Dacă nu știți de ce o zi e numai bucurie și lumină, iar alta numai întuneric și necaz, dacă vi se pare că purtați în spate toate nenorocirile pământului și întruna vă înconjoară norocul sau, dimpotrivă, plutiți pe al noulea val și nu înțelegeți de unde vine atâta fericire, mergeți până la Costiceni, la mătușa Mărioara Vatamanu. Această femeie, care astă vară, la 28 august, a împlinit 101 ani, le știe pe toate. O s-o găsiți ușor, căci își trăiește neclintit zilele pe locul rădăcinilor strămoșești, unde s-a născut, în casa, dintre cele mai arătoase odinioară, din centrul satului, peste drum de școală. Este școala pe peretele de la intrarea căreia stă în basorelief chipul fiului ei și poartă numele poetului Ion Vatamanu. Dacă porniți acum spre casa ei, în clipele de grație ale toamnei, să vă rețineți un pic în micul parc. Intrarea în curtea Mărioarei nu e de la drumul mare, ci pe portița din fața acestui loc de vis, menit parcă să-i bucure ochii și să-i aline singurătatea. M-am reținut pe acolo, pe sub ninsoarea frunzișului multicolor, nu doar pentru a-i admira frumusețea. Mai întâi am întâlnit o tânără mămică, pe Cristina Corețchi, cu două fetițe de mână. Nu putea să le refuze bucuria de a alerga prin frunze, după ce o luase pe Anastasia de la școală, iar pe Xenia de la grădiniță. Copilele mi s-au părut prea mici pentru a le întreba cine e mătușa ce se zărea umblând cătinel cu o mătură în mână pe sub nucul de peste drum, iar cu mama lor am schimbat câteva vorbe. ”Este mama poetului nostru, Ion Vatamanu. Are peste o sută de ani și ne mândrim că o avem printre noi”.
Mai încolo, un moș ținea de coarne bicicleta, gata să urce pentru a-și urma drumul. L-am ispitit și pe el cu întrebarea, arătând la portița din față:
- Știți cine trăiește aici?.
- Cum să nu știu, că și eu, și ea suntem Vatamanu. Numai că Mărioara e mai mare ca mine, Încă nimeni n-a ajuns la suta de ani în satul nostru. O ține Dumnezeu pentru sufletul bun. A avut magazin pe timpul României, dar și la ruși cât a lucrat vânzătoare ne dădea pe datorie. Ne pare bine că ea trăiește. Cine-i poartă de grijă? E ca și mine, numai ea singură și Dumnezeu are grijă de dânsa.
„Am devenit înapoi copil”
Am zărit-o în fața casei. Sta la soare cu privirea departe. Pentru tot satul e mătușa Mărioara – așa o numesc consătenii, fie tineri, fie bătrâni, pe mama regretatului poet Ion Vatamanu. N-am îndrăznit s-o deranjăm, tam-nisam, bucuroși să admirăm și noi duioasa idilă. Plutea un fior sfânt în văzduh și din partea bisericii din vecinătatea grădinii. Venisem împreună cu Vitalie Zâgrea, redactor-șef al emisiunilor în limba română la radio Ucraina-internațional. Cu el la volan am reușit să ajung la Costiceni în aceste condiții de pandemie, când și cele mai scurte drumuri se lungesc până la lună.
-Voi de unde sunteți, măi copii, de unde ați auzit de mine? Ne întrebă prefăcându-se mirată mama poetului. Dar numai pentru o clipă a lăsat să-i scape nostalgicul oftat: ”Și ce dacă-s mama lui Ion Vatamanu?!”. De 28 de ani de când Ion nu mai este i-au deschis portița și i-au trecut pragul lume de pe lume, oameni mari, mult mai importanți decât noi... Acum vin să vadă dacă mai trăiește, dacă n-are nevoie de o pâine, de o gură de mâncare, numai câteva ”babe” din vecini, niște bătrânele trecute de optzeci de ani, totuși mai ”tinere” decât ea, mai sprintene la pas. Nu intră tinerii să audă o vorbă înțeleaptă, nu vin neamurile din partea bărbatului, care i-au rămas prin sat... Drept că de la școală îi aduc de două ori pe săptămână mâncare caldă. Conducerea școlii s-a oferit să-i aducă de mai multe ori. ”Le mulțumesc frumos, dar nu-mi trebuie deocamdată. Cât mai pot, îmi gătesc singură mâncarea ce-mi place”, spune mătușa, recunoscând sincer că nu e ușor să le intri în voie la cei bătrâni: „Dă, Doamne, să ajungeți la anii mei. O să vedeți cum deveniți înapoi copii. Când sosește timpul cel din urmă e ca și cum numai ce te-ai născut. N-ai de fel putere, nu-ți slujesc mâinile să faci ceva de folos”. Cu trei ani înainte de a rotunji centenarul, mătușa Mărioara lucra prin grădină, curăța porumbul, urca grăunțele în pod. Ținea câteva găini pe lângă casă. Într-o noapte le-a sfâșiat un câine pe toate. A întreținut una dintre cele mai mândre gospodării la Costiceni. Acum n-o țin baierele, nici n-are pentru cine. De 28 de ani nu mai este unicul fecior, băiatul ei drag, care a purtat-o prin domnia unor lumi alese după ce a devenit om învățat – printre scriitori și la Academie. Are de la el trei nepoate, care o roagă să treacă cu traiul la Chișinău. Ar ținea-o în puf acolo la oraș și ele ar trăi mai liniștit. Bătrâna nu se lasă ademenită. ”Am ajuns la vârsta mea înaintată fără să mă mișc din acest loc. M-am născut și am învățat patru clase la români, am muncit ca robul la ruși, acum îmi port hainele grele ale bătrâneții sub ucraineni. Aici vreau să mor, în pământul ista, pe care m-a lăsat Dumnezeu să trăiesc atâta amar de timp, vreau să cobor... Am umblat o sută și un an prin ograda asta, acum unde să mă duc?”, se întreabă fără a aștepta răspunsul, căci orice s-ar întâmpla, el, răspunsul, același rămâne.
În timp ce Vitalie filma și înregistra, eu, ca să nu pierd esențialul, îmi notam într-un carnet din înțelepciunea bătrânei. Degrabă mi-am dat seama că nu pot lăsa să-mi scape nici un cuvânt, fiecare vorbă a ei răsunând ca o învățătură biblică. Mă urmărea și ea cu fața luminată de un zâmbet larg, până când m-a întrebat în glumă:
- Mai ai hârtie? Parcă-i fi Leontina mea. Numai pe ea o văd tot timpul cum scrie – pe genunchi, prin unghere, pe oriunde o apucă scrisul... Nu-i trebuie nici masă, nici scaun, numai foaia și stiloul...
Leontina e nepoata cea mai mică, după Mariana și Mihaela. Bunicuța ne-a povestit că toate trei au vizitat-o nu demult, chiar în ziua când la Chișinău s-a sărbătorit hramul orașului. Dar ce folos? Repede au trebuit să plece, mânate de nevoia să nu nimerească sub carantină, ea tot singură rămânând. Au familiile lor, copiii lor și nepoatele sunt deja bunici. Mi s-a părut că vorbește mai mult despre Leontina, care cutreieră lumea cu ”filmele ei despre chinurile românilor deportați în Siberia”. La depănarea multor întâmplări din lunga sa viață, bunicuța întruna amintea de Leontina, această neastâmpărată mezină, sosită pe lume când tatăl ei cu două fete aștepta un băiat, ca să-l numească așa ca pe bunelul său, Leonte. Dar a venit Leontina, să le facă părinților fericirea deplină, și să o liniștească pe bunica Mărioara din Costiceni că-i va îndeplini voința, va avea grijă să nu înstrăineze cuibul părintesc, iar una din camere să devină, așa cum visează Mărioara, un mic muzeu al scriitorului Ion Vatamanu.
Despre Ion... „ca-n cuvântul de poveste...”
„... Ca-n cuvântul de poveste,/ Te tot farmecă, te duce,/ Presurând văzduhul dulce” (Ion Vatamanu).
Ne fermeca, ne ținea încremeniți mătușa Mărioara ajungând cu povestea la fiul ei. Dar degeaba ne temeam să facem o mișcare ca să nu-i speriem cuvintele. Vorbea rar, repetând ce i se părea mai important, admirabil de resemnată, împăcată chiar cu moartea lui Ion. S-a despărțit de primul soț cu puțin înainte de a-l naște pe unicul fiu. N-a răbdat de dragul copilului ce avea să apară, înțelegând de la început că n-are cu cine-și trăi în înțelegere viața până la capăt. Ion avea trei ani neîmpliniți când a venit la casa ei Toader Vatamanu. Băiatul a știut de mic că nu-i tatăl său, dar l-a respectat, l-a iubit și s-a bucurat de aceeași dragoste părintească din partea bărbatului care i-a fost sprijin în toate. S-au întâlnit față în față fiul și tatăl care i-a dat viață peste ani, când, după absolvirea școlii, adolescentul a trebuit să-și pună în regulă certificatul de naștere, să primească buletinul de identitate pentru a-și urma studiile. Băiatul a insistat să fie înscris în acte după numele de familie al bărbatului care l-a crescut, considerându-l drept tatăl său adevărat. Când venea acasă de la Chișinău, tata Toader avea grijă să-i umple la plecare gențile cu merinde. Cât au fost împreună, timp de 66 de ani, Mărioara a avut un sprijin de nădejde. Înainte de a-și da sufletul, bărbatul a plâns, șoptindu-i că numai de un lucru-i pare rău: a plecat cu sufletul neîmpăcat că ea rămâne singurică.
Tinerii de azi, crede bătrâna, privesc cu ușurință la viață. Dar nu se miră ca alți oameni de mai de demult,spune cu seninătate că totul se uită, mai ales tineretul uită, pentru că nici nu vrea să știe ce-a fost odată, nu-și bate capul ce va fi mâine: ”Nu știu ce și cum învață azi copiii la școală, dacă mai citesc ceva. Așa cum stau ziulica întreagă fără treabă, mi-i drag să privesc spre școală. Într-o zi trece un băiețel și-mi spune ”Bună ziua”. L-am chemat să stăm puțin de vorbă. Am uitat cum îl cheamă, am reținut că-i în clasa a cincea. Când l-am întrebat ce cărți îi place să citească, mi-a răspuns că nu-i trebuie să-și bată capul, că el o să se ducă la Italia după zece clase”. Mai departe e și mai interesant dialogul dintre elev și bătrâna cu patru clase românești:
- Ce vei face, acolo, în Italia?
- O să-mi cumpăr mașină.
- Mai întâi, dragul mătușii, ar fi bine să faci carte, să-ți găsești un lucru bun, să câștigi bani pentru mașină ca să ai cu ce merge la serviciu. Fără toate acestea ce vei face tu cu mașina?
- O să mă plimbu.
E doar un caz ce arată că copiii de azi nu se gândesc la viitor, așa cum erau cei de seama lui Ion al ei. De ce ne-am mira că au rămas bătrâni ai nimănui și stau casele pustii prin satele noastre?! Ion îi spunea: ”Mamă, o să mănânc cartea, dar nu mă las să nu mă duc la învățătură mai departe”. La școală a umblat încălțat în opincuțe, cu trăistuța pe umăr în loc de geantă. Trei ani a bătut drumul pe jos la Școala Medie din Vancicăuți. Când să meargă la facultate, nu avea măcar o pereche de pantaloni mai acătării. A umblat mamă-sa pe la târg, la Cernăuți, pe la evrei cunoscuți, să-i pună măcar niște petice. ”Lasă, mamă, nu-ți bate capul, mă duc la învățătură, nu la bal”, o liniștea fiul. Ca să-i adune bani de drum și cheltuială, Mărioara a vândut cel mai mândru covor, moștenit de la mama ei. A stat două zile la Cernăuți până l-a vândut, tremurând o noapte întreagă ascunsă după o grămadă de nuiele din piața de la Moși (Cernăuți). Mergea la piață cu găini de vânzare. Nici nu ajungea cu puținii bănuți acasă, se oprea la poșta din Vancicăuți, ca să-i trimită studentului. Tânărul știa cu cât amar fac părinții acești bani. Degrabă le-a scris să nu-i mai trimită, că își câștigă singur pentru trai, umblând nopțile cu colegii la descărcat vagoane. Odată în vacanța de vară a lucrat cu o echipă de studenți la țelina din Kazahstan. Mama Mărioara n-a vrut să primească nici o copeică de la el, sfătuindu-l să-și cumpere haine. A plâns de bucurie când l-a văzut îmbrăcat în costum, cu cravată și pălărie, cu pantofi strălucind a nou. Parcă nici nu era Ion al ei. A avut peste ani haine de tot felul, dar nicicând n-a uitat de unde a plecat. Tot timpul i-a plăcut să se laude că nu e din familie de boieri, ci din doi oameni de la țară, care lucrează glia și se hrănesc din sudoarea muncii lor, cu bunătățile pământului. Nu erau sărăci părinții săi, se numărau printre familiile de frunte, aveau casă frumoasă, curtea plină de orătănii, animale în bătătură. Dar le lipsea banul, nici măcar câteva copeici pentru un film nu aveau de unde să-i dea unicului copil. Îl trimitea mamă-sa cu vreo câteva ouă la prăvălie, să aibă cu ce merge la film.
- Nu i-a fost rușine să mă scoată în lumea scriitorilor și a celor de la Academie. M-a purtat pe la Yalta când am fost bolnavă de astm. ”Asta-i mama mea, eu din rădăcina asta vin”, le spunea Ion al meu prietenilor, povestește printre lacrimi mama Mărioara despre dispărutul fiu. Una din istorii îmi amintește și de tatăl meu, care venea pe neașteptate, în timpul studenției mele, cu geanta plină la Chișinău, crezând că mor de foame. ”Era un ger de crăpau pietrele, când m-am pornit să-i aduc lui Ion din bunătățile de acasă. Am pus pe mine tot ce-am găsit mai călduros prin casă. M-am încălțat cu ”burci”, cine-i de seama mea, știe ce-i asta. Doamne, când am intrat în casa lor (era însurat și avea apartament la etaj), toți au înlemnit. După ce m-a certat ușor pentru isprava de a veni în ospeție pe o vreme atât de rea, Ion îmi spune că de seară mergem la teatru. Cum să mă duc la teatru așa de ”frumos” îmbrăcată! – am sărit eu. ”Nu-ți bate capu, mamă, mergem așa cum ești. A căutat nora să-mi dea din hainele ei, numai pe picioare nu mi s-a potrivit nimic. M-am pornit în ”burcii” mei de acasă. Acolo, altă minune! Înainte de spectacol, Ion mă duce de mână într-o cameră, unde ședeau la taifas prietenii săi artiști, scriitori, savanți. Vroia să le spună bucuria că i-a sosit mama în ospeție...”. Mărioara simte fiorul de atunci, cum îi venea să intre în pământ de rușine, auzind și acum ecoul cuvintelor: ”Nu te rușina, mamă, ăștia toți îs de la țară, ca și noi, au și ei mame ca tine”.
Ștergându-și lacrimile, Mărioara s-a uitat întrebător la noi: ”Mai ai unde scrie, fată dragă, mai lucrează, măi băiete, aparatul ista așa mic, dar face treabă bună! Că eu vreau să vă spun o poezie de-a mea”. Lungă de tot, presărată cu perle folclorice, poezia cuprinde întreaga ei viață. Tânga după fiul pierdut vibrează începând cu ”Foaie verde, busuioc, n-am avut pe lume noroc” până la ”Bradul are frunza verde și pe mine nu mă vede.../ Câmpul are floricele și de mine nu e jele.../ Drumul are mășini multe și la mine nu se uită.../ Tatăl are cer cu stele și de mine nu e jele.../Așa-i omul cât trăiește, cineva îl mai iubește/ Ca pe-o floare ce-nflorește.../ Ultimul drum când îl petrece, cineva îl mai bocește.../ Dacă-n pământ l-o astupat, toți pe lume l-o uitat/ Și-i crește iarba verde și nimeni nu-l mai vede”.
Dar mai impresionant a fost să auzim cum mama recită o poezie a fiului, pesemne cea mai dragă dintre toate:
”Pasăre cântare veche,/ Vin să-ți fiu pereche. /Părăsesc ninsoare grea/Și mă mut pe creanga ta./ De mă seacă, de mă udă,/ Tot o floare-o să m-audă;/ Tot un măr rotund m-oi coace,/ Cu sămânța m-oi întoarce;/Tot un vânt m-a scutura,/ Să mă guste cineva/ Pasăre, fă-mi loc să vin,/Să fac cuibul tău senin,/Să-mpletesc din ramuri moi/Cântecul nespus de noi;// Să m-asculte, să mă ceară,/Setea mare-n toi de vară/ Pasăre, să știi, eu sânt/ Numai ape și pământ./ Strigăt strig de apă rece/ Strigătul ce-o să mă-nece./ Strigăt strig de grea tărână/ Sapte ori pe săptămână./ Iarba-n șes cu frunze ude,/ Pasăre, cine te-aude?/ Pasăre cântare veche,/Vin să-ți fiu pereche”.
Din cele patru camere, una e numai al lui Ion, cu toate cărțile sale. Măcar așa să dăinuiască neuitarea, crede îndurerata mamă. Au fost momente când fiul îi mărturisea că s-a săturat până-n gât de politică și nu va sta nici o zi la Chișinău după pensionare. ”O să vin și o să stau lângă tine”, îi alina Ion neliniștea, atunci când inima ei de mamă presimțea durerea fiului.
„Nu plânge, mamă Maria, Ion a fost, este și-o să fie”
„Trecuse prin multe boli, nu-i trebuia lui parlament, nu-i trebuia să fie deputat. L-am rugat de multe ori, dar se supăra pe mine”, își plânge Mărioara părerile de rău și singurătatea.
„Mâine mor, dar azi fac ce-mi cer oamenii care m-au ales. Nu trăiesc numai ca să mănânc”, i se împotrivea fiul, întocmai ca în versurile:
„A fi cinstit nicicând nu e târziu,
Și nu-i târziu să-ți aperi demnitatea,
Și nu-i târziu să-ți amintești de frate...”
Marea părere de rău a mamei este că toate sacrificiile fiului sunt date uitării: ”Câți oameni ca el au fost, s-au dus la Domnul, și nu se mai aude de ei”. De aceea și vrea cât mai trăiește să amenajeze camera de muzeu, cu un bust al fiului, să rămână urma lui pe pământ. Să se întâmple ca în versurile: ”Să mă chemați să vă cânt,/ dacă nu vreți să intrați în primăvară/ fără muguri și frunze...”.
Rămânea nemărturisită această mângâietoare amintire, dacă n-o întrebam când a ieșit ultima dată din ogradă. Să fi fost cu vreo 15 ani în urmă, de Duminica Mare, spre amiază, când s-a oprit la Costiceni un autocar plin cu lume bună din România. În ajun, Mărioara a copt patru colaci să-i ducă la biserică pentru pomenirea lui Ion. S-a gândit să lase unul acasă, dar înainte de a închide ușa parcă un înger a oprit-o. S-a întors și a mai pus un colac pe masă. Nici n-a stat până la sfârșitul slujbei. A venit primarul s-o cheme acasă, anunțând-o că a intrat în sat un ”Ikarus” cu vreo 50 de oameni din România, care vor s-o vadă. În câteva minute i-au umplut ograda. Cât s-au învârtit ei și au fotografiat pe la școală, gospodina a pregătit masa cu ce avea prin cămară – niște mere, niște nuci, o sticlă cu vin, cei doi colaci pe un prosop brodat. I-a poftit pe toți în casă. Nu-și mai amintește cine dintre cei mai importanți au vizitat-o atunci, dar o ține minte pe Ana Blandiana, care a rugat-o să nu plângă că... ”Ion a fost, este și o să fie”. Era printre oaspeți și un preot. Văzând colacii pe prosop, s-a dus la mașină, a îmbrăcat odăjdiile preoțești, apoi a ținut o slujbă de pomenire pentru Ion. A tăiat colacii în felii mici, împărțindu-le la toți ca pe anafură. Au vorbit, au spus poezii, au îmbrățișat-o și au plecat mai departe. A mai fost odată, după moartea lui Ion, un artist de la Herța. A început să-i cânte ”Sărut mâna mamei”, dar, văzând-o că nu se oprește din plâns, a luat altă cântare.
Norocul mătușii Mărioara e că trăiește lângă școală. În alt loc, demult murea de urât. Se uită la copiii ce aleargă prin curtea școlii și parcă-i trece mai ușor ziua. Umblă încetinel, atentă la fiecare pas, Doamne ferește, să nu cadă, căci cine o ridică?
Știu că poartă în suflet amarul neputinței de a ajunge la mormântul fiului, care odihnește departe de neamul de acasă – în cimitirul central de pe strada Armeană din capitala Moldovei. Aflându-mă acum câteva zile la Chișinău și trecând prin veșnicia încremenită a acelui tărâm, am fotografiat mormântul cu bustul poetului Vatamanu. Mă gândesc că poate se va găsi cineva s-o treacă drumul pe mătușa Mărioara până la școală, unde sunt calculatoare, să vadă și ea această imagine mărturisitoare că măcar toamna nu l-a uitat pe fiul ei, acoperindu-l cu căldura frunzelor. ”Tu o frunză,/ Eu o frunză./ Două frunze/ Împreună,/ Când s-adună/ Știi ce fac?... ”Un copac”, mi-a răspuns poetul din înaltului cerului. Nu departe, înveșmântați în tristețe, la bătaia vântului se legănau copacii.
Pentru: Valea Prutului
Maria TOACĂ
0 Comentarii