurmanii” (cei ce aveau gusturi fine) egipteni, pentru că, deşi aveau bucate din abundenţă, le lipsea ceapa şi aiul. Fiindcă usturoiul, agăţându-l în aer liber, înnegreşte, se presupune că el atrage răutatea din aer, deci mulţi îl poartă lângă sine, în loc de amuletă, pentru credinţa că scuteşte de boli, venin, deochi ş. a. Aşa fac grecii cei noi, turcii, polonii şi românii.


Castraveţi acriţi încă se gătesc, pe aici, cu usturoi şi, dacă nu se bagă prea mult, le face un gust plăcut. În Basarabia de la miazănoapte, am văzut şi un munte cu vii, ce aveau struguri mari, dară nu prea mulţi; pândarul desigur că a gustat şi a lăsat şi pe alţii să guste din ei. Căci ce Dumnezeu lasă să crească în libertate poate gusta fiecine, aşa zice poporul de aici. Această libertate nici că este restrânsă prin zidiri, garduri sau movile, precum se face aiurea, unde, despărţindu-se o părticică de loc din ţara întreagă, se preface în posesiune, are semnele sale şi arată vizibil existenţa conceptului de „al meu” şi „al tău”. Ţăranul econom, privind peste răzlogul tras, dară curând astupat şi uscat, vede în vecinătatea sa asemenea masă de pământ şi ţară. După datina veche rusească, pământurile nu se despărţeau unul de altul ca ale indivizilor, ci ca ale comunităţilor; o comună întreagă, nu indivizi singuratici, poseda cutare teritoriu, ei nu aveau părticică pe care s-o erediteze următorilor lor. Era, dară, comunism, care a încetat de când s-au emancipat ţăranii.

Albina, II, nr. 54-161, Viena, duminică 14/26 mai 1867




Prospectul țării. Gunoiul. Glodul (tina) nemăsurat în timpul ploios. Prutul. Pulberile. Influiența bulberelui asupra sănătății. Cojoacele.

Din lipsă de păduri și a umezelei recerute, țara, peste tot, deși are pepeni, harbuji, aluni, cucuruz ș. a., totuşi are un prospect lin și simplu. Totul este albastru, uscăcios! Pământul răsturnat de fierul plugului nu este albastru, el este negru ca cărbunele, nu este amestecat cu țărână și pietricele, este ca și cel din Moldova, România și din unele districte rusești; dară, pintre locurile nesemănate, pe scoarța pământului cea aspră, ca și bătută cu maiul, cu iarba mică, înnegrită de soare, uscată de vânt, se ascund semănăturile astfel încât se pare că veni oase – unu câmp semănat – în mijlocul pustiei. Casele țăranilor, chiar și un sat întreg, sunt asemeni albastre; un gard albastru de nuiele sau trupine tinere, uscăcioase, peste el un fel de acoperământ de paie sau tulei de cucuruz! Casa, în curtea din îngrăditură, nu este zidită din piatră sau din lemn cioplit; gardul casei este mânjit cu tină din pământ negru, udat cu apă și frământat cu picioarele. Ar fi acesta un prospect înspăimântător, o spaimă adevărată, dacă ar rămâne așa. Dară și arta se cheamă întru ajutor. Fiecare țăran își decorează cel puțin locuința de căpetenie cu înpistricări de var și, ici-colea, cu var galben, verde, vânăt etc.


Căsuța mică, alba, ce se pierde în miriște cu acoperământu-i albastru, sbârlit, ce stă pe ea ca o cușmă de noapte, se zărește, totuşi, și mai vârtos, când stă costiș cu miriștea și gardul bate ceva la ochi, chiar și din depărtare, dară abia ca albeața din ochiul harapului. Toată țara are culoare albă-neagră. Chiar și cetăţile mai populate sunt învelite în uscăciune. Miriștea ajunge până aproape tare de cetate, până și în mijlocul ei, ba chiar și în jurul unor case, care lucesc în această mare uscată ca o amarcă (un semn pentru navigatori) pe Ocean. Nu sunt grădini publice, nu locuri pentru ele, nu sunt flori deschise, foarte puțină verdeață, dară este destulă vopsea albă, pământ albastru și multă necurățenie. Gunoiul, inima economiei, precum l-a numit un scriitor din apropierea râului Rin, el nu ajută să încolțească și să se întărească rădăcinile cucuruzului, grâului sau a secării, ci țăranul de aici îl aruncă mai vârtos pe țărmurii înalți ai râului Nistru, îngrămădit fiind cât o casă, putrezind, aburind etc. Chiar, după cum mi s-a spus, o fântână adâncă, ce nu mai era de trebuință, s-a umplut și astupat cu gunoi până la marginea ei. De ar avea un econom din Germania o grămadă de gunoi, dară de aici nu-l poate folosi. Și chiar dacă l-ar putea folosi, costă prea multă osteneală tranportarea lui. Aici se cer numai produse ordinare, naturale, a le cultiva și înnobila nu se cere aici. Deci îl îngrămădesc pe locuri deșerte sau, amestecându-l cu puţine paie și spini, îl pun pe căile rele, în chip de pardoseală. Pentru ce l-ar aduce pe locuri? Locurile rodesc de la sine, singure, apoi iarăși le pot lăsa în pace, câțiva ani, apucându-se să semene pe alt loc și lăsând pe acela, în numele Domnului, să rămână ca miriște. Dar, cu toate acestea, toamnele sunt, aici, frumoase. Clima este foarte neschimbătoare. Toate sunt deschise, surâzând, pe sus. Nori ușori zboară pe cer și aerul auros se întinde peste ei. Dacă nu plouă un timp mai lung, fructele sunt răcorite și adăpate din pământ, căci iarna le dă neaua, iar primăvara umezeală destulă.

În 23 noiembrie, călătoream pe uscat, până la cetatea Novo-Selița (la granița Bucovinei). Încă tot mai era toamnă. Trăsura zbura peste pământul uscat, iar soarele ardea așa de fierbinte, încât eram silit să dezbrac veșmântul de deasupra. Dară, pe loc, în ziua următoare se schimbară toate. Îmblând eu, de dimineață, pe țărmurii Prutului, încă tot mai vedeam soarele lucitor, deși o mulţime de nori, de ceea parte a râului Moldova și dindărătul meu, pe orizontul Basarabiei, se urca spre cer; bătea un vânt rece pe țărmurii Prutului, înghețase apa peste noapte, râul însuși, cu undele-i cam verzi-albastre, ce curg foarte repede, desigur că încă lung timp se va opune legăturilor cu care iarna vrea să-l înfașe.


O santinelă rusească, ce era pusă la graniță pentru ca să grijească de contrabandă (să nu treacă mărfuri pe furiș), proptise arma de pereții casei și cu mâinile se lovea pe subsuori, ca să se înferbânte. În 26 noiembrie, ninse, cea dintâi nea ce am văzut-o în Basarabia, după aceea urmă o zi ploioasă, pe urmă au nins câteva zile, una după alta, și apoi iar urmă frig de 16°, care iarăși scăzu până la 1°, și până la 4 decembrie, tot urca și scădea între 0 și 16° frig. Ce schimbare, în decurs de 8 zile! Ce tină nemăsurată, în timpul când frigul, ploaia și neaua se certau pentru domnire! Jidovii și țăranii, în călțunii lor puternici, umblau în mâini și în picioare, până ajungeau la casa de vamă, care, așezată fiind la marginea satului, pe un fel de pământ nisipos, domnește peste cea dintâi și cea mai de-aproape graniță austriacă. Diregătorii, care sunt singurii onoraționari ai cetăţii, se servesc de cipici înalţi, care ajung până la al treia parte din membrul piciorului. Casele sunt departe una de alta, ca la țară, tina cea mare, de priprejurul lor, le dă formă de insule. De cumva voim a merge într-o societate, fie chiar numai 20 pași, din odaie, afară, trebuie trăsură pentru boieri și femei. Despre comodități nu încape vorbă, afară dacă cineva are mai multe odăi, puse una după alta, de-a lungul, sau că are, înaintea casei, o streaşină mare, unde, făcând câte 5 pași, cruciș și curmeziș, poate inpira puțintelul aer curat.

E de minune că nimănui nu i-a venit în minte să facă dispoziții contra acestui glod, ce domnește în toate cetăţile și satele Basarabiei și este atât de urâcios. Înainte de toate, s-ar cere pietrificări; firește că, precum se vede, nu se prea află în Basarabia. Între altele, însă, am văzut eu o mulţime într-o pădure și în apropierea râului Nistru, chiar stânci de până la 50 pași de înalte, ceea ce desigur că s-ar afla și în alte locuri, dară căile și trăsurile sunt foarte rele și simțul pentru folosință al poporațiunii prea mic. Aici, însă, la Novo-Selița, la țărmurii Prutului, era medicina prea de aproape: o mulţime de pietriș, prea apt pentru a ajutora răul, cel puțin pe calea mare, până la domoșna (casa de vamă). Numai o îndemnare, ba chiar numai o ordinațiune făcându-se, totodată și promisiuni de remunerare, din partea unui proprietar mare, ce posedă Novo-Selița și ținutul întreg, ar fi de ajuns ca să facă toată jidovimea (ea este în majoritate însemnată) și pe celălalt popor, să aducă, în decurs de o săptămână numai, pe fiecare zi, măcar cu poala, niște pietre pe cale, aceasta încă ar fi fost de mare folos. Sau chiar să fi întins din scândurile ce stau la dosul caselor, de care se află destule pe țărmurii Prutului! Dară nimănui nu-i vine aceasta în minte, ci toți se afundă în adâncimea glodului, pășesc de pe un cucui de glod pe altul, pe care frigul le înțepenește în formă de movile.


Prutul, așa observai, înturnându-ne de la primblare, excelează și aici prin multe învârtituri. Navigând pe el, se întâmplă adeseori că plutim pe el și, totuşi, pe lângă el, îndărăt, și, prin aceasta, se cauzează întârziere. Țărmurii fără pietre se pare că nu se opun undelor repezi și săpătoare, se pare că râul are libertate a-și face cale pe unde voiește. Chiar dacă privim la mapă (hartă – n. n.), nu rămâne neobservat cum că Prutul este un râu frumos, avut în sucituri, însă nepractic, fiindcă el cauzează prea multă pierdere de timp, deși acesta, aici, în țară și în Orientul întreg, nu este prea considerat. Cultura, însă, când va ajunge pe aici, nu va întrelăsa regularea Prutului, până la izvor. Nistrul încă este avut în sucituri ce răpesc timp, aceasta încă și are cauza sa în aceea că țărmurii nu sunt întăriți. Năzuința Prutului este așa de tare, spre partea Rusiei, încât Moldova, cu ajutorul lui, face cuceriri, pentru că râul aduce la țărmurile de la dreapta ceea ce ia din cel de la stânga. Am văzut bucăți de pământ, la țărm, pe care râul și le-a curățit așa de frumos, încât, din depărtare, par a fi table de pietre. Cu această ocaziune, ne putem face idee despre regiunea de peste tot și, fără îndoială, foarte roditoare a acestui pământ, căci gropile ce le sapă ostaşii, pe lângă casele de strajă, pentru ca să-și conserve cerealele lor în ele, până întru adâncă adâncime a lor arată un fel de pământ negru și bun.

Iarna nu începe la 25 noiembrie. De multe ori, începe și la începutul lui octombrie și durează până în aprilie. Spre finea lui aprilie, eu singur am văzut grămezi de nea, într-o vale adâncă și care era înconjurată cu arbori. Vara, punând termometrul la soare, se urcă căldura până la 40° R și iarna scade iar, până la 25 și 30° frig. Schimbarea temperaturii, între aceste margini de frig și căldură, este destul de mare, vara și iarna. Un vânt de către miazănoapte, cu ploaie, face, în mijlocul verii, de se schimbă clima cu 20° într-o zi. În contra, a avea, iarna, zile calde nu este raritate. Apoi se mai dau furtuni cu tunete și trăsnete. De cumva, în decursul verii, plouă foarte des, totuşi se dau și cazuri că toate se usucă de căldură fierbinte. Singur am observat că, în decurs de zece săptămâni, reținându-mă în Iași, n-a căzut nici un strop de ploaie. Înaintea hotelului meu era o grădinuță (verandă), înconjurată cu plante dese, razele soarelui o prefăcură în schelet, veșmântul verandei era înnegrit și pălit, pe pământ. După cum am auzit, această căldură a domnit și în toată Basarabia.


De cumva căldura de peste vară și iarnă, de aici, o punem în proporțiune cu cea din Germania, aici desigur că rezultatul ar da suma mai mare, și adunarea mai mare a căldurii, din lunile de vară, cauzează aici de se coc bine pepenii și harbuji, în timp ce la noi, împărţirea mai mare a căldurii și a frigului nu se întâmplă. Cu toate acestea, eu m-am reținut, în Basarabia, o iarnă și o vară, și pot zice că, în acel timp, sănătatea-mi corporală a fost mai bună decât în Germania. Nicicând nu m-a cuprins răceală mare, tuse sau reumatism. Poate fi cauza aerul uscat, miriștea uscată, cu iarba scurtă, fără pulbere. Dar, după cum am spus-o mai sus, în timp uscăcios, avem pulbere destulă pe căile principale și pe cele laterale, totuşi însă, în proporție cu țările de la apus, nu pot zice că aici e mai mult, căci, în cea mai mare parte, umblam sau mergeam cu trăsurile pe cale nebătută.

Să ne închipuim o mulţime de căi, în jurul orașelor, care căi sunt bătute de picioare și de trăsuri; de pe acele căi, când bate vânt cât de mic, se înalță o mulţime de pulbere, ce se așează pe piept și plămâni. Această pulbere nu este cauza neînsemnată că, în ținuturile de aici, se dau atâtea boli de amețeală, pentru a căror cură, apoi, medicii recomandă călătorii pe apă. Prin aceasta, omul câştigă cel puțin atâta că trăiește pe apă, deși nu în apă ca peștele, a cărui sănătate a devenit proverbială, pentru că el se bucură de clima mai permanentă și nu are să sufere din cauza pulberei, care peștelui nu i-ar ataca plămâni, dară nesmintit alte organe, care suplinesc plămânii lui. Când se ogoresc pământurile, cercul aspirării se corupe, cel puțin pentru câtva timp, și răcirile, bolile de plămâni, frigurile ș. a. se ivesc mai des. Un econom neamț, care ogorea pământul de dinaintea casei sale, fiind sârguincios, era neîntrerupt pe pământ proaspăt, căpătă, curând și pentru prima dată, friguri grele și durabile. Între altele, cojocul, de care țăranul se servește iarna și cam până și în adâncul verii, scutește mult de influența timpului schimbători. Buna facere a acestui veșmânt, pe care nemţii din Germania încă ar trebui să-l poarte mai des de cum se întâmplă, se poate aici cunoaște. Corpul se află, într-însul, ca într-o odaie bine închisă, cu temperatura permanentă. El este foarte favorabil pentru stomac și spinare, pieptul poate suferi mai mult.


Țăranul ce poartă cojoc are, totdeauna, pieptul și gâtul în liber, pe când stomacul este scutit de cureaua lată. În cap are o cușmă înaltă de piele, fără răsfrântură, așadar fără să se poată trage pe urechi, pe care o poartă iarna și mai toată vara; diminețile și serile sunt destul de răcoroase. Călțunii cu turetci late, în care țăranul își vâră nădragii, precum se face în Rusia întreagă, sunt foarte practici; pe acest pământ ce, după puțină ploaie se preface în tină, și pe căile ce, pentru lipsa de pietre, nu sunt scutite de tină, sunt papucii și călțunii de paradă încă pentru câtva timp nerecomandabil. Dintre cojoace, sunt de preferat cele destinate pentru țărani, din piele de oaie, iar nu cele îmbrăcate în pănuri.

Pretutindenea, în târgurile orașelor și cetăților, se adună jidovii, cu cojoace, și le vând țăranilor și țărăncilor: cojoacele femeilor nu se deosebesc nicicât de cele ale bărbaților, în timp de iarnă ambele genuri sunt asemenea, deoarece femeile țăranilor încă îmbracă călțuni înalte la turetci. Femeile ce se țin cam pe sus se îmbracă în cojoc din piele de vulpe. Pieile de miei tineri sau stârpiți, negre și albastre, se consideră marfă fină și, într-adevăr, sunt mai prețuite decât cele de vulpe, din cauză că acestea din urmă își pierd părul foarte lesne. Fiindcă în Basarabia se află și lupi mulţi, se dau multe cojoace din piele de lup (volki), care sunt prețuite mai vârtos pentru că nu primesc în sine gavet (necurățenie), de care aici este destul. Cea mai mare parte dintre pieile mai prețioase, precum cele de câini din Siberia, de vulpi de pe pustiile chirghize (Karanjanski), de ursi albi și negri, de țoareci bisamiani de pe Volga (Wüchucholi), de ermelin (gornostai) ș. a. se importă, în țară, din Rusia, peste Petrupole, Riga și Moscova, ori din Germania, mai vârtos din Lipsca. Cu tote acestea, în cetăți mai însemnate, peste vară, se cumpără aici cu mult mai ieftin decât în Germania, fiindcă stările mai înalte, având mare poftă de călătorii, de a cerceta băile din străinătate și de a vedea cetăţile mai renumite, și existând aici, ca și în toate ținuturile de la răsărit, lipsă de bani sunători, boierul își vinde și cojocul, ce momentan nu îi face trebuință, îl dă orișicui, însă în cea mai mare parte jidovilor, pentru preț de bagatelă; de la aceștia, apoi, se pot iarăși cumpăra, cu un preț, deși înălțat, totuşi mic.

Albina, II, nr. 55-162, Viena, 17/29 mai 1867



Casa popilor. Şcoala din Basarabia. Casa vătafului. Casa din pădure. Furtuna de nea. Relaţiile ţăranilor. Cărţi la graniţă.

Stau pe vârful pădurii. Arborii se despart un pic şi formează un fel de promenadă (loc de preumblare), ce se întinde către culme, de amândouă părţile. Înaintea mea am şesul larg, fără de pomi; şi, aici, singurătatea pădurii, azil verde în timpul verii, la care omul se retrage cu plăcere, după ce a văzut pe ovreii speculatori şi cinovnicii cercători de răpire. La o parte, ceva mai în jos, o casă, înconjurată de tufari şi huci. Cine locuieşte aci? Un pustnic? Un eremit? Mă apropii. Cânii sar cu furie din locuinţele lor, ce erau nişte paie, deasupra de nea. Un cilindru împletit (coşarcă), înalt ca de 12 urme, acoperit, deasupra, cu gunoi, era cămara pentru porumb, cartofi şi alte nutrimente. O groapă adâncă de două urme, asupra căreia se ridica un acoperământ rudimentar, pe stâlpi cam de 7 urme de înalţi, şi de pe a cărui laturi paiele se slobod în jos, e cortelul a doi boi. Ei şed aici, cu o privire supărăcioasă, şi rumegă paiele ce le-au tras de sub ei. Când m-am apropiat de peştera asta a paielor, îmi sări în cale un om cu pieptul gol şi braţe neîmbrăcate, privi la mine cu ochi mari, ca şi cum s-ar teme că-i voi duce repede boii. Acest om era ca şi în fierbinţeala frigurilor, răsuflarea lui era scurtă, pe pieptu-i curgeau sudori, iară vântul intra, cu mare vuiet, de pe şes, în pădure. L-am molcomit pe îngrijat cât îmi fu cu putinţă şi l-am tras, cu putere, în coliba sa, ca să nu fie expus influenţelor periculoase ale furtunii.

În colibă, se întinse, pe loc, pe cuptorul lat, pătrăţos gătit din piatră ori lut. Într-aceea, vântul fu tot mai tare, deveni furtună, bătând în fereastră. Din fericire, arbori cu trunchiuri înalte stau în jur şi acoperământul bordelului, gătit din tulei (ciocani) de porumb (cucuruz) se ridică numai de opt urme de la pământ. Neaua, suflată de vânt şi formând deluşoare, stă înaintea ferestrei ca şi un giulgiu de mort, abia se cunoşteau boii, care, de sub aceste dealuri furioase de nea, dădeau sunete. Ies şi încerc a privi departe, dar abia poţi vedea bine zece paşi înainte: neaua vânturată şi împrăştiată în aer se întinde ca şi un fum alb de praf de puşcă. Masele îngrămădite apar ca figuri albastre, după acest văl, se alungă şi se dărâmă unele pe altele. Vai de călătorul care ajunge în asemenea vifor! Nu se poate cunoaşte nici o cale, ici-colea parii din gard apar deasupra îngrămădirii de nea, sunt astupate pietrele care, din un loc, la altul, arată calea poştei; iar arborii plantaţi drept semne la aceste pietre i-au furat ţăranii, pentru a-şi încălzi cuptoarele.

Viforele, în Basarabia, sunt cu atâta mai tari, cu cât mai puţin li se opune terenul cel fără de dealuri, fără de păduri, mai mult deşert. Nu arareori se împrăştie turme întregi, se aruncă în gropi şi strânsori, se astupă cu nea şi se înăbuşesc. Boii şi vacile fug cu viforul, caii alergă contra lui, cu capul încordat. Uşor se poate cugeta că, în atari circumstanţe, cât trebuie animalele să sufere în Basarabia şi aiurea în Rusia, lipsite de scut, acoperământ, nutriment, şi urmarea e, în parte, ciuma de vite, care erupe în ţinuturile întinse şi puţin plantate, precum în deşerturile chirgizilor, în ţara cosacilor, în guvernămintele Tauria, Chersones, Astrahan, Saratow, Ekaterinoslaw, Orenburg, Basarabia ş. a. În Rusia, la anul 1845, în 47 de guvernăminte, pieriră 726.298 vite cornute, care, socotind una la 10 ruble (rubla e ban muscălesc de argint, o rublă face la 1 florin şi 40 cruceri, în valoare austriacă), fac 10 milioane ruble, necalculând aci câtă putere de lucru şi cât gunoi a pierit. Închiderea graniţelor nu e cu putinţă pe locurile sterpe. Ceea ce produce şi răspândeşte ciuma de vite nu sunt atât locurile băltoase (pentru că în ţinuturile Tisei tocmai nu se produce ciuma), cât mai mult lipsa de scutire, arşiţa şi seceta, pământul uscat, lipsa de apă, şi anume de apă bună, ostenirea boilor pe căile cele scufundate în tină pe loc, după un pic de ploaie, mai vârtos în timp de bătălie, schimbarea repede a temperaturii, cadavrele îngropate le scot şi le duc lupii: acestea toate produc şi răspândesc ciuma de vite.

Mă retrag în chilie. Din norocire, am adus o carte cu mine, e tomul 10 din opul lui Scume, intitulată „Vara mea”; la pagina 167, găsesc: „În Livonia (Lituania) se plâng că ţăranii sunt de tot leneşi; şi eu mă mir numai că lucră şi atâta. De ce să lucreze un sclav mai mult de cât e silit? Cine îi dă securitatea dobânzii? Să zidească el o casă, despre care nu ştie dacă el şi fiul său vor putea locui în ea? Să planteze un pom, de pe care nu e probabil că el şi fiii săi vor culege poame?”. Vezi bine că e aşa. Ţăranul, în provinciile Mării Baltice ruseşti, precum şi în Basarabia, e locuitorul străvechi al pământului, secolele îi dădură timp să prindă rădăcină în ambele provincii şi, totuşi, apare ca şi un colb ce, cu o suflare, poate fi şters. Ce să zidească el case tari şi să planteze arbori, dacă, ca şi o pasăre, poate fi alungat? Precum în Moldova şi în Ţara Românească, aşa şi aici, domneşte boierul român.


Când Scume, la 1805, călători în Livonia şi celelalte ţări, era încă, acolo, sclavie, iar după ştergerea acesteia, la 1817, defel nu era mai bine, pentru că se delăsase a asigură libertatea teoretică, pe baza posesiei. Aşa, ţăranul era, acum, în stare şi mai rea. Ca sclav, era îndrumat la anumite datorinţe către stăpânul său, dar acum, neavând din partea stăpânului şi patriarhului său acea simpatie întemeiată prin uz, stătea pe un teren care, şi acum, ca şi mai înainte, nu era teren pentru el. Am petrecut, nu de mult, în provinciile mărcii răsăritene ale Rusiei şi eram uimit de simplul împrejur al locuinţelor ţărăneşti. Nu se vedea, cu adevărat, o grădină cu pomi, flori, plante. Mai nici un gard nu atesta o stare regulată a lucrurilor, ceea ce mi se părea atât de caracteristic, ca şi aici, acea circumstanţă că, deşi lipsa de arbori e mare, este prisosinţă de arbori! Gardul doară se naşte din primul sentiment de independenţă, din dorinţa de a se defini, de a se consolida, din dorinţa de personalitate. Numai că aceste garduri, ce conţin atâtea lemne, ar trebui substituite cu alte lucruri, prin sate, căci pe la câmpuri nu se găsesc.

Şi cât de urâtă e privirea locuinţelor ţărăneşti, în acele provincii de marcă! O chilie, în care petrec tot timpul lung al iernii nu numai o familie, ci mai multe, chiar şi vite. Dintr-un colţ, grohăie un porc, celălalt colţ e dat unui cerşetor. Surcele de brad, aşezate pe nişte cleşti de fier (pirostii – n. n.), răspândesc lumina necesară, dând şi fum cu miros. De pat serveşte o ladă (cutie) plină de zdrenţe şi care, pentru a cruţa spaţiul, e legată de grindă. Nişte găuri în părete, prevăzute cu cârlige de lemn, lasă, ziua, să intre lumina şi aerul. Închipuiţi-vă această atmosferă, această îmbulzeală a mirosului de oameni, vite şi lemne răşinoase, închipuişi-vă necurăţia, strigătul copiilor şi, mai vârtos, loviturile ce stăpânul de pământ le face să cadă pe spatele ţăranului sărac, slăbit şi care, cu toate acestea, îşi împlineşte cu punctualitate serviciile şi obligaţiile. Eu am cunoscut domenii unde ţăranii într-atâta s-au ocupat de ideea unui Messia, încât credeau că, astăzi, mâine ori poimâine, trebuie să vină răscumpărarea lor, totodată şi moartea grabnică a stăpânului lor. Această libertate, fără de baza unei profesiuni, cât de mică, ne probează că starea le era mai grea decât a ţăranului rus, care, deşi sclav, avea un teren pentru care uzul de secole i-a dat prescripţie.


Se poate ca, acum, în acele provincii răsăritene ruseşti, după ce se introduseră oarecari relaţiuni juridice, în locul serviciilor care, deşi regulate de legi, stăpânul de pământ le extindea foarte. Se înţelege că ar fi de dorit ca, la această nouă stabilire, ţăranul să-şi capete casa şi un pic de pământ, fără dezdăunare, din acea ţară în care a fost locuitor străvechi, mai înainte de ce ar fi cucerit-o cavalerul cruciat nemţesc. În adevăr, aceasta ar fi nedreptate pentru cel ce, ieri, cumpăra domeniul cu preţul întreg al estimaţiei. Dar nu se poate înconjura a nu dezdăuna nedreptăţile mari din trecut, deşi astă dezdăunare s-ar întâmpla cu un pic de nedreptate pentru prezent. Cu toate acestea, aste relaţiuni de închiriere (luare în arendă) vor provoca nişte stări mai bune.
Albina, II, nr. 61-168, Viena, 2/14 iunie 1867


În Basarabia, relaţiile faţă cu poporul muncitor se bazează pe arendarea pământurilor la ţărani, pentru lucru. Ţăranii nu sunt legaţi de pământ, ci se pot muta unde voiesc, numai se presupune că, mai întâi, plătesc datoriile ce le-au făcut pe pământul ce voiesc a-l părăsi. De cumva proprietarul este avut, înlătură cu plăcere pe ţăranii leneşi din patrie şi îi înlocuieşte cu nemţi, pe care, după cum am zis, îi aduce din Galiţia. Am văzut un proprietar mare întemeind un sat; a adus cam 400 nemţi: bărbaţi, femei, băieţi, pe care, cam deodată, i-a băgat pe toţi într-o şură mare. O comunitate întreagă fugise de la el. Eu îl întrebai: „Eşti dumneata silit ca să primeşti, iar, pe acei ţărani, dacă vor voi?”. „Ba nu”, răspunse dânsul, „îmi pare bine că am scăpat de ei”. în locul lor ar avea să vină nemţii din Galiţia, oameni săraci, care desigur că aveau o poziţie mai rea decât a ţăranilor fugiţi, şi voiesc să folosească ocazia cea mai proaspătă pentru a-şi îmbunătăţi în câtva poziţia. Cercetai şura cea mare, vântul trecea repede pintrânsa. Mai mulţi erau cuprinşi de tuse, zăceau jos, pe culcuşuri. Pe o vatră, afară, se pregătea mâncare pentru toţi. Întrebai nişte femei, ce ţineau oalele înaintea lor: „Cum vă place?”. Ele priveau în oale şi strângeau din umeri.

Ţăranii se împart în ţărani cu boi şi cai (jageli) şi în ţărani fără boi şi cai (speschi). Un ţăran fără boi şi cai primeşte 3 fălci de pământ; pe o pereche de cai sau boi, vin 4 fălci, pe două perechi de cai sau boi, 8 fălci, pe 4 perechi, 10 fălci. Acesta este maximul ce primeşte un ţăran. Pământul ce i se predă să-i fie bun, constă din pământ pentru semănătura, din livadă, grădină, şi se cere să fie în apropierea locuinţei sale şi nu mai îndepărtat decât 10 verste de ea. Mărimea locului, în jurul casei, este proporţională numărului mai mare sau mai mic al cailor ori boilor. A treia parte din pământ se seamănă cu cucuruz sau cartofi (picioici), locurile pentru adăparea vitelor să le susţină în ordine bun, să le prevadă cu îngrădituri şi, la caz de lipseşte materialul, proprietarul are să-l procure gratis. Ca contraserviciu pentru pământul ce se dă ţăranului, are acesta să lucreze 12 zile, într-un an, pentru proprietar, şi anume cu o pereche de cai sau boi trebuie să are, grape şi semene, într-o zi de lucru hotărâtă, 9 praşile de pământ tare sau 14 de pământ moale (o praşilă este cam de 9 stânjeni pătraţi austrieci). La pământ tare are să înjuge 4 şi la pământ moale, numai 2 boi. Plugul (aratrul) şi grapa au să fie ale ţăranului, sămânţa o primeşte de la proprietar.


Fiecare ţăran, care are trăgători, trebuie, într-un an, să facă două cărături de lemne pentru proprietar, fie în orişicare parte, însă nu peste 20 verste, şi, o dată în an, are să facă o cărătură la o îndepărtare de 80 verste, socotind 30 puduri (un pud este măsură rusească, cântăreşte 40 pfunzi austrieci) ca povară pe doi boi. Această cărătură, însă, are să se întâmple numai în timpul când ţăranul nu este ocupat cu economia sa şi are nutreţ pentru vite. Ce se ţine de puterea lucrătoare, observ că un ţăran din Basarabia scutură (bate, treieră) 60 snopi, la o zi, iară un colonist neamţ, de lângă graniţa de vamă, 150. Acestea şi alte asemenea instituţiuni sunt foarte bune pe scris, se ştie însă cât de uşor se poate învăţa scrierea şi literele în Rusia. De cumva ţăranul vrea să se vaiete la judecătoria comunităţii sau la alta mai înaltă, aceasta este, de multe ori, şi la 50 verste îndepărtată de locuinţa lui. Dar chiar dacă se duce acolo, ce află? Află partizani şi consângeni de-ai aceluia cu care se ceartă. Vrea să meargă mai departe, tot mai departe, până, la împăratul? Dumnezeu şi Ţarul sunt tare departe! La acest Ţar, ce locuieşte foarte departe, la marginea hiperboreilor, ajunge ţăranul abia după ce trece prin 10 cenzurări: 1) judecătoria districtuală, 2) cea provincială, 3) comisiunea senatului, 4) senatul complet, 5) ministrul de justiţie, 6) iarăşi senatul, 7) comisiunea pentru petiţiuni, 8) comisiunea senatorilor imperiali, 9) senatul imperial, 10) Împăratul.

Ţăranul nici că cugeta la aşa-ceva, căci, dacă ar face-o, ar ameţi. Nu, scutul lui cel mai bun este bunătatea, înţelepciunea „ţarului” lui celui mai de aproape, adică a proprietarului, pe a cărui pământ se află. Dară proprietarii sunt cum ar trebui ei se fie? După decăderea Basarabiei la Rusia, în locul boierilor, care s-au reîntors în Moldova, se îndesară cu sutele din cei ce voiau a fi fericiţi, având scop să-şi facă prada. Daca un sat întreg a fugit, de la cutare proprietar, acesta, dacă e avut, strigă după el: „Bine că am scăpat de ei!”. Iaca aşa, de ce ţăranul nu are voie să prevadă trebi solide şi frumoase pe un astfel de pământ. Aşa, casele sau colibele lor rămân fără acoperământ şi fără preţ. Fireşte că nu pretutindeni. Eu am văzut câteva sate, în care casele, dacă priveam din ceva depărtare, nu se prea observau dintre mulţimea pomilor ce le înconjurau. De la aceşti pomi numaidecât se poate face concluzie la proprietarul însuşi, care stătea la moşia sa cu statornicie, şi ţăranii se aşezaseră pe dânsa pentru mai mult timp, în interesul lor propriu şi în al proprietarului. Din contra, unde nu se văd pomi, pe lângă case, şi aceasta este cam peste tot locul, acolo pe loc se poate presupune nestatornicia sau din partea arendatorilor sau din a proprietarului, care reţinerea sa pe moşie a folosit-o numai pentru ca să prade ţara şi munca ţăranilor. Eu cunosc o moşie mare, pe care proprietarul nu o călcase cu piciorul în viaţa sa, nici nu a văzut-o; la aceasta, însă, în răstimp de 9 ani, s-au schimbat 7 arendatori! Cum poate ţăranul să zidească durabil, dacă nu vede nimic durabil?

Ţara nu este legată de cutări clase de nobilime, precum este, de exemplu, în provinciile ruseşti de la Marea Nordului. Fiecine, care are parale, poate să-şi agonisească pământ, numai jidovul nu. Durere că s-a înrădăcinat în ţărani lenea, trândăvia, nepăsarea, căci, altcum, fiind pământul peste tot roditor, ieftin şi, faţă de alte ţări, având ţăranul puţine dări, către care, la un an, se mai adaugă puţine ruble dare de cap, totuşi ar putea deveni la ceva. Cele 10 fălci, ce le primeşte un ţăran ca maxim, şi contraserviciul lui pentru ele să le punem în asemănare cu veniturile şi datorinţele unui ţăran din Bohemia, care are 33 jugăre (lanţuri) de pământ. Din venit curat de 400 florini, se plătea, la 1847, dare 26 florini şi 37 cruceri, aruncul şi relutul pentru robotă 15 florini şi 17 cruceri, la 1860, dare 98 florini şi 1 crucer, aruncul 25 florini şi 9 cruceri. Deci, venit 276 florini şi 90 cruceri. De regulă, ţăranul are încă Y datorii, deci rămâne cu 10 florini.
Albina, II, nr. 62-169, Viena, duminică 4/16 iunie 1867


Ţăranul din Ungaria, de a cărui viaţă şi moarte, încă până la 1810, putea dispune proprietarul său, capătă câte 22-62 iugăre pământ, după cum este bunătatea pământului în diferite comitate. Pentru aceasta, serveşte cu trăsura 52 zile, 104 zile lucrează cu mâinile, dă 1 florin şi una l/9 din seceriş proprietarului său, una l/10 preoţimii şi plăteşte încă darea statului în bani gata. O falce de pământ bun se cumpără, în Basarabia, cu 50 ruble de argint. De cumva am voi să întemeiem o moşie (maierişte) s-ar cere cam următorul capital: 50 fălci pământ natural – 2.500 ruble sau taleri; o casă de piatră, cu un etaj şi cu pivniţă – 500 taleri; şuri şi grajduri (hambar, grajd de cai, de vaci etc.) – 800 taleri; găini 1 taler; unelte economice (gospodăreşti – n. n.) de casă, în total – 700 taleri. Cu totul, dară, se cer 4.952 taleri, afară de îngrădire, care s-ar urca până la 400 taleri.

În Moldova are pământul preţ mai bun, iar mai vârtos preţul cerealelor s-a îndoit, tot cam câte la 10 ani; remunerarea lucrătorilor însă a rămas cam tot cum era mai înainte. În anul 1838, costa, la Iaşi, o chilă de grâu 45 piaştri, la 1847, costa 144 piaştri; la 1838, un lucrător căpăta, la o zi, 2 piaştri şi 8 parale, la 1847, căpăta 2 piaştri şi 30 parale. În anul 1849, se cumpăra falcea de pământ, după bunătatea pământului, cu preţuri diferite: cate cu 5-15 galbeni, preţul mijlociu era de 10 galbeni. Pentru arătura, grăparea şi semănarea unei falce se plăteau 93 pia­ştri, la 1849, în districtul Covurlui, care este unul dintre cele mai roditoare; semănătura de 10 dimirlii (1 dimirlie este 12 oca) costa 62 pia­ştri; secerişul – 44 piaştri; treieratul de la 5 chile – 65 piaştri. Suma speselor – 264 piaştri. Câştigul, însă, era de 361 piaştri, pentru că 5 chile se vindeau cu 625 piaştri.


În Ungaria, pământul e şi mai scump, dar preţul este, totuşi, diferit, precum este pământul în diferitele comitate. În comitatul de mai înainte, Oedenburg, aproape de graniţa nemţească, se putea cumpăra, la 1860, un iugăr de pământ cu 3-400 florini, în ţinutul Tisei, în Banat şi Voivodina sârbească se cumpăra cu 80-150 florini. Un lucrător se plăteşte, în Banat, cu 75 florini şi 40 cruceri la zi, o femeie cu 35-75 cruceri. Fac aceste observaţii, la care mai întâi Scume a dat îndemn, spre a se putea orienta cei ce doar poartă cugetul de colonizare în această ţară. Cine voieşte să se colonizeze în Basarabia sau Rusia să nu vină numai singur, ci societăţi întregi, cu puteri unite şi, dacă se poate, şi cu capitaluri unite. Singuraticul are să se lupte cu foarte multe greutăţi; fiind, însă, în societate mare, are uşurinţe mari, precum se vede la coloniile nemţeşti de la Moloşna.

Bărbatul cel bolnav, din colibă, încă tot mai zăcea pe cuptor, în timp ce eu priveam odaia. Două bârne, deasupra cărora se afla unu acoperământ, sunt împreunate prin o rudă, de ea este agăţată, cu o sfoară, o coşarcă în care doarme un băieţel. Pe perete, făţiş cu cuptorul (soba), se află nişte lucruri de scândură, înalte de 2 paşi, peste ele un acoperământ de lână şi 3 perine cam groase, care, deşi sunt ceva cam negruţe, totuşi sunt destul de plăcute, pentru ţesătura lor pistricată. Precum aici, aşa pretutindeni, în locuinţele ţăranilor, am aflat acoperământul sub perinele de cap, aşa încât, la culcare, trebuie să se scoată acela de sub perine. Lângă doi pereţi, se întind două scamne (clupuri) lungi de lemn (laviţe – n. n.), pentru că ţăranul este sărac şi nu le poate căptuşi cu pănuri. Pe un perete agaţă trei icoane sfinte, cu subscrieri în limba rusească şi nemţească. După îndătinare, sunt înconjurate cu diferite soiuri de plante şi flori, şi o cruce, ce zace lângă ele, este făcută din asemenea plante.

Odaia serveşte, totodată, şi de locuinţă de dormit, de culină (bucătărie – n. n.) şi cămară pentru conservarea fruptelor. În unghiurile odăii, am observat, în coşari şi pe jos, cartofi, păpuşoi şi pâini. Trei pisici şedeau pe pat, periindu-se cu labele pe bot, cânii, din contra, sunt alungaţi afară, la frig. Se poate presupune că, într-o odaie de 12 paşi de lungă şi tot aşa de lată, nu se respiră aer curat. Miros de mâncări şi evaporarea din oameni emulează una cu alta. Numai când se deschide uşa, pentru intrarea sau ieşirea cuiva, intră puţintel aer curat. Ferestrele sunt astfel zidite încât nu se pot deschide. Ieşind în culina casei, privesc printre scânduri sau printre crăpături drept spre acoperământul casei, care este de tulei (strujeni – n. n.), printre care se vede cerul. Într-un unghi se află un fel de moară (râşniţa): două pietre rotunde, între care se macină bombele de păpuşoi, întorcând piatra de deasupra printr-un mâner de lemn.

Între altele, soarele lucea, fluturând nişte nori uşurei pe dinaintea lui, furtuna se mutase pe un oarecare loc sterp, calea ce, ici-acolo, era tare înfundată, cugetam că o voi putea străbate cu călţunii mei lungi în turetci. Mă interesai de la bărbatul ce zăcea pe sobă despre continuarea călătoriei mele spre satul din vecină­tate, unde voiam să cercetez p casă mai de vază, adică pe cea a vătafului, care este îngrijitorul peste pustie. Neaua este de-a lungul şi latul câmpului aşezată, cât vezi cu ochii nu se vede tufă sau arbore, iar casele împrăştiate ale ţăranilor stau, ici-colea, singuratice şi goale. Trec pe lângă o casă ce. în proporţie cu celelalte, este mai aleasă, avea 5 ferestre. Cine locuieşte aici? Un colonel arendator, om avut, nu se vede însă nici o tufă, nici pomi jur-împrejur, vântul bate la casă fără nici un pic de piedică, iar vara este cu totul neumbrită de arşiţa soarelui. Nu departe de ferestre zac, pe paie şi fân, vreo 30 de boi, ce aici iernează. Nu este nici unu gard făcut în jurul lor, pentru ca să-i scutească câtva. Să ne închipuim frigul ce, în această iarnă, se urcase până la 26° şi a durat, cu puţină schimbare, de la finea lui noiembrie, până la 5 februarie.

În dosul casei, observ cam 20 de ţărani, care încărcau nişte gunoi, pe care-l cumpăraseră de la colonel, spre a-l arde acasă sau a-l folosi ca acoperământ la case sau colibe. Cu ce se deprinde colonelul? Cu economia! În odaie, deşi este avut, nu are ziare, nici de cele politice, nici de cele economice, nici de altele, ce ar arăta cultură şi dezvoltare. El a venit aici ca arendator şi, cât de curând, se va duce, cu un câştig în buzunar, într-alt loc, pentru ca să-şi înceapă meseria din nou. Unica ce este mai însemnata în viaţa-i exterioară este aceea că are o trăsură, cu 4 cai, pe care, când şi când, o foloseşte, mergând la un sat vecin, spre uimirea ţăranilor. Dindărăt, văd cruci mai mari şi mai mici, de lemn, unele sunt de 20 paşi de înalte: este un ţintirim, unde bietul ţăran îşi află repausul etern. Niciunde nu citeşti vreun nume! Movilele de nea arată pe cele ale gropilor. Un răzor înconjură tot locul. La vreo 15 cruci, de toate sunt 31, lipsesc lemnele crucişe. Unde sunt? Le-a lepădat furtuna, ce tocmai acum a pustiit? Le-au rupt, de la cruce, le-au furat omenii? Căci, de-a lungul şi latul ţinutului nu sunt lemne.

Ce privelişte nemulţumitoare la acest sat! Nu se vede turn sau acoperământ acoperit cu ţiglă. Casele, una mai scundă ca cealaltă, acoperite cu tulei înnegriţi, zac împrăştiate ca o tină pe neaua lucitoare. De la una, până la alta, nu sunt căi nici vara, pe cum am auzit. Dar, deşi pare satul sărac, nici aici nu lipsesc gardurile, care, din îndătinare se lăţesc, întotdeauna, în asemenea măsură pe cum prosperă şi satul. Ce osteneli şi necazuri trebuie să fi avut aceşti omeni întru procurarea materialului acestuia, nefiind aici păduri! În Statele Unite din America de miazănoapte, aflam asemene garduri sau, cum le numesc, acolo, fonces, dar se naşte întrebarea că oare n-ar fi mai bine să se facă garduri din alte unelte, de exemplu îngrădituri vii, pentru ca să se scutească înmulţirea lemnelor, care, deşi aici este mai mare, în multe locuri este foarte atacată? S-a făcut calcul că, în Pensilvania singură (un stat din America), gardurile au constat 250 milioane florini şi corectura lor arareori pe fiecare an, se face cu spese de 20 mii florini. Proporţional, în Basarabia vor fi gardurile şi mai scumpe. Nu înţeleg de ce proprietarii nu premerg ţăranilor cu exemple bune. În loc de aceasta, se pare că ei au adoptat, de la ţărani, a face garduri mai frumoase şi mai puternice, pentru ca să emuleze.

Să privim mai cu de amănuntul o îngrădire a unui proprietar. Şura (stodola), ce se afla în mijloc, este înconjurată de un loc de treier şi de clădire (toc). Gardul ce o înconjură, de 6 paşi înalt, în care nu observ numai nuiele, ci chiar stejari şi ulmi fragezi ciuntiţi, este de 1.836 paşi de lung. Pentru a face gard pe acest cerc, s-au recerut 204 care de nuiele, iar aici se plăteşte 1 rublă pentru o cărătură; socotind şi remuneraţia lucrului, care este de 16 ruble, se arată, dar, că gardul a costat 220 ruble. Dar, dacă în locul gardului, am săpa un şanţ, înlăuntru dacă, la trei paşi de-olaltă, am face gard de pari (palisadă), pe care i-am împreuna cu lătunoaie, acesta ar ajunge pentru a opri vitele să nu treacă la semănături, şi, socotindu-l pe scump, ar costa abia 50 ruble. Dar, afară de acestea, natura a îngrijit încă de îngrădiri, adică pretutindeni cresc spini negri, care sunt foarte apţi pentru îngrădiri. Aceştia se află în câtime foarte mare, eu singur am văzut scoţându-se 50 de cărături de pe un loc. Fiindcă lipsesc lemnele şi pietrele, se vede că Dumnezeu a îngrijit pentru suplinirea acestora prin spini, dar ce folos, că nici proprietarii, nici ţăranii nu ştiu încă a se folosi de ei. Un gard viu de spiniş, în care s-ar putea ascunde şi paseri ce răpesc insecte, ar face loc de arat din acel pământ ce-l ocupă spinii negri. Ceea ce ar putrezi din el ar da ţăranului material de ars iarna, şi pădurile ar putea prospera mai bine, lăsând neatinse lemnele ce se folosesc pentru îngrădiri. Dar ţăranul are prea puţină plăcere să lucreze mai vârtos, când are să lucreze ceva neîndătinat, precum la spini. Şi cugetă: pentru ce să plantez eu astfel de lucruri, când ele pot înverzi pe seama altuia, care cine ştie cât de curând va ocupa locul meu? Judecând serios, lipsa de îngrădiri cu spiniş provine din nestatornicia locuinţei proprietarului, care, emigrând şi schimbându-şi locurile, nu voieşte să lase după sine aşezăminte şi nici măcar gard viu de spini.
Albina, II, nr. 63-170, Viena, miercuri 7/19 iunie 1867

Comentarii

Activitățile noastre

Fototeca Valea Prutului (Fotografii Vechi)

Hărți vechi

Statistici

Free counters!

Parteneri media